Portretul unei doamne

Lipsa locurilor de muncă atrage după sine bătaia de joc. Omul devine o vită de povară. Când cade, este îmbrâncit la o parte și vine altul mai tânăr să-i ia locul.

Nimeni nu plânge după cel bolnav. Poate doar familia. O armată care nu-și ajută răniții e sortită pieirii. E situația multor oameni din România, pe care îi văd intrând în cabinet, cu stigmatul înfrângerii în ochi.

Oboseala e mai pronunțată la femei. Agârbiceanu nu a fost un scriitor mare, dar Fefeleaga a rămas nemuritoare. Femeia aceea slăbănoagă, care-și mâna calul, ajuns și el schelet.

Femeile din România nu arată ca fufele de la televizor. Nu sunt nici pe departe gata să alunece cu fundul pe pârtiile de schi. Nu se înghesuie la cozi în magazine, să umple coșurile cu daruri de Crăciun, cum ne mint patronii media.

Femeile din România pe care le știu eu arată jigărite, flămânde și îmbrăcate ponosit. Feminitatea lor distrusă nu mai atrage ochiul nimănui. Încărunțite înainte de vreme, în mare parte știrbe, cu cearcăne și fața ca lipia, alunecă pe lîngă pereți, ca niște umbre.

La cinci dimineața pleacă la servici. La nouă au pauză de masă. Apoi, stau în picioare, pînă la ora șase-șapte.

Am cunoscut o astfel de femeie care călcase cu abur fierbinte  15 ani, în picioare, ostășește, zilnic, mereu același lucru, cinci zile pe săptămână, plecând noaptea de acasă și întorcându-se tot noaptea. Totul pentru o mie de lei: nu pe zi, nu pe săptămână, să fim serioși! Pe lună! Echivalentul a trei sticle de coca-cola, băute în Dubai, de președintele partidului de stânga, Victor Ponta.

Boala, insidioasă, se strecoară tiptil. Le dă tîrcoale, apoi mușcă: cancerele de tot felul, ovariene, de sân și uterine, fac ravagii. Iar ele sunt mulțumite că au un loc de muncă. Și tac, de frică să nu îl piardă și pe ăla.

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Portretul unei doamne&8221;

  1. Femeia care se uita pe sine, daruind, chiar si muribunda, totul. Ca celor pentru care a trudit sa nu le fie greu… Le descopar, incrancenate, pe patul lor de moarte, deloc dispuse, macar acum, sa imparta putin din suferinta si durerea lor cu altii. Sa se lase ingrijite. Sa se lase rasfatate. Si oferta mea „se poate si fara durere. Trebuie doar sa ma ajutati putin – sa simt si eu putin durerea dvs ca sa va pot ajuta” – si le vad cu ochii inlacramati, fara a cere nimic, ca si cand nu li s-ar cuveni. Iar ingrijirea medicala devine sociala, si spirituala, pentru ca au nevoie sa stie, ca sunt iubite. Mame si bunici. Iar uneori, noi insene. Multumim pentru impartasirea sufletului!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s