Aplauze la scenă închisă

Aplauzele la care face trimitere pastorul tău sunt rezultatul unei trairi emotionale profunde a unor participanti la botezul din biserica voastra, din sec. XXI.
Greseala fundamentală, cred eu, pe care a facut-o pastorul a fost una comună: asimilam trăiri și experiente ale unor oameni din vechime cu cele ale contemporanilor nostri.
De ce spun că e o eroare? Pentru că imaginea despre noi înșine si, odată cu ea, continutul constiintei, s-a modificat de la o epocă la alta.
Experiențele subiective ale unor oameni care au trait in trecut nu ne mai sunt accesibile. Oricât am încerca să le actualizam mental, ele nu pot fi reproduse. Nu poți să gândești ca un isihast, pentru că l-ai citit pe Staniloae.
Un tip pe nume Thomas Metzinger a scris o carte numită „Tunelul Eului”, tradusă recent și la Humanitas. Ea este rodul unor cercetări actuale, de vârf, de psihologie și neurofiziologie. Implicațiile pentru viitorul imediat sunt greu de calculat.
Îți citez, mai jos, un pasaj interesant, cu speranța că și pastorul tău va analiza ce se petrece in lumea de azi in contextul unor cercetări asupra psihicului uman aduse la zi. Nu de alta, dar manipularea la care sunt supuse masele se bazează tocmai pe superbia nestiintei.
Așadar,
„Ființele omenești din alte epoci istorice- oamenii din timpul perioadei vedice a Indiei antice, să zicem, sau populațiile temătoare de Dumnezeu din Evul Mediu european, pentru care Dumnezeu era o prezența reală și constantă- foarte probabil au cunoscut un tip de experiență subiectivă aproape inaccesibilă nouă, astăzi.”
Cu alte cuvinte, aplauzele noastre pot să semene cu cele din Vechiul Testament, dar ele provin dintr-o altă formă de trăire subiectivă, de extaz, dacă vrei.
Chiar tu aminteai mai sus ca batutul din palme este un mod obisnuit de a recompensa un artist, in cursul unei prestații meritorii. Părerea mea e că sursa aplauzelor din biserică trebuie căutata in lumea spectacolului contemporan, chiar dacă vrei să treci bătrânică din biserică, oricât de acră ar fi ea, prin tunelul timpului, până in vremurile lui David și Solomon, atat de familiare pastorului vostru și nu numai.
Referitor la spațiu și sacralitate, la educație și prietenie spirituală, trebuie să fac trimtere la studiul recent al Ancai Manolescu, „Modelul Antim, modelul Păltiniș”. (După lectura obligatorie a cărții lui Andrei Scrima despre Rugul Aprins…).
Te intreb: cum definim spațiul in care aducem slavă lui Dumnezeu, duminică de duminică? in care Îl adoram pe El și nu pe om, oricare ar fi meritele acestuia din urmă? Exista niste reguli pe care trebuie să le respecte cei care trec pragul bisericii voastre, așa cum si eu, la randul meu, le respect pe cele ale unei biserici ortodoxe in care îmi plec genunchi in fața lui Dumnezeu, în timp ce vizitez monumentul?
Intelectualii care au ajuns la Mrea Antim, si au avut experiența religioasă unică pe care au avut-o, au pornit de la respectarea strictă a regulilor impuse de călugării bătrâni care nevoiau in acel spatiu.
Părerea mea e că unii dintre noi (mă refer la evanghelici intr-un sens mai larg), suferim de o mare trufie, incercand să experimentam de unii singuri, inovand permanent, reinventandu-ne zilnic, crezând că asta e destul ca să trăim precum cei din vremea apostolilor. Negam orice formă de tradiție, (hai să le spunem obiceiuri, ca să nu speriem oamenii prea tare), patrimoniul de cultură lasat de scriitorii vechi ai bisericii (cine citeste Filocalia in mediul evanghelic? ), considerând că suntem suficient de puternici ca să luptăm cu puterile diavolești ale prezentului.
Fără supărare, cred că aplauzele din biserică, punctând fiecare botez, sunt o alienare a spiritului critic, care tinde să găsească justificări in trecut, pentru ispitele contemporane.

