Aseară am plâns politic (in)corect

Au fost timpuri ciudate. Mussolini a fost un tip extrem de carismatic. Umberto Eco povestește, într-un interviu recent, că școlarii din timpul copilăriei lui purtau un soi de uniforme militare și făceau parte din Tinerii Fasciști.

Eco a defilat cu uniforma aceea în fiecare sâmbătă. Am fost obligați să le purtăm, dar ne făcea plăcere. Astăzi, dacă ai îmbrăca băieții americani în uniforme de pușcași marini și i-ai pune să defileze, ar fi la fel de amuzați, mai spunea Eco.

Își amintește de copilărie cu mare bucurie. Toți oamenii o fac. Chiar dacă în vremea aceea cădeau bombe și se refugia fiecare pe unde putea.

Monica Lovinescu mărturisea, în Jurnalul ei, că a avut o cruntă dezamăgire citind cartea lui Matei Călinescu despre Eliade și Culianu. Mai ales în pasajul în care criticul luase de bună sugestia lui Culianu, că titlul romanului ”Noaptea de sânziene” a lui Eliade a fost o aducere aminte criptată a zilei în care s-a înființat Legiunea din România. Iar Eliade a fost simpatizant legionar. Exagerat de politic corectă și falsă analiza, spunea Monica Lovinescu, dezgustată.

Wilhelm Furtwangler a fost unul din cei mai mari dirijori din toate timpurile. A fost singurul care a rămas în Germania în timpul celui de-al doilea război mondial.

Pe vremea când abia fusesem conceput și mama se plimba cu mine, intrauterin vorbind, prin București, piața Lemetru, abia venită din Brăila lui Nae Ionescu și Mihail Sebastian, în martie 1953, în alt capăt de lume, inegalabilul violonist evreu Menuhin interpreta Concertul de vioară a lui Beethoven, sub bagheta lui… Wilhelm Furtwangler.

Aseară, după 61 de ani, l-am ascultat și mi-a venit să plâng. Politic (in)corect: m-am născut în vremea stalinismului.

Anunțuri

7 gânduri despre &8222;Aseară am plâns politic (in)corect&8221;

  1. Dragă Răsvan,
    Pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca i-a evocat, recent, Horia Patapievici, într-un dialog cu Gabriel Liiceanu: https://www.privesc.eu/arhiva/59093/-Inapoi-la-argument–cu-Horia-Roman-Patapievici–Invitat–Gabriel-Liiceanu.
    A fost destul de comică seara, plină ochi librăria. Mai întâi, Liiceanu şi-a apărat editura, apoi Patapievici şi-a povestit debutul la Humanitas (i se datorează, în mare măsură, Monicăi Lovinescu).
    Au povestit amândoi că Patapievici are un raft cu 80 de cărţi legate, un fel de „opere complete proprii”. S-a publicat puţin din ele. Liiceanu, glumind, i-a anticipat o mare operă postumă 🙂
    În fine, au vorbit despre cum pătrunde spiritul în lume, citându-l şi pe Noica, cu şirul lui Fibonacci, 2+1=3+2=5+3=8 etc. O creştere cvasi-exponenţială, care mereu trebuie să plece de la 2 (1+1), pentru a mişca energia. „Tatăl şi fiul”. Dumnezeu, ne explică Patapievici, nu ne-a făcut pe toţi fii. E ceva masonic aici sau e doar…. matematică?
    Spiritul pătrunde printr-un „fecundat” care îl răspândeşte. De pildă, spiritul lui Hegel, sprin Marx, apoi în toată lumea…
    Patapievici şi Liiceanu au lăudat deja nu editura, ci fenomenul Humanitas. Patapievici l-a elogiat „judicios” (nici meschin, nici exagerator 😉 ) pe Liiceanu, care a încheiat discuţia aşa: „Meritele se văd în gradul de ură stârnit”. Mi s-a părut că plânge la aplauzele primite. Oricum, era destul de emoţionat.
    I-ai scris mai demult lui Bădiliţă, că, deşi tenorii noştri au admiratori zgomotoşi, sunt mulţi intelectuali valoroşi care au doar admiratori tăcuţi…
    Ieri cred că am înţeles tâlcul acestor vorbe:
    Au fost nişte aplaude foarte zgomotoase pentru cei doi, ca nicicând 🙂 – desi discuţia nu mi s-a părut foarte serioasă, ci mai mult umorală.
    În rest, te salut, cu drag din Bucureşti!

  2. Mulțumesc, dragă Tudor. Mă bucur de fiecare dată când îmi scrii.
    Cât despre ideile astea pe care i s-a pus pata lui Pata, ele au aerul psihologiei experiențele, extrem de la modă, de altfel.
    Te salut și eu cu drag din fundul țării. 🙂

  3. La fel de comic, dacă n-ar fi tragic, este un text al lui Liiceanu de acum 3 zile:
    „Și totuși, starea de alertă în privința directorului proaspăt înființatului SRI nu mi-a dispărut. La câteva zile după vizita pe care o făcusem, un tip sună la ușa apartamentului meu din Intrarea Lucaci și îmi lasă, „din partea domnului director“, o lădiță cu șase sticle de vin alb. M-am tot învârtit în jurul lădiței câteva zile și am terminat prin a trage concluzia că n-ar fi fost nici o problemă să se fi introdus ceva prin dopul sticlelor cu o seringă, de pildă. Era mai prudent să nu le deschid. Dar ce să fac cu ele? Dacă n-aveau nimic, ar fi fost păcat să le arunc. Apoi mi-a venit ideea salvatoare: la prima întâlnire a Grupului, le-am dus la sediul GDS din Calea Victoriei. Bineînțeles, n-am deconspirat proveniența. Au fost primite – și băute pe loc – cu mare bucurie. În ce mă privește, învățasem din vizita la domnul Măgureanu ceva: paharul din fața mea a rămas toată seara neatins.
    Apoi au trecut zilele și am constatat că toată lumea era bine: numărul membrilor Grupului nu scăzuse nici măcar cu unu. Am oftat ușurat. Pleșu avusese dreptate: eram paranoic.”
    Dacă erau otrăvite şi murea tot GDS-ul… filosoful nostru s-a gândit la asta?…
    http://www.revista22.ro/o-poveste-cu-cafea-cola-si-vin-din-1990-sau-cum-puteai-deveni-paranoic-dupa-mineriada-52649.html

  4. Da. 🙂
    Am un prieten care și-a comandat ediția nouă, deși o avea pe aia veche, a Jurnalului de la Păltiniș, cea omagială, cu poze. A văzut filmul de la Humanitas, în care Liiceanu spunea că a adăugat pagini noi, inedite, cărții celei vechi. Azi a primit-o și mi-a dat telefon: Liiceanu n-a mințit. 🙂

Comentariile nu sunt permise.