Fantoma de pe Dâmboviţa. De la Nae la Andrei

Ce l-a apucat pe Andrei Pleşu să-l „(re)descopere” pe Nae Ionescu? Articolul său din „Dilema Veche” este uluitor prin lipsa de caracter pe care o dovedeşte acest personaj atît de îndrăgit şi citat de mulţi dintre evanghelicii noştri, din snobism sau din prostie.

Iată cum a încheiat el articolul respectiv. Dacă nu aţi fi ştiut despre cine este vorba, nici prin gînd nu v-ar fi trecut că e vorba de unul din principalii ideologi legionari:

„Acestea sînt doar două mostre, dintr-un rezervor uriaş, în care se vor găsi pagini percutante despre „curiozitatea“ pe care o reprezintă ideea de „sfinţi naţionali“ (p. 106), despre relaţia dintre politică şi Biserică, despre un eventual aport al „nespecialiştilor“ în teologie (p. 223) şi cîte şi mai cîte, toate teme fierbinţi după 80 de ani de la scrierea lor, toate expuse cu vervă, toate izvorîte din nevoia de a participa şi de a îmbunătăţi. Din păcate, trebuie să adăugăm: toate uitate, sau lăsate deoparte, tocmai cînd dezbaterea lor ar fi mai necesară.”

Articolul începe cu o altă demonstraţie de joasă morală, prefigurînd, parcă, propria sa lipsă de caracter (printre altele, Pleşu a fost ministrul culturii în timpul mineriadei din vremea guvernării Iliescu-Roman!):

“Nu vreau să renunţ, din cauza derapajelor ideologice, la ce e bun şi viu în opera unor Eliade, Cioran, Noica, Vulcănescu, Heidegger, Céline ş.a., şi nici, din cauza penibilelor lor afilieri, la ce e bun şi viu la de-alde Sartre, Sadoveanu, Eluard sau Picasso. Am mulţi prieteni pe care sînt bucuros să-i frecventez, în ciuda unor năzdrăvănii de tinereţe, nici măcar regretate cu adevărat. Cine sînt eu să judec? În fine, chestiunea e, ca să zicem aşa, complexă. Deocamdată, să ne mulţumim a admite că una e Hitler, alta e Nietszche, una e Stalin, alta e Gorki, una e Eichmann, una e Drieu La Rochelle, una e Alexandru Drăghici, alta e Mihai Beniuc, una e Lenin, alta e Maiakovski…”

Gorki care lăuda pe Stalin pentru lagărele sovietice de exterminare…  Se întoarce Ierunca în mormînt, măi Pleşule! (Vorba vine, pentru că Virgil Ierunca a fost incinerat…)

Ce l-a lovit pe Pleşu să gîndească atît de liber şi cu voce tare? Ce se petrece în tărtăcuţa lui şi în lumea asta din ce în ce mai ciudată, mai contorsionată, încît să-l facă să recurgă la grila de idei propusă de legionarul Nae Ionescu, invitîndu-ne să “percepem anvergura modernităţii sale”?

Corupţia clasei politice? Ameninţarea rusă? Naţionalismul şi afirmarea tot mai pronunţată a extremei drepte de pe bătrînul continent? Găunoşenia BOR la vîrful ierarhiei, rapace după bani şi privilegii de tot felul? Agitaţia pro-monarhică a unor voci din elita intelectuală românească, amintind de susţinerea lui Carol al II-lea, la un moment dat, de către însuşi Nae Ionescu, ulterior devenit inamic al regelui şi susţinător necondiţionat al lui Zelea Codreanu? 

Acum, la bătrîneţe, bătrînul şi fermecătorul nostru oportunist Andrei Pleşu îşi afirmă libertatea de gîndire, în văzul mahalalei româneşti, spunînd că nu vrea să renunţe, “din cauza derapajelor ideologice, la ce e bun şi viu…”

La fantoma antisemitismului care bîntuie prin lume, numai (ne)bunul şi (re)înviatul Nae Ionescu mai lipsea. Fantoma de la operă a înviat pe Dîmboviţa…      

NOTĂ. Iată ce scria în JUrnalul său Monica Lovinescu, în 1983, legat de Mihai Beniuc, pe care-l aminteşte Pleşu în articol:

„Scriu pînă noaptea tîrziu (adică 5 dimineaţa) cronica despre premiile Uniunii, pentru a ataca Marele Premiu acordat lui Beniuc. Lipsa de memorie a românilor e fără egal. Se dă drept iertare (bietul om, a greşit şi el…) ceea ce nu e în fond decît laşitatea de a menţine pînă la capăt un verdict sau o atitudine. Intermitenţele curajului, intermitenţele memoriei; balcaniadă. Ţara zace mai departe „turcită” pînă în profunzimi… S-a uitat totul. Criticii încep să găsească că e totuşi un mare poet. Aşa se creează legendele în România: prin complicităţi ale prostului gust.”  (Monica Lovinescu, „Jurnal esenţial”, Humanitas, 2010, pag. 79-80.).

