Cronici mondene (170) Cu drezina prin (și din) păcate

Într-un articol recent de pe blogul său, Teofil Stanciu își propune să introducă religia în biserică. Metaforic vorbind.

Definește ”religia adevărată” plecând de la un pasaj din Noul Testament (Iacov 1: 26-27): ”…prudență în vorbire, refuzul autoamgării, grija pentru nevoiași și refuzul spiritului „lumii”.

Apoi, le analizează pe fiecare în parte.

Cine, în zilele noastre, își pune cu adevărat problema să-și țină gura în epoca „libertății de exprimare”?- se întreabă el, peiorativ. Amintește de bârfă și de judecata aproapelui.

E adevărat, după 50 de ani de comunism, i-a venit și românului apă la moară și scuipat în gură. Internetul a devenit o piață publică, o hărmălaie fără seamăn. Creștinii nu se dau în lături sau bătuți nici ei.

Berdiaev scria, în ”Sensul istoriei”: ”Creștinismul afirmă libertatea binelui.” Iar binele este ”un produs al libertății spiritului”.

Omul, creștinul, vorbește, pentru că se simte liber, după anii de cenzură, de prigoană comunistă.

Că îl mai mănâncă limba anapoda, e de înțeles. Vom da socoteală, la Judecată, individual.

Tolstoi avea o vorbă: cuvântul e de argint, tăcerea e de aur. Dar nu toți suntem geniali ca Tolstoi. Nu știm unde să ne oprim.

Dar, unde vede Teofil Stanciu ”libertate de exprimare” eu nu văd decât o tot mai adâncă scufundare în epoca ”politicului corect”. Libertatea de exprimare este o iluzie.

Al doilea aspect la care se oprește Teofil Stanciu este ”amăgirea inimii sau autoamăgirea”.

Pentru unii autoamăgirea face parte integrantă din credință, din felul în care își concep religia. Nu pot fără asta!”- spune el și, mai mult ca sigur, are dreptate.

Chestia asta”, așa cum o numește, i se pare ”subtilă”.

Subtilă sau nu, autoamăgirea, ”chestia” asta, era definită de Sf. Ioan Casian, în Filocalie, drept o ”patimă” cumplită, ”felurită și foarte subțire”.

Boala se numește ”slavă deșartă”. Omul se crede sfânt prin ”glas, prin cuvânt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, postiri, rugăciune, citire, liniște, până și prin îndelungă răbdare.”

Sfântul Ioan Casian a propus remediul: ”Omul să se disprețuiască pe sine înaintea lui Dumnezeu”, pentru că ”numai așa va putea, cu ajutorul Lui, să se izbăvească de duhul slavei deșarte.”

Liniștit că a rezolvat deja o parte din probleme, Teofil Stanciu trece la sărăcie.

După opinia sa, ”Sărăcia a devenit un soi de tabu al creștinilor angajați politic (mai ales prin SUA), care se feresc să discute acest subiect de teamă să nu semene cu stângiștii.

Nu știu ce înțelege el prin ”creștini angajați politic”, dar teama de socialism este reală și benefică, iar alunecarea spre stânga ar trebui să ne preocupe cu atât mai vârtos, cu cât știm, pe pielea noastră, cu ce se mănâncă povestea.

Americanii sunt îndreptățiți să sufle și-n iaurt, cu atât mai mult cu cât, de două mandate, sunt conduși de un președinte de stânga.

Una din piesele echpei sale a fost Hillary Clinton. Iată ce scria despre ea un tip care cunoaște lucrurile (Jonah Goldberg, ”Fascismul liberal”, pag. 356, Polirom, 2010.):

Nicio explicație a agendei fasciste liberale nu este mai cuprinzătoare decât cea din best-sellerul lui Hillary Clinton, ”It Takes a Villag”. Toate punctele esențiale ale încercării fasciste se regăsesc în paginile acestei cărți. Din nou, limbajul nu este ostil, naționalist, rasist sau agresiv. Din contra, abundă în expresii pline de iubire și solidaritate democratică față de aproapele său.”

E adevărat: există ceea ce Nicolae Steinhardt numea ”falșii idealiști neobosiți”, adică cei care spun săracilor ”ce vă tot plângeți și văicăriți că nu aveți destulă pâine și nu mâncați pe săturate”, fiind ”robiți pântecelui și prea puțin creștini”?.

Dar, discursul nu e american, ci a tuturor ”ghiftuiților și îmbuibaților lumii”. (Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, pag. 129-131, Polirom 2008).

