Dune. Cum a început povestea

Cum am ajuns la Dune şi cine sunt personajele care o populează? Povestea e lungă şi nu vreau să vă plictisesc.

Dunele le scriu pentru mine. E un mijloc de exorcizare a ideilor negative, a urmelor pe care mi le lasă în suflet oamenii reali, în toată complexitatea lor.

Nu pot pătrunde în tainiţele minţii lor şi nici nu-mi propun aşa ceva. Viaţa personală, cu tot cortegiul de relaţii, gesturi, controverse, prietenii de moment sau clanuri organizate, fie pe credinţă, fie pe interese comune, nu ajung în Dune.

În Dune nu se reflectă decît o imagine, o poveste, o fata morgana, o oază care nu există, dar care are darul să nască alte poveşti.

Pornind de la un fapt concret, de la un amănunt fără semnificaţie (ce poate fi mai banal decît o plimbare cu bicicleta a unui tînăr îmbrăcat în costum sport, pe care îl cheamă, în viaţa reală, Emanuel Conţac, dar care, în Dune, a primit numele de Momo şi o aventură în plus?…), pe care îl observ şi căruia alţii nu-i dau importanţă, inventez o poveste.

De fapt, pentru mine povestea devine mult mai reală decît realitatea însăşi. Oameni cu care n-aş putea dialoga în viaţa reală, devin, în Dune, prietenii mei. Aşa e Dănuţ Mănăstireanu, care se numeşte Dănole Păr Sur, un personaj al cărui caracter primeşte ingrediente de la mine. El e comis, iar numele familiei lor se trage de la o biserică din Iaşi, Străjerii, care aduce cu Jderii, o carte pe care am iubit-o mult în tinereţe.

Majoritatea personajelor, oricît de plimbate prin lume vor fi, păstrează aroma locului de unde provin. Dămbrînci este inspirat de foarte seriosul domn Dobrincu. În Dune, el e de meserie arhivelnic, în viaţa reală a fost directorul arhivelor naţionale. Cu alte cuvinte, Dămbrînci a fost, şi în Dune a continuat să fie, arhivelnicul domnesc.

Toţi sunt moldoveni şi o spun asta cu mare drag. Oricît de voiajaţi ar fi, oricîte diplome şi lauri ar primi, ei nu şi-au pierdut parfumul de gutuie de la Medeleni.

Aşa e în Dune: luminile şi umbrele se joacă pe faţa acestor oameni care nici nu-mbătrînesc şi nici nu se-nrăiesc şi care vor muri odată cu mine.

Jemniţă e Dănuţ Jemnea, care a intrat în Dune conferenţiar la universitate şi va ieşi, probabil, academician în cea reală.

Cînd Dămbrînci trecea pe strada Lăpuşneanu, lumea se dădea la o parte. Omul era marţial, avea alura unui vas cu zbaturi. În Dune e Străjderul Mititel. 

Toţi aceştia au promovat pe bloguri, la un moment dat, biserica penticostală de care v-am vorbit. Dănuţ Mănăstireanu de-abia semnase documentul de la Yale şi gestul său începuse să producă stupoare. Eram în primul an de blogărie şi i-am comentat atitudinea vis-a-vis de jertfa voievodului Brîncoveanu, care a fost decapitat de turci, alături de copiii săi, pentru că nu s-au lepădat de credinţa creştină.

Dămbrînci şi Jemniţă au sărit în apărarea comisului şi m-au făcu terci. A fost actul lor de intrare în poveste, în Dune, unde au primit o altă identitate. Fraţii Jderi au devenit Fraţii Străjderi şi tot aşa, pînă cînd s-au întîlnit cu tot felul de personaje simpatice, care au făcut cîte ceva în viaţă şi mai nimic  în Dune.

Au fost oameni care mi-au spus: nu e destul cîte se întîmplă în viaţa reală, mai lipseau şi invenţiile tale? Altul mi-a zis că “doctorul e dus cu pluta” (se referea la pluta fanteziei ca la o cale fără întoarcere spre o lume a celor cărora le filează neuronii). Cineva mi-a reproşat: frate, lucrurile stau aşa de rău în creştinătate, iar dumneata le duci pe toate în derizoriu. Ce să mai înţeleagă bieţii oameni, dacă noi, care trebuie să dăm exemplu, luăm învăţăturile Domnului în deşert? (Adică în Dune, locul iluziilor, începutul aventurilor, pentru că, pînă la urmă, fiecare poveste ascunde şi ceva care nu este.).

De fiecare dată pornesc de la ceva real, un eveniment sau un şir de evenimente care au făcut valuri în lumea noastră evanghelică. Eu zic că e o lume frumoasă, în care Dumnezeu mai are încă sens şi capătă slujire.

Dincolo de învelişul aparent de ură, de încrîncenare, există, de fiecare dată, un sîmbure de suflet, de dragoste şi de credinţă în noi. Totul e să-l cultivăm şi să-i strîngem roadele, iar Duna este locul ideal în care se coc rodiile.

Dune e inspirat dintr-un roman celebru de sf (de fapt, un ciclu de romane), în care locuitorii planetei, mîncînd mirodenie, dobîndeau sclerele şi irisul (ochii, mai pe scurt) albastre.

Aşa avem şi noi în Dune. E ceva din albastrul cerului care se reflectă şi în ochii noştri, seara, cînd stăm cu mana pe masă, depănînd poveşti în oaza din deşertul inimii şi-a lumii.

 

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Dune. Cum a început povestea&8221;

  1. Am citit de două ori. Şi apoi şi a treia oară. Şi da, lumea asta e frumoasă, iar Dumnezeu are mereu sens şi-n ea. Cu parfum de gutuie şi cu iris albastru – de la cer.
    Răsvan Cristian, spune în continuare povestea!

  2. Dragă Oana, îţi mulţumesc. Îmi lipseşte tihna, timpul de meditaţie, cu alte cuvinte, am nostalgia veşniciei. Bătrînii aşteaptă pensia, eu aştept desăvîrşirea lucrării Sale. Iar veşnicia e o poveste care devine realitate.

  3. Explicația, ce se poate întâmpla celor intrați ca personaje in Dune, dată de autor e binevenită. Ea vine din harul lui Dumnezeu care ne învață s-o rupem cu poftele lumești și să trăim cu evlavie și cumpătate; din inimi simțitoare care se bucură de adevăr și de căință; de la cei care acordă posibilitatea de întoarcere pentru oricine primește mustrarea …

Comentariile nu sunt permise.