Anunțuri

10 gânduri despre &8222;Fantoma de pe Dâmboviţa. De la Nae la Andrei&8221;

  1. Am rămas şi eu mai mult decât mirat citind acel articol, Răsvan, însă cred că pot să-mi explic, dincolo de chestiunile semnalate de tine, prin faptul că atunci când dezordinile, de orice fel ar fi ele, de la sociale la alte genuri, sunt tot mai evidente, se resimte necesitatea apelului la un soi de ordine, fie ea şi cu iz legionar. Aşa, pe acest fond de disperare, s-au născut multe dictaturi pe care le-au susţinut mulţi intelectuali. Rămâne însă în discuţie, pe fondul agitaţiei mondiale şi româneşti, oportunitatea exprimării unor asemenea idei…

  2. „Aşa, pe acest fond de disperare, s-au născut multe dictaturi pe care le-au susţinut mulţi intelectuali.”

    E foarte adevărat, dragă Marinel. Pleşu face, însă, o mare greşeală, amestecînd lucrurile şi punînd pe primul plan criteriul estetic la unii (deşi, şi acolo, e mai mult decît discutabil) din cei mai jigodioşi indivizi (mă refer la Beniuc, la Sartre, la Gorki şi Eluard).
    Apoi, amestecă pe Eliade (simpatizant legionar în tinereţe…) cu Noica (Noica turnătorul le securitate după venirea comuniştilor şi legionarul din tinereţe, alături de Eliade…), pe Picasso (un geniu al artei plastice, dar un om de o calitate de cea mai joasă speţă…) cu Sadoveanu (cel mai mare prozator român, dar şi cea mai mare lichea, devenit din mare mason, preşedinte al marii adunări naţionale din timpul lui Dej, cînd toată floarea intelectualităţii româneşti şi a oamenilor de caracter se prăpădea în închisori…).
    Şi toate astea ca să dovedească un lucru: că el, Pleşu, e deasupra lucurilor mărunte ale vieţii şi că-l doare în cot că ăla a fost legionar furibund, dacă… zice bine!
    E de-a dreptul imoral în tot ce face în articolul ăsta…
    Ştii din ce am avut o confruntare cu bunul nostru prieten Adrian I. pe vremea cînd Pătrăţosu nu călărea bicicleta, ci blogul? Pe tema lui Nae Ionescu. El a avut dreptate, dar atunci nu ştiam, şi m-am pus cu burta pe carte şi am citit tot ce se putea (şi mai citesc încă…) despre perioada aceea. Am citit şi tot ce s-a publicat după ’90 de Nae Ionescu şi pot să-ţi spun că nu-l înţeleg pe Pleşu ce l-a găsit… De fapt, ce l-a lovit…
    În fine, aşa e cu dictatorii. Răsfoiam, zilele trecute, cartea lui Eliade despre Salazar, scrisă aproape la comandă, cînd Eliade era în Portugalia. Dar, măcar ăla, dictatorul portughez, nu a contribuit la uciderea evreilor… Se pare că le-a permis să intre în Portugalia… S-a făcut că nu vede şi l-a dispreţuit pe Franco… Dar Nae Ionescu? Ăsta era diavolul în persoană, Marinel! E adevărat, şi pe Nae l-a iubit Eliade… din păcate pentru memoria lui…

  3. Păi… pe Nae l-a iubit și Mihail Sebastian (se poate spune tot din păcate), l-a iubit în ciuda prefeței la cartea sa De două mii de ani, pe care a ales s-o publice în ciuda tristeții și a revoltei pe care a născut-o în el. Iubirea lui Sebastian, însă, era ceva mult prea lăudabil, cu atât mai mult cu cât nu-i agrea ideile legionare, pozițiile antisemite cu atât mai mult cu cât Nae nu fusese antisemit toată viața, ci devenise cam odată cu perioada interbelică… Dacă era convenabil.

