PRINCIPELE

Vă supun atenţiei un text „în exclusivitate” de la un tînăr care îmi este foarte drag, un monarhist înfocat, Vişan Miu Tudor. El nu are nevoie de introducere, vă veţi lămuri pe parcurs despre ce e vorba. Dacă ar fi fost scris în perioada interbelică, ar fi fost mult mai actual, mai pe val, decît acum. Astăzi, cînd alergăm ca disperaţii să votăm nişte tembeli, ceea ce scrie Vişan Miu Tudor ne poate părea desprins de realitate. Pentru mine a fost o lecţie frumoasă de seninătate, pe care bătrîneţea mea republicană şi chinuită de anchilozele trecutului mă împiedica să o învăţ de unul singur. Îi mulţumesc pentru încrederea acordată. 

PRINCIPELE

Organizaţia monarhistă din care fac parte a organizat un concurs de desene, „Un rege, o regină”. L-am lansat de ziua Reginei, pe 18 septembrie, trimiţând două scrisori de felicitare la Palatul Elisabeta. Una dintre ele, adresată Principesei Margareta, inludea o invitaţie la evenimentul nostru, pentru un membru al Familiei Regale. Luni, 29 septembrie, am fost anunţaţi că ASR Principele Nicolae doreşte să participe la eveniment. Era chiar o zi după congresul nostru naţional din Buşteni…

Mai întâi, ca o clarificare – deşi am 18 ani şi sunt membru al alianţei noastre monarhiste de mai puţin de 6 luni (din mai 2014)- am fost investit cu o mare încredere de colegii mei, incluzând-o pe norabila doamnă Marilena Rotaru. În baza unei frumoase colaborări anterioare, gazdele noastre, reprezentantii Jockey Clubului (al cărui preşedinte este Majestatea Sa Regele) m-au investit cu aceeaşi încredere, astfel că am ajuns să coordonez evenimentul din acea seară.

Evenimentul era programat să înceapă la 17:15, după venirea principelui.

Alteţa Sa a ajuns la 18:00, după ce un straniu fenomen din capitală (recurenţa blocării traficului, mai ales pe traseul Şos.Kiseleff-Calea Victoriei, ultima – îngustată prin înţelepciunea administraţiei publice, pentru amenajarea pistelor pentru biciclişti) nu i-a îngăduit să onoreze inestimabila virtutate a ilustrului său înaintaş…

Situaţia a fost destul de tensionată nu datorită aşteptării (copiii au fost mai cuminţi decât părinţii lor…), ci deoarece, de la 18:20, gazdele noastre aveau alt eveniment, cu participarea Alteţei Sale, un concert dedicat aniversării Majestăţii Sale Regelui.
Nu îţi redau acum trăirile prin care am trecut în timp ce am depus efortul pentru a condensa întreaga desfăşurare a evenimentului (planificată pentru 30 de minute, până la 17:45), finalizând, cred, la de la 18:00 la 18:15.

Concertul a început la 18:40. Deşi m-am încadrat în timp, am gafat în cel mai important capitol: protocolul regal. Nu intru în detalii… (Scap, aici, doar o remarcă: în zilele noastre, auzul sintagmei de protocol regal produce indignări foarte hotărâte, cu referiri la evul mediu… O mare parte dintre criticii acestuia, în prezenţa unui preşedinte sau prim-ministru, au o cu totul altă atitudine, chiar dincolo de protocol. În opinia mea, este o chestiune de bun simţ să te ridici în picioare când soseşte invitatul aşteptat de toată lumea, să nu-i întânzi mâna unei persoane de rang mai înalt /n-am văzut pe cineva să întindă mâna vreunui înalt demnitar republican, lui Băsescu, de pildă/, să i te adresezi conform cu apelativul său oficial, să respecţi convenţii ce ţin nu doar de o prezenţă regală, ci de desfăşurarea unui eveniment…).
Detaliile pe care le-am ignorat, nu tocmai minore, m-au plasat puţin în culpă. Relevant este, cred, că principele nu mi-a dat nicio sugestie că l-aş fi deranjat, în timpul sau după eveniment. Dacă mi-aş fi exprimat vreun regret faţă de el, mă încred că, mai degrabă, s-ar fi amuzat….

