iRealitate

Copila are șaisprezece ani. E mică și slăbuță, cu mâinile roșii de ger și de muncă, brațe subțiri, gât arcuit, cu mușchi pronunțați, ca de o cumplită și permanentă povară.

E mama unui copil de un an și ceva.

Are ochii albaștri-verzui, fața pistruiată, părul cânepiu. Râde ușor. E grav? Mă întreabă. Să nu mă speriați. Nu o sperii.

Mîinile vinete îi stau liniștite în poală. Câțiva ganglioni, ici și colo. E de la dinți, e de la măsele, mă liniștește ea. Nu e grav, nu? Să nu mă speriați! Nu o sperii.

Arcuirea gâtului mă duce cu gândul la picturile lui Modigliani. Fetița arată ca o lebădă frântă. Am fost la părintele. Am vise urâte, cu animale din curte. Sunt toate pline de sânge. M-au obligat să le cresc. Visele n-au dispărut nici după ce i-a citit popa din carte.

Urechile? Nici cu ele nu aud prea bine. Într-o seară, mă dureau așa tare că le-am turnat ulei cald. Să nu mă speriați! E ceva cu ele? Nu o sperii.

Să bei multe lichide, îi spun, ca să mă aflu în treabă. Oh, da. Am la mine o sticlă cu aghiasmă de la părintele. O întreb de soț. E soțul de-al doilea. Muncim amândoi ca să strângem bani pentru cununie și pentru o casă. El are treizeci de ani. Amețești? O întreb. Oh, da, de mai multă vreme. Dar se vede că nu știe cuvântul. Are șase clase, nouă frați și o mamă care n-o mai primește. Am ceva? Vă rog să nu mă speriați! Nu o sperii.

Nu știu dacă e realitate sau e doar coșmar, cu animale însângerate, de curte, pe care ne-a obligat cineva să le visăm noaptea, în gardă.

Anunțuri

17 gânduri despre &8222;iRealitate&8221;

  1. Vezi, Răsvan, asta e realitatea! 😦 Cumplită. Şi noi stăm să numărăm… 😦
    Uite, de aia e bun câteodată şi Pink Floyd-ul… Anestezic…
    „There’s an unceasing wind that blows through this night
    And there’s dust in my eyes that blinds my sight
    And silence that speaks so much louder that words
    Of promises broken” (Sorrow)

  2. Pe fetița asta am avut-o pacientă acum o oră. Încă nu-mi revin. Tare e grea viața pentru unii, Marinel.
    În rest, să nu amestecăm lucrurile. Oftaturile dramatice ale lui Bartoș cu cearcănele fetei.

  3. Răsvan, aproape trei ani petrecuţi, câte 2-3 zile şi de cam două ori pe lună, la oncologie la Cluj mi-au arătat o cu totul altă faţă a lumii acesteia… Aici nu e nevoie să mă convingi. Acolo nu mai există lume bună sau rea, frumoşi sau urâţi, bogaţi sau săraci. Să-ţi mai spun de etajul 4, pediatrie?
    Ba, eu zic că TREBUIE să le amestecăm… Şi tu, de fapt, asta faci acolo, la spital…

  4. Eşti răutăcios la faza aia cu oftaturile. Dacă i-ai cunoaşte viaţa şi prin ce a trecut… A avut şi el cearcănele lui…
    Ştii, uneori noi suntem evangheliile pe care le vrea Domnul… Cu vorbe, cu fapte, cu oftaturi, cu cearcăne…

  5. Am 32 de ani de meserie, din care 23 de spital, Marinel. Fără să-i socotesc pe ăia din studenție și de faptul că am crescut lângă tata, care tot medic la spital a fost. Eu cu boala și cu moartea suntem cunoștințe vechi.

