Omul păcălit de mantre

În teorie se vorbește despre 84 000 de abordări sau căi de acces în budism, spunea Matthieu Ricard, în cartea ”Călugărul și filozoful”, publicată recent la ed. Humanitas.

Budiștii neagă existența eu-lui. El nu poate fi legat nici de spirit, nici de trup. Dând întâietate acestui ceva ce nu există, omul acordă importanță lucrurilor fără rost, care nu-i aduc fericire.

Scopurile obișnuite ale existenței, spun ei, sunt puterea, posesiunea, plăcerea simțurilor și faima. La un moment dat, ele pot să dea senzația unei fericiri trecătoare care, treptat, se transformă în nefericire.

Mintea omului este o entropie de gânduri care ne parazitează în orice moment. Budismul te învață să le ordonezi, să le excluzi, treptat, unele după altele, până când ajungi să percepi fluxul de conștiință al altei ființe.

Timp de 30-40 de ani, un călugăr tibetan repetă, fără încetare, mantre,  un soi de fraze stereotipe, în genul rugăciunii inimii la isihaștii ortodocși.

Progresele la care ajung acești maeștri ai budismului se recunosc prin fructele lor,  prin bunătate, dragoste și altruism desăvârșite.

Stoicii afirmau, în perioada elenistică târzie, prin reprezentanții lor de seamă, Seneca, Epictet, Marc Aureliu, că virtutea este decisivă pentru ca omul să fie fericit. Echitatea, curajul, virtutea, cunoașterea nu se moștenesc, ci se educă.

Că lucurile se împart în trei categorii: bune, rele și indiferente.  Indiferente sunt cele care nu contribuie la fericire. Există acțiuni bune, datorate unei cunoașteri bune, și acțiuni rele, datorate unei cunoașteri rele.

Ideea centrală a stoicilor era înclinația naturală a omului către  conduita etică, morală, care trebuie (și poate) să facă distincția între ce este util și ce e dăunător. După stoici, rațiunea este adevărata esență a omului. Ei credeau în destin și providență, într-un dumnezeu primordial, logosul germinator.

În Filocalie întâlnim îndemnuri și învățături pentru ca să dobândești liniștea interioară, mântuirea și viața veșnică.

”Când mintea s-a eliberat desăvârșit de patimi, înaintează, fără să se întoarcă îndărăt în contemplarea lucrurilor, făcându-și călătoria spre cunoștința Sfintei Treimi.”,

scria Sfântul Maxim Mărturisitorul în ”Capete despre dragoste”.

El îndeamna la veghere ”chiar și în somn”. Omul este robul mădularelor sale, urmărind satisfacerea simțurilor, sexul, mîncarea și avuția. În funcție de felul în care se situează față de acestea, el este virtuos sau netrebnic.

Stăpânirea minții este esențială, spunea el:

”Nu întrebuința rău ideile, ca să nu fii silit să întrebuințezi rău lucrurile.”

Din cele arătate, observăm că budismul, creștinismul și stoicismul au, aparent, unele puncte comune. Ele sunt mult mai multe. Eu am ales doar câteva. Marea confuzie din mintea oamenilor se datorează acestor similitudini aparente.

Moștenirea filozofiei antice a marcat și va marca, probabil, civilizația noastră până la sfârșit. Curentele orientale au luat amploare în Europa, mai ales după ce comuniștii chinezi au alungat pe maeștrii din Tibet. Ajunși în Europa și America, alături de  prestanța unui Dalai Lama, ei au contribuit, din plin, la răspândirea ideilor orientale în lumea creștină.

Învățăturile au pătruns în celulele organismul nostru cultural prin receptori asemănători. Cele biblice s-au estompat, pierdute într-o apă parfumată de clătit gura, fără puterea Duhului Sfânt în ele. Omul s-a lăsat înșelat, mai ales când i s-a spus că le poate rezolva singur pe toate. A ales calea mantrelor, formulelor esoterice și meditațiilor filozofice, în locul rugăciunilor smerite către Dumnezeu-Sfânta-Treime.

Ce mai contează veșnicia, când lumea ne învață că totul se trăiește acum și aici? Când prezentul e totul? Când depinde numai de tine, ca să fii fericit?

Anunțuri