Soluția lui Steinhardt, pentru că știm că la Judecată vom veni, unul câte unul, să mărturisim cum ”I-am dat să mănânce (lui Isus n.m) când a fost flămând” este:

(redau tot pasajul, pentru că e minunat:

Iată cum grăiește și făptuiește Isus: nu certându-i pe oameni că sunt robi pântecelui și că se gândesc numai la mâncare, nu dându-le povețe idealiste și îndemnându-i să se mulțumească cu hrana spirituală, nu lasându-i să se descurce cum vor putea, ci săturându-i din belșug și îngrijindu-se ca nu care cumva să leșine de foame pe drum.”

Berdiaev, amintit de Steinhard, spunea că: ”Pâinea aproapelui meu nu e o problemă materială, ci o datorie spirituală.”

Particularinzând, în funcție de denominația din care facem parte, biserica catolică este mai implicată social decât cea ortodoxă (Andrei Scrima).

În ceea ce-i privește pe evanghelici,(termen pe care mă feresc să-l definesc, pentru că a devenit, în ultimul timp extrem de vag), orice generalizare poate fi periculoasă. De unde să știu eu ce face o biserică dintr-un anume loc, cum îi ajută oamenii de acolo pe săraci?

Ajuns la capătul poveștii, Teofil Stanciu se referă la ”separarea de lume”.

Evanghelicii au enclavele lor”, spune el, fără să arate ce înțelege prin enclavă, după ce, ulterior, ne aruncă în ”ghetou”, alături de ortodocși:

Oare izolaționismul autist o fi soluția? Oare nu adesea valori străine de orice religie adevărată sunt lăsate să treacă peste zidul de protecție și sunt transformate în liant pentru cei din ghetou? Ortodocșii au naționalismul aproape fanatic, evanghelicii au aroganța deținătorilor unici ai adevărului.

Nu vreau să fiu malițios și să sugerez că Teofil Stanciu s-ar fi gîndit la ecumenism ca la o alternativă viabilă isolaționismului, pentru simplul motiv că nu știu ce are Stanciu-n minte. Alta este buba: afirmația pe care o face, că ”Ortodocșii au „vetrele” lor naționaliste.

Nici aici nu definiește termenii: ce înțelege el prin ”vatră” și ce anume prin ”naționalism”.

Putem despărți ortodoxia de istoria neamului românesc?

Iată ce spunea Andrei Scrima, în ”Ortodoxia și încercarea comunismului”, ed. Humanitas, pag. 236:

Căci prezența luminoasă, dar tăcută, a Duhului în istorie, oriunde ar surveni, este mai mult decât istoria însăși: o prezență pe care îngerii au cerut-o și au primit-o.”

Tot el scria, în ”Duhul Sfânt și Unitatea Bisericii”:

Teologia răsăriteană este funciamente duhovnicească și mistică. Nu există o ”știință teologică” așa cum o înțelege Apusul.”

Sigur, aici s-ar putea argumenta cu un text interbelic, scris de Dumitru Stăniloae, rupt din contextul istoric, care definea ”românismul” și ”românitatea”, termeni periculoși în epoca ”libertății” politicului corect.

Românul întreține comunitatea cu ordinea eternă prin Ortodoxie, dar românește. Ortodoxia se află aici într-o sinteză anumită, care nu strâmbă Ortodoxia din punct de vedere formal.” (Dumitru Stăniloae, Ortodoxie și naționalism, 2011, pag.99.).

Evident, vulgarizând, putem ajunge, ca și Teofil Stanciu, la pastișarea lui Caragiale din final.

E o chestie de gust, până la urmă.

Anunțuri

Un gând despre &8222;Cronici mondene (170) Cu drezina prin (și din) păcate&8221;

  1. ,,Să reintroducem religia în biserică’
    ‘[Teofil Stanciu]

    Am o mica obiectie.
    Domnule Stanciu daca introducerea religiei in scoli pana azi n-a prea dat rezultate in randul copiilor deveniti tineri intre timp ,nici in biserica [biserici ] nu a dat si nu va da roade.
    E nevoie nu de religie ci de Evanghelie. Ea , doar ea , are puterea de a schimba viata.

    ,,Ei bine, evanghelicii se laudă mult cu fidelitatea lor față de textul Scripturii.’’
    [teofil Stanciu]

    Luam aceasta ca ceva ce ne onoreaza.

    Inainte de a aduce in discutie termenul de religie [religiune] Iacov [fratele Domnului Isus] spune despre ,,Nastere”

    Iacov 1;18 El, de bunăvoia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui.

    19 Ştiţi bine lucrul acesta, preaiubiţii mei fraţi! Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie;

    20 căci mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu.

    21 De aceea lepădaţi orice necurăţie şi orice revărsare de răutate, şi primiţi cu blândeţe Cuvântul sădit în voi, care vă poate mântui sufletele

Comentariile nu sunt permise.