Delirul. De la Cristian Ionescu la Dănuţ Mănăstireanu (3)

Balamucul iscat de dezvăluirile în cazul pastorilor care au colaborat cu securitatea ameninţa să dinamiteze fundamentul tot mai prosper al bisericilor în plin avînt din ţară. Se investiseră bani serioşi în lucrare, se formaseră noi cadre, era păcat să planeze neîncrederea peste o castă atît de devotată Cuvîntului lui Dumnezeu.

Încolţit, Iosif Ţon afirmase că cel puţin două treimi dintre păstori trădase. Nu e mai puţin adevărat că în fruntea Institutului Teologic Baptist de la Bucureşti se lăfăiau în continuare elemente cunoscute drept  foşti  colaboratori cu vechile structuri.  

Unui pastor de peste ocean, om calm şi împăciuitor, i-a venit ideea să organizeze o întîlnire între turnători şi victime, o conferinţă de pace după un model deja experimentat în Africa de Sud. În rolul lui Mandela a jucat pastorul Iosif Sărac.

Conferinţa a avut loc la Arad şi rezultatele au fost nule. Nimeni n-a recunoscut că a trădat, aşa încît cei care veniseră să ierte n-au mai avut pe cine ierta. Otniel Bunaciu a participat  la adunare, dar (s-ar putea să mă înşel), a plecat în mare grabă, fără să semneze. 

În acest timp, un pastor de toată isprava a avut năstruşnica idee să creadă că trăim vremurile din urmă. Vasile Taloş a luat Cuvîntul Domnului în serios şi a propus înfiinţarea unor biserici mici, de cartier, în care cuvîntul părtăşie să aibă nu numai formă, ci şi conţinut. A intuit că vor începe vremuri de prigoană. A oferit un model. A apărut cu blog pe net, fiind prizat de multă lume. Dar, megabiserica gen farfuria zburătoare era în plin avînt, triumful împotriva păcatului era deplin, prosperitatea se vedea cu ochiul liber, aşa încît proiectul lui Vasile Taloş a căzut, iar peste blogul său s-a aşternut tăcerea. 

Între timp, Iosif Ţon a simţit că şederea sa la baptişti a durat deja prea mult. Ajuns la Portland, este ţinta atacurilor din partea localnicilor, dintre care unul îl mirosise ca fiind eretic pelagianist şi i-a scris o carte de aducere aminte.

Iosif Ţon trece la penticostali, după o declaraţie uluitoare, făcută într-o biserică din Banat, cum că pentru el încurcătura de limbi este tot una cu modul lui de gîndire din copilărie. Fenomenala sa declaraţie,  „Sunt penticostal ca voi, nu vă bucuraţi?” va rămîne, pentru mine, echivalentul celei politice făcută de Geoană nevesti-si, cînd s-a crezut preşedinte de o noapte: „Te iubesc, Mihaela, dragostea mea”. 

Cristian Ionescu a simţit de unde bătea vîntul şi şi-a făcut blog. A devenit celebru. Petrică Lascău, om obişnuit cu literele, i-a ţinut isonul. A devenit vioara a doua din  top. Lumea a putut vedea, uluită, că arta este un păcat şi că broboada e semnul cucerniciei.

Ionescu a pledat cauza nobilă a converitului Ţon. Niciodată baptiştii n-au fost mai atacaţi şi mai umiliţi de către fraţii lor de alianţă ca atunci. Între războaiele cu basmalele,  Cristian Ionescu se felicita că la stîna lor a venit un cioban nou, care să le facă brînză după reţete speciale, baptiste, doctorale. Metafora nu-mi aparţine,  e integrală a lor, a teologilor. 

În ţară, se lansase moda dezertării liderului spiritual cu turmă cu tot.  Individualistul  doctor Ţon este urmat de teologii Ilie Popa şi  Ioan Peia, care, precauţi, nu pleacă singuri, ci „răpesc” toată biserica.  Nu e de mirare că moda a avut succes şi, nu demult, un alt lider, Vladimir Pustan, a plecat cu masa după sine. 

Între timp, ia amploare mişcarea de aşa-zisă de trezire spirituală, numită „Străjerii”, unde regăsim nume deja devenite celebre: Nelu Peia, Nelu Demeter, Ilie Popa şi nimeni altul decît Iosif Ţon. Începe epoca vindecărilor miraculoase cu public, au loc scene de isterie colectivă, iluminări şi convertiri la cerere, toate într-o notă sportiv-carismatică, care îl înfiorează pînă şi pe Cristian Ionescu, regele basmalelor.  

Liderul de la Chicago se sperie şi arde  în public reţetele  de brînză carismatică ale lui Ţon, după ce,  la televiziunea bisericii sale, îl tămîiase şi îl  spovedise pe bătrînul aventurier baptist.  Petru Lascău se dezice şi el, este mîngîiat public şi pe cap de Daniel Brânzei, apărînd amîndoi în cîteva poze nemuritoare şi surprinzătoare.  Moda pozelor cu grupul sau în doi va fi de mai multe ori repetată. (Ultimele, cu pastorii Ionescu şi Negruţ fiind invocate, indirect, de Emanuel Conţac, în disputa despre Volf.).  Lascău pierde o biserică din Arizona şi-şi face alta în acelaşi loc, semn că Iosif Ţon, deşi e malefic, nu e şi mortal.  

Că vă vine să credeţi sau nu, toţi aceşti oameni au studiat teologia. Mănăstireanu şi gruparea sa afirmă că mulţi dintre ei fac parte din ghetoul evanghelic. Un termen prost ales sau o insultă? 

(Va urma) 

 

Anunțuri