  4. Firește sau mai ales Sebastian. Și nu numai atît: erau evrei care asistaseră la cursurile lui Nae și au rămas șocați cum a schimbat acesta discursul ”peste noapte”, lansîndu-se într-o propagandă anti-semită degradantă pentru un om de cultura lui.
    Am pomenit numai de Eliade, pentru că Pleșu nu l-a numit și pe Sebastian. Nici n-avea cum, de altfel, Sebastian fiind un spirit luminat și avînd un caracter limpede precum cristalul. Dacă aș fi vorbit de Sebastian, ar fi trebuit să analizez și ciudata și scurta sa prietenie cu Eliade (din păcate Sebastian a murit atît de tînăr iar Eliade a scris despre asta în Jurnal cu regret…). Dar astea sunt din ”alt film”.

  5. Domnule Rasvan Cristian, articolul dvs. este un fel de graffiti pe o statuie! 🙂
    Spun asta gandindu-ma la reactiile umorale declansate de un articol critic (si de comentariile care au urmat) despre Dan Puric.
    Cat despre Nae Ionescu, ati uitat sa consemnati un fapt foarte important in context: a fost si un om corupt. Este de ajuns sa ne amintim doar cum a obtinut vila de la Mogosoaia, chiar daca asta, in limbajul politrucilor de azi, s-ar putea numi „comision de intermediere”. Oricum, cheltuia mai mult decat castiga pe hartie (si Sebastian observa acest lucru la un moment dat). Germania lui Hitler isi platea bine agentii de influenta.
    Va semnalez o carte, in caz ca inca nu ati aflat de ea: George Voicu, „Mitul Nae Ionescu”, (Ars Docendi, Universitatea din Bucuresti, ed. 2 in 2009).

  6. E un fel de street art aici, aveți dreptate. Oricum, unde n-am ajuns eu, au murdărit porumbeii… Ăsta e dezavantajul de a fi statuie… 🙂
    Nu am citit cartea lui George Voicu și mă rușinez pentru asta, dar promit să recuperez. În general, sunt un elev sîrguincios, mai ales cînd am un profesor pe care-l stimez. 🙂

  7. Nu e nicio rusine. Vorba unui profesor la care tin: numarul cartilor pe care ar fi trebuit sa le citim nu numai ca este enorm, dar creste zilnic. 🙂
    Cartea lUi George Voicu este edificatoare. Imi pare rau ca nu va pot trimite exemplarul meu: am facut sublinieri si am scris comentarii „private” pe paginile ei. Incerc sa ma abtin de la asta, dar e boala grea. 🙂

  8. Am comandat deja cartea la Librăria Eminescu. Scriau că mai au 4 exemplare. Am căutat pe net și am găsit un mic fragment scris de George Voicu. Foarte interesant și consistent la scris.
    Eu nu pot să scriu pe cărți și asta e un mare defect. Uneori mai sublinez cîte ceva, darș după mai mulți ani, habar n-am de ce-am făcut asta. 🙂 Dvs. sunteți ca Patapievici. Numai pe el l-am auzit că se bucura de cărțile care au marginile libere cît mai late. 🙂
    L-am cunoscut, pe vremuri, pe marele etnolog român Adrian Fochi. Nu te baza pe memorie, mi-a spus el, cînd m-am mirat cîte avea în cap, ci fișează totul. Cu vîrsta vei vedea ce mare ajutor vei găsi la ele. El avea 60 de ani, eu 27. Mi se părea că nu voi fi niciodată bătrîn. Și n-am făcut fișe. Acum plătesc. Am 60. 🙂

  9. Nici eu nu am reusit sa fiu consecvent cu fisarile, cu toate insistentele Profesorului meu. In schimb am zeci de caiete cu conspecte. Intr-adevar, sunt mult mai putin eficiente decat fisele, dar sunt mai mult decat nimic. 🙂
    Oricum, am inceput si eu (la „numai” 46 de ani) sa experimentez cum e sa rasfoiesti o carte citita cu pasiune candva si sa realizezi ca nu iti mai reamintesti nimic din ea. Poate ca secretul sta, asa cum spunea cineva, nu in a citi mult, ci in a reciti mult. Parca si Noica spunea ca dupa o anumita varsta trebuie sa citesti mai putin si sa recitesti mai mult.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s