Anunțuri

10 gânduri despre &8222;Aplauze la scenă închisă&8221;

  1. Răsvan dragă, sunt oameni cărora nu le poţi răspunde decât încadrându-te între limitele în care gândesc ei. Cam aşa a fost şi cu articolul lui Vasi. Cum îi spuneam şi lui Adrian, trebuie să ştii că eu sunt cel mai “rău” critic al său, şi i-am citat articolul doar ca pretext la rândurile mele şi ca un alt punct de vedere, căci sunt şi în Cetate oameni care nu pot “lucra” decât cu “axiome” verificate. Poate că am greşit, expunându-l în felul acesta, deşi îmi pare rău că din tot articolul său nu s-a reţinut decât partea cu citatele…
    Acum, tu ai dreptate în ceea ce priveşte “reinventarea” noastră, dar asta e o realitate pe care nu o putem eluda. În fond, adaptarea noastră în toate domeniile este o perpetuă reinventare. Descopăr în soţia mea lucruri noi în fiecare zi şi iubirea mea se reinventează mereu faţă de ea şi din această cauză. Pe Dumnezeu Îl descopăr tot mai mult în fiecare zi şi astfel uimirea, reverenţa mea se reinventează…
    Nu neg multe lucruri pe care le semnalezi în rândurile tale. Trufia, inovarea permanentă, negarea unor tradiţii (deşi, să recunoaştem cinstiti, eticheta de tradiţie nu implică întotdeauna şi corectitudine biblică sau spirituală – vezi chestiile cu nodurile la batic, cravata care arată cu vârful spre iad etc), toate acestea sunt aspecte care se constituie într-un teren extrem de fertil pentru tot felul de erezii şi absurdităţi, şi ştii foarte bine că le-am semnalat în repetate rânduri.
    Dar trebuie să recunoaştem că la fel de uşor suntem gata să punem un semn de egalitate între, să zicem, un automobil şi o moară, pe motiv că la ambele se învârte ceva!
    Ai pus în rândurile comentariului (şi articolului) tău câteva întrebări esenţiale: “cum definim spațiul in care aducem slavă lui Dumnezeu, duminică de duminică? in care Îl adoram pe El și nu pe om, oricare ar fi meritele acestuia din urmă? Exista niste reguli pe care trebuie să le respecte cei care trec pragul bisericii voastre, așa cum si eu, la randul meu, le respect pe cele ale unei biserici ortodoxe in care îmi plec genunchi in fața lui Dumnezeu, în timp ce vizitez monumentul?”
    Aş răspunde începând cu o întrebare: dacă relaţia mea cu Dumnezeu este una personală, locul comun trebuie definit doar într-un anume sens? Şi, de fapt, aş continua cu alte întrebări… Care ar fi limitele regulilor pe care le instituim? Se bazează ele în totalitate pe învăţătura Domnului şi a apostolilor? Cât loc ocupă formarea culturală în interpretarea lor? Ca să fiu şi mai personal (şi, evident, n-ai să o iei nici măcar ca o ironie, darmite ca un reproş!), cu ce e mai puţin păcătos a face fotografii într-un spaţiu bisericesc activ decât a aplauda nu omul care se botează (el şi-aşa nu percepe, e preocupat să-şi steargă apa din ochi şi nas, de emoţia momentului) ci actul în sine, în bucuria că încă unul a fost smuls din ghearele lumii, sperăm pentru totdeauna. Normal, nu sunt reguli acestea (în fond, n-au aplaudat toţi cei prezenţi, şi cei ce n-au făcut-o s-au abţinut nu din spirit de frondă sau din dezacord).
    Revenind la întrebarea ta de căpătâi, oare putem fi scutiţi de greşeală încercând să definim spaţiul în care Îi aducem slavă lui Dumnezeu? Între închinarea vechi testamentară şi cea din vremea Domnului Isus sunt diferenţe enorme. Perdeaua din Templu s-a rupt! Unii n-au aflat încă asta, alţii interpretează asta într-un mod (să mă ierţi) de-a dreptul inconştient (ca să nu spun altfel).
    Personal cred că Dumnezeu, care a pus ÎN NOI gândul veşniciei (nu la butoniera noastră, la reverul hainei etc) şi care ne-a binecuvântat cu libertatea ÎN CRISTOS, care ne-a lăsat învăţătura apostolului Pavel, “nu cumva această slobozenie a voastră să ajungă o piatră de poticnire pentru cei slabi” şi “numai nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească”, nu ni l-a pus acolo degeaba, ci l-a lăsat ca un fel de “temporizator” de a cărui funcţionare corectă vom da socoteală în faţa Lui.
    Întrebarea ta caută într-un anume grad absolutul. Dar el există doar la Dumnezeu. Pentru noi, vorba lui Cioran, e doar “o foame istovitoare.” Şi iată, dacă tot vorbim despre absolut, bine zicea Eliade, că nu-l poţi gusta de două ori…
    Spuneam cândva unui frate care se străduia să forţeze argumentaţii pentru nişte reguli: “De ce dăm noi reţete acolo unde Dumnezeu a pus la dispoziţie doar ingrediente?”
    Sau, ca să mă citez tot pe mine (dacă tot i-am citat pe Cioran şi pe Eliade 😀 ): „Suntem în fond o turmă, nu o oaie mare!”