Principele are o relaţie specială cu copiii. Le arată o prietenie, o căldură care lasă o impresie puternică.

Am lansat, în meteorica mea introducere, remarca:

„Copiii  înţeleg mai bine regalitatea decât mulţi dintre politologi”.

Niciunul nu şi-a exprimat nemulţumirea faţă de întârzierea principelui, erau cuminţi ca nişte îngeraşi, iar, când au fost chemaţi pentru primirea premiului, s-au bucurat, cred, mai mult că a venit din partea principelui. Momentul preferat trebuie să fi fost fotografia de final. Deşi a durat puţin, toată atmosfera a fost foarte plăcută…

După premiere, copreşedintele alianţei noastre, Cătălin Şerban, i-a dăruit principelui o carte din 1936, reeditată în 2014, Cum învăţa a-şi cunoaşte ţara Măria Sa Mihai, scrisă de profesorul de geografie al clasei palatine, Ion Conea. Bineînţeles, i-a spus că aşteptăm să vină pe Tronul României. Alteţa Sa a râs. 
Am avut, apoi, plăcerea de a discuta cu Alteţa Sa după concert: ca un detaliu simpatic, s-a îngrijit să iau şi eu un pahar cu şampanie. Ştie deja bine româneşte (ne-a spus că, acum, vorbeşte româna tot timpul), deşi, pentru a-i fi mai uşor, am dat-o pe englezeşte. Când i-am spus că ne-am săturat de republică, ne-a aprobat, dar nu cu atitudinea unei persoane care abia aşteptă să acceadă la putere, ci cu respectul cu care un Rege acceptă opiniile celor care, într-un regat, îi sunt „supuşi”.

Cred că este bine că nu poartă cu sine un „discurs legitimist”, de genul: „Da, Coroana va fi a mea”. În fond, un Rege e un rege şi când nu e rege, aşa cum o demonstrează regele Mihai de peste 60 de ani…
La final, principele şi-a ales, la invitaţia noastră, o pictură cu regele Carol I. Nu era premiată, n-avea nici menţiune. Ne-a împărtăşit intenţia de a o expune în birou. Mi-a mulţumit, zâmbind larg, de 3-4 ori…

Nu ştiu cât de pregătit este să devină Rege. La nici 23 de ani, regele Mihai a făcut actul de la 23 august 1944. Principele Nicolae are 29 de ani şi îi lipseşte pregătirea militară formală. Gândirea lui este una foarte sănătoasă. Ai citit „Drumul spre casă”, dialogul lui cu Filip Iorga? Nicolae vrea, în primul rând, să facă bine: şi îl face. Ar putea fi „un rege pentru liniştea noastră”… Într-o monarhie, regele sau regina are posibilitatea de a numi un altfel de prim-ministru.

Dar de unde, dragă prietene, vom găsi un Brătianu sau un Maniu?

Dacă ai o altă opinie decât a mea, m-aş bucura să o aud. Deşi am promis cuiva că voi fi monarhist tot restul vieţii mele, asta nu înseamnă că refuz cu indignare posibilitatea de a fi un tâmpit tot restul vieţii mele.

În timp ce îl aşteptam pe principe, un domn simpatic din Galaţi m-a spus:

„Ai cam avut ghinion la ultimele două evenimente [mai avusesem un cross de ziua Regelui, în Herăstrău, pe un vânt supărător; după amiaza, a şi nins în Bucureşti…]. Mai du-te pe la biserică, la liturghie, fă nişte acatiste, o spovedanie… De acolo cred că-ţi vine”.
La parohie mă duc în fiecare duminică.

Iar, pentru spovedanie, mă simt mai confortabil scriindu-ţi ţie. Numai la Athos sau la Sihăstria cred că mi-aş putea deschide sufletul în faţa unui duhovnic.

VIŞAN  MIU  TUDOR

Anunțuri