Copacabana (3) Goluri care umpleau golul

Un Mondial nu însemna numai fotbal. Pentru generaţia mea şi a celor care au trăit mulţi ani în comunism, luna petrecută în faţa televizoarelor era singura evadare din lagăr.

Imaginaţi-vă ce însemna să nu citeşti presa străină şi singurul contact cu lumea liberă să fie prin postul de radio Europa Liberă, ale cărui emisiuni erau bruiate.

În acel context, cărţile lui Ioan Chirilă erau, dincolo de talentul său de scriitor şi de cronicar sportiv de înaltă ţinută, un itinerariu de vis. Le citeam încet, să nu se termine prea repede. 

Era ca şi cum cineva te lua de mînă, te trecea graniţa de pe aeroportul Bucureşti, îţi cumpăra bilet, îţi rezerva loc la hotelul presei şi-ţi făcea cunoştinţă cu marii ziarişti “din afară” ai timpului, de dincolo de cortina de fier. Aşa l-am cunoscut pe englezul Brian Glanville, prieten cu Ioan Chirilă, autor valoros de romane şi de cărţi sportive.

E uimitor pentru mine cum puteam să mă las fascinat de scrisul lui Ioan Chirilă. Aş spune că volumele sale despre campionatele mondiale, din Argentina, Mexic sau Spania, erau o formă a rezistenţei noastre prin cultură.

Ioan Chirilă a fost, pentru sport, ceea ce a reprezentat, la un alt nivel, Nicolae Steinhardt, pentru critica literară şi Constantin Noica, pentru filozofie şi promovarea marilor valori ale culturii.

Un gen imposibil de definit, poate ca al struţului cu capul în nisip, sindrom de care au suferit şi israelienii, după războiul de Yom Kippur.

Priveam lumea aşa cum am fi vrut să fie. Din patru-n patru ani, o lună deveneam  transfugi prin fotbal. „Ierusalimul” nostru devenea etern şi se muta-n arenă. 

 

Anunțuri