  6. Ştiu, Răsvan, şi te apreciez pentru asta mult. Dar mă gândesc de multe ori la voi, oamenii care sunteţi „cunoştinţe vechi cu moartea”, nu vă e frică de doza de cinism pe care, de cele mai multe ori, ea o transmite? Adică, să nu fiu înţeles greşit, deşi îţi cunosc foarte bine sensibilitatea faţă de cazuri precum cel de faţă, nu cumva eşti ispitit să le vezi pe cele „mai normale” cu o doză de detaşare, câteodată cinică? Nu te-am întrebat degeaba ce ştii despre „cearcănele” lui Emil…
    Uneori mi-e ruşine să mă refer la viaţa grea când mă gândesc că există oameni care m-ar invidia. Şi totuşi, comparaţiile se pot face în ambele direcţii, şi în sus, şi în jos, cu tot subiectivismul de rigoare… 😦

  7. Ce pot să spun… Nu știu dacă e vorba de cinism. E ca și cum ai vorbi de o mătușă, de un unchi… Bolnavii devin membrii de familie. Baba, moșul… sunt licențe de limbaj, nu traduc disprețul sau răceala, ci felul meu de a mă apăra. Nu-mi pot asuma toată suferința din jur, necazurile prietenilor și victimele din Kenia. Sunt la fel de cinic, dacă ăsta e cuvântul pe care l-ai ales, cu mine. Mă razvrătesc împotriva mea, îmi urăsc neputințele, defectele. Sunt viu și trăiesc fiecare moment la mare intensitate și spun ce simt și ce gândesc, fără să ascund sau să premeditez ceva. Nu am încredere în oameni. Am foarte puțini prieteni și îmi place să bat coclaurii, să citesc, să ascult muzică și să fac poze. Sunt un om obișnuit. Relația mea cu Dumnezeu, aia mă frământă. Cum să ajung să nu-L întristez pe Hristos în fiecare zi. Categoric, ai dreptate să mă judeci. Ai spus, încă, prea puțin…

  8. Răsvan, în niciun caz nu te judec! Încerc însă să mai neutralizez din otrava pe care ţi-a strecurat-o viaţa amară pe care o ai în jur. Vezi tu, la cinismul ăsta mă refeream, nu la cel cu sensul obişnuit al cuvântului. Creştinismul e doar cu alb şi negru; viaţa are însă şi nuanţe de gri şi greşim când încercăm s-o potrivim forţat cu albul şi negrul credinţei noastre ca într-un fel de pat al lui Procust. Domnul Isus putea liniştit să-i lase pe oameni s-o omoare pe biata femeie prinsă în adulter, lăsând albul şi negrul să se pronunţe. De ce n-a făcut-o?
    Acum înţelegi de ce scriam că prefer să mă înşel iubind?
    Într-un fel, tu care ştii multe despre mine, ar trebui să mă crezi când spun că sunt mult, mult mai bătrân decât tine. Şi totuşi, uneori trăiesc cu impresia că sufletul mi-e mai tânăr. De ce? Iată o întrebare…
    Of, ce mi-ar place să fiu acum acolo, în gardă cu tine… 😦

  9. De ce nu i-a lăsat Isus să omoare femeia? ca să moară El în locul ei…
    Trebuie să spunem adevăruri fără să zdrobim viața, scria Wurmbrand. Așa cum ziceai și tu… Blajinoze.

  10. Ei, vezi? Acum, mă înţelegi? Adevărul nu exclude o anumită doză de duritate, dar prea multă doză de duritate poate să omoare adevărul… 😉

  11. Nu-l omoară. Îl face de neprimit. Ai dreptate.
    Spune-i lui Emil Bartoș din partea mea că dacă nu mai oftează teatral de la amvon, are o bilă albă de la Vindecătoru. 🙂
    Dacă te întreabă cine e Vindecătoru, fă-te că n-auzi. E tot un soi de-a spune adevărul: știu, dar mai bine tac. 🙂

  12. Să-ţi spun o chestie: Emil oftează şi când stai de vorbă cu el. Prietenii ştiu de ce…
    Poate aşa suntem noi, ardelenii şi bănăţenii… mai cu oftatul 🙂

  13. Gata, merg să mă culc. Sunt epuizat… Mi-e că eu de oboseală am să mor. Nu ştiu cum e denumirea diagnosticului, dar… Să ai o gardă uşoară şi măcar puţin mai senină, dacă se poate aşa ceva… Vă îmbrăţişez!

Comentariile nu sunt permise.