Copacabana (1) Microbul nostru şi fanatismul lor

Astăzi începe campionatul mondial de fotbal. Va dura o lună. Unele zile cu trei meciuri pe zi, din care, majoritatea, la ore tîrzii.

E şi o problemă de familie. Fotbalul e un sport al bărbaţilor. Fotbalul feminin a fost făcut de FIFA din coasta celui masculin. Femeile, în general, nu se uită la fotbal. Ceea ce nu înseamnă că bărbaţii care nu se uită sunt mai feminini. Nici că e ceva în dezordine cu ei.

Cunosc bărbaţi aparent normali al căror singur defect este lipsa de interes pentru fotbal. Există familii de microbişti şi familii de nemicrobişti. Spunea cineva că preferă să facă un sport, decît să se uite la el.

Unii vor găsi prilejul să comenteze în mod negativ. Există clişee pe care le vor folosi mulţi, timp de o lună şi peste. Ca orice lucru imposibil de explicat, şi microbistul va fi privit cu rezerve de către oamenii serioşi.

Sali Sabri, de exemplu, e mare stelist, dar a promis că va da fotbalul “la spate”. Marius Cruceru nu se uită la fotbal. Îi vedeţi pe Paul Negruţ sau pe Otniel Bunaciu în tribunele sau pe plajele de la Copacabana? Pe Paul Dan sau Cristian Ionescu savurînd un meci Iran-Nigeria? Să nu uităm că Uruguaiul, echipa supranumită celestă, era, pe vremuri, trupa cea mai dură de la turneele finale.   

Trebuie să se ocupe cineva şi de treburile bisericii, în timp ce eu, Marinel Blaj şi alţii ca noi, să tremurăm liniştiţi lîngă echipa favorită. Mai respiră şi Barbosu o lună liniştit.

Dacă venea Volf acum, pe nepusă masă, la institutul teologic, fără tot tamtamul lui Emanuel Conţac şi al lui Teofil Stanciu, nu mai găsea niciun microbist să-i sufle în musaka şi-n baclava.

Poate să spună şi Dănuţ Mănăstireanu că dumnezeul fotbalului e sicretic şi, atîta timp cît nu ne închinăm lui, putem cădea la pace. Totul e să nu-l bage şi pe ăsta în poarta bisericii.

Noi nu suntem fanatici. Pentru fanatici, avea Amos Oz o vorbă: “Simţul umorului este un medicament grozav. N-am văzut în viaţa mea vreun fanatic care să aibă simţul umorului, nici vreo persoană cu simţul umorului care să devină fanatică, în afară de cazul în care şi-a pierdut simţul umorului.”. (Amos Oz, “Cum să lecuieşti un fanatic”, pag. 32).

Iar noi sper să ni-l păstrăm pînă-n… finală.

Anunțuri

10 gânduri despre &8222;Copacabana (1) Microbul nostru şi fanatismul lor&8221;

  1. „Trebuie să se ocupe cineva şi de treburile bisericii, în timp ce eu, Marinel Blaj şi alţii ca noi, să tremurăm liniştiţi lîngă echipa favorită. Mai respiră şi Barbosu o lună liniştit.”
    S-o crezi tu, Răsvan! 😀 Singura deosebire va fi că îmi voi împărţi altfel ziua (mă rog, în unele cazuri şi parte din noapte 😀 ), şi că va trebui să citesc de două ori tot ceea ce citesc, din cauza ochilor umflaţi. Cât despre tremurat, sunt alţii cu… tremuriciul. 😀

  2. Ah, am uitat să-ţi spun că încă oscilez în privinţa alegerii echipei favorite! Mă gândesc să aleg Croaţia, poate intru în graţiile lui Volf şi, implicit, în graţiile lui E.C., sau Iran, ca să aflu şi eu mai îndeaproape cum e cu „excluderea şi îmbrăţişarea” asta! 😀

  3. Croaţia şi cu Statele Unite, că Volf e dedublat. 🙂

    De cînd eram mic am ţinut cu Brazilia. Pe vremea aceea, aceşti artişti nu jucau în echipe europene. Singurul prilej ca să-i vedem erau campionatele mondiale, din patru în patru ani.
    Nu se uită asta, cum nu pot explica de ce ţin cu Steaua şi cu Barcelona. Bun, cu Barca e de înţeles, dar cu Steaua? 🙂

    Deseară să nu ţii cu Croaţia. Vorbim cu Dyo, poate se sacrifică el. Un citat din Volf de la Teofil, un gol de la brazilieni. 🙂

  4. Of, acum sunt liniştit! E clar că n-avem cum să ne pierdem simţul umorului până în finală. Şi ceva mă face să cred că nici după…
    Acum, pe bune, se pare că (şi) la fotbal avem gusturi comune. Nici eu nu ştiu de ce ţin cu Steaua şi, din păcate, uite, asta nu ne-o mai pot explica eminenţii teologi (decât, eventual, ca un păcat. Mare păcat!) 😀

  5. E ceva dincolo de fiinţa noastră. 🙂
    Am o bătrînică într-un salon. Are 88 de ani. După cum ştii, sunt internist. Băbuţa mă iubeşte şi mă priveşte cu un ochi. La celălalt are cataractă. M-a întrebat dacă să se opereze la ochiul defect. De ce s-o dezamăgesc? I-am spus că da. Vîrsta e un secret care rămîne între noi. I s-a luminat faţa: atunci operează-mă, ce mai stai! 🙂
    Aşa e şi cu fotbalul: e o copilărie care a îmbătrînit în noi. De ce s-o dezamăgim? 🙂

Comentariile nu sunt permise.