KLAUS. Preambul la o scrisoare

M-am gîndit să-i trimit o scrisoare deschisă lui Klaus. El e tătucul nostru, poate cel din urmă, dacă vine regele.

Pînă atunci, el e cheia şi lăcata treburilor care se vor întîmpla în România.

L-am votat. Cu alte cuvinte, el este produsul meu de lux. Am investit în el toate iluziile şi deziluziile ultimilor 25 de ani, la care s-au adăugat anii generaţiei mele sacrificate de comunişti.

Unii au murit, alţii s-au ramolit, restul s-au cărăbănit. Care pe unde au putut, din Brazilia pînă în Australia, lumea s-a umplut de noi.

Am surzit ascultînd Europa Liberă şi am orbit uitîndu-mă la televiziunile aşa-numite libere de după.

În 1990, ziarul PNŢ-ului se numea “Dreptatea”. Pe frontispiciu avea un ochi şi o lacrimă în colţul stîng. Textul suna cam aşa: “Dreptate, ochii plînşi cer să te vadă!”.

Acum, ştiu, faţă de lozincile tale, asta sună cam naşpa, dar pe vremea aia poporul o avea cu lăcrimatul. Se spunea că şi porcul, cînd îl tai, plînge. Oamenii de la ţară au văzut asta. În Moldova, că la Sibiu nu ştiu dacă porcul e ca pe la noi.

Eh, aşa era atunci! Regretele erau eterne, dar şoriciul era fraged de ţi se topea în gură.

Toţi mi-au promis, tătucule Klaus! De la Iliescu, minerilogul, la Constantinescu, geologul. Apoi, din nou cu Iliescu şi la urmă, m-a fîsîit Băsescu.

Ponta! Oh, cu Ponta! Cîte nu mi-a promis Ponta!…  Eu am o vorbă, proastă, dar trebuie s-o ştii: nu două, ci un coş de ouă să fi avut şi tot nu-i ajungeau.

Tătucule, în mahalaua noastră, în care te-am votat, eu şi două babe chioare, care n-au ştiut ce fac, jalea e catastrofal de mare.

Anunțuri