(8) Între Wurmbrand şi Ali Baba. „Afacerea botezul”, la final

De ce am făcut atîta tevatură pentru un lucru de nimic? Pînă la urmă, ce mai contează o postare printre sute altele sau o predică într-o seară de duminică, în faţa cîtorva credincioşi plictisiţi, care habar n-aveau cine a fost unul sau celălalt din oamenii despre care a vorbit Brânzei?

În fond, bucuria acestuia la aflarea veştii că un prieten de-al său se botează “la baptişti” era nu numai firească, ci şi lăudabilă.

E normal să dai slavă lui Dumnezeu de cîte ori un suflet considerat pierdut a fost salvat de iad.

Pentru că, oricît de delicat am aborda subiectul, păcatele cele păcătoasele ale lui Ion Columbeanu nu erau dintre cele mărunte şi nu puţine, iar gesturile şi atitudinea sa, de-a lungul a nu mai puţin de 16 (!) guvernări comuniste, de la Dej la Ceauşescu, au avut repercursiuni majore pentru menţinerea la putere a unui regim criminal cum nu a mai cunoscut România niciodată.

Nici după ’89 Ion Columbeanu nu a strălucit prin omenie. Alături de fiul său, Irinel, au adunat o avere cifrată la peste 150 de milioane de euro, într-un timp extrem de scurt.

E un păcat să fii bogat? Problema este cum îţi faci bogăţia aceasta, iar cele acumulate de vechile structuri comunisto-securiste put urît.

După un şir de investiţii nefericite, averea Columbenilor se pare că s-a diminuat substanţial, cea mai citată cifră fiind, în acest sens, între 30-40 de milioane euro.

Ca majoritatea românilor care au trăit o mare parte din viaţă în regimul comunist, am ajuns la informaţii reale despre trecut abia în anii din urmă. Au apărut o mulţime de cărţi care au arătat lumii cum funcţiona sistemul şi cît de diavolesc lucra securitatea. Au apărut Jurnalale Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, cărţile lui Tismăneanu, mărturiile celor care au pătimit în lagărele comuniste. Ni s-a deschis în faţă un tablou de coşmar.

Nu am pornit niciodată, în postările legate de subiect, de la vreo conspiraţie posibilă la care să fi participat Brânzei. Nici măcar faptul că Irinel Columbeanu (al cărui Mercedes ultimul tip îl plîngea pastorul şi îl sfătuia să nu-l strice pe drumurile din România) este mason nu a avut importanţă cînd am scris cele şapte episoade anterioare.

Dacă rudele nu ţi le alegi, prietenii, în schimb, da, şi tenacitatea cu care i-a apărat Brânzei poate fi interpretată ca o reacţie de fidelitate şi nu neapărat de fidelizare.

Dezinformat sau nu, Brânzei s-a arătat la fel de tenace cînd a fost vorba despre Clement Mocanu. Veţi spune: bine, dar şi tu ai recunoscut că nu auziseşi de el! Aşa este: mi-au scăpat din vedere o mulţime de tipi dubioşi, oameni care au învîrtit sume mari de bani, care au făcut averi din nimic şi s-a dovedit că nu erau curate. Dar nu eu eram prieten cu Clement Mocanu, ci Daniel Brânzei. E greu de crezut că nu auzise despre scandalurile în care era implicat numele individului.

La toate acestea se adaugă trecutul familiei mele, care a pierdut totul la venirea comuniştilor la putere. Datorită legilor promulgate după ’89 de stalinistul Ion Iliescu, nu am putut recupera nimic din ceea ce ne-au furat comuniştii. Mi-am amintit de anii de teroare, cînd aceştia au fost urmăriţi pas cu pas de securitate, daţi afară din şcoli, marginalizaţi, în societatea comunistă pe care au construit-o Ion Columbeanu şi gaşca de securisto-comunişti.

M-am întrebat tot timpul, în aceste zile, de ce a ieşit Brânzei pe piaţă cu amintiri de-a dreptul jalnice şi compromiţătoare? Oricît de mare ar fi fost elanul pastoral la aflarea veştii despre convertirea demnitarului comunist, cel care, în urmă cu doi ani, încă îl mai venera pe Ceauşescu, parcă nu-mi venea să cred că nu era la mijloc şi altceva.

M-am ferit să intru în speculaţii care ar fi alimentat o întreagă serie de comentarii dispreţuitoare din partea domniei sale. Avusesem, deja, parte de unul destul de acid.

Oamenilor care gîndesc în algoritmul ură-dragoste îmi este greu să le explic revolta pe care am simţit-o cînd am citit postarea lui Brânzei. Nu a fost şi nu este vorba despre ură. N-am urît şi sper să nu urăsc pe nimeni, niciodată.

Încercarea sa de a mistifica istoria, de a spăla trecutul unor oameni, ca şi cum ar fi existat granguri comunişti buni şi granguri comunişti răi, afacerişti oneşti, îmbogăţiţi peste noapte, la care nici cu mintea n-aş fi putut ajunge şi pe care i-aş fi invidiat pentru că nu sunt la înălţimea averii şi puterii lor, toate acestea mi-au revelat un Brânzei necunoscut, o faţă pocită a pocăinţei afirmate şi, de multe ori, trădate.

Nu e menirea mea să-l judec. N-am nici cea mai mică intenţie să-i urmăresc mişcarea virtuală. Nu sunt Javert, iar Daniel Brânzei nu-i Jean Valjean.

Închei cu o observaţie care nu ţine, neapărat, de acest episod. Am văzut că, de cîte ori este acuzat de ceva sau simte că a încurcat ceva, că a călcat pe cineva, Daniel Brânzei invocă sfinţii. În capul listei, cum e şi firesc, apare Richard Wurmbrand.

Eu spun că e cu mult mai bine aşa, să mergi în cer cu Wurmbrand, decît la cazinou cu nea Ali Baba.

 

Anunțuri

Un gând despre &8222;(8) Între Wurmbrand şi Ali Baba. „Afacerea botezul”, la final&8221;

  1. Draga Rasvan, tristeata mare este cind vezi cu ochii cum cad la examenul credintei rind pe rind capii sistemelor religioase. Trebuie sa avem mare grija si sa stam cit mai aproape de Sursa, ca sa nu fim prinsi in plasa lor. „Ei” stiu foarte bine ce fac si stiu in ce barca vislesc. Noi, „gugustiucii” trebuie sa ne asiguram ca sintem in barca Salvatoare. Am spus si mai spun:intunecimea este foarte mare si este foarte greu sa deosebim barca de Salvare. S-au aruncat pe marea vietii o pusderie de barci si avem nevoie de Puterea care au primit-o ucenicii. Fara Putere riscam ca „ei”sa ne scufunde barca.

Comentariile nu sunt permise.