    Dar câte nu s-ar putea scrie pe marginea subiectului?…

  2. Mulțumesc pentru răspuns. Mi-a plăcut și forma și continutul lui. Cat despre poze… asa e, tehnic vorbind: pocnind din blici (un cuvant inventat acum, ceva intre bici și blitz 🙂 ), nu aduci slavă lui Dumnezeu. De aceea, bisericile mele sunt goale și in lumina naturala. 🙂
    Nu judec ca o oaie mare 🙂 , in numele tuturor. Pentru mine, si istoria locului are greutate. Am fost la Sighișoara, la Biserica din Deal. E mai mult muzeu, dar e ceva in locul acela care te liniștește, te odihnește. Si Carmen a simțit la fel. Eram ca… acasă. Bancile alea, vitraliile, picturile șterse partial de pe pereți… E adevărat, biserica vie e mai agitată: bate din palme, plescaie de placere, se foieste, asudă, cântă, se bucură, iubește… și iubește, atât! Cum sa n-o iubesc și eu?

  3. Vezi tu, Răsvan, curios e că am avut aceleaşi sentimente ca şi tine în multe biserici din România, dar şi la Domul din Milano, de exemplu. Şi m-am întrebat, ce anume ne copleşeşte, prezenţa sau sentimentul de prezenţă? Înţelegi ce mă frământă, de fapt? Infinit mai mult decât detaliile astea de care unii se poticnesc, iar alţii se folosesc…

  4. Draga Rasvan, pai se putea la dta fara ”cor”? Iaca veni si eu, becisnicul, sa iti traduc in struna eseul dtale extrem de valabil! Te rog ca aceasta traducere sa o iei literala: sunetul acesta explica ce se afla in sufletul tau… dar si al meu!

    Domnul sa va binecuvanteze frumosilor!

  5. Daniel, chiar mi-a fost dor …
    Ce ne mai spui de pe unde ai umblat?
    Sa fi si tu binecuvantat de Domnul .

  6. Frate Mitică, mă onorează nespus și mă bucură ceea ce spui, fiindcă mie îmi e dor de voi, mai. mereu! 🙂 Am plecat din România… Acum sunt în Elveția, rămân aici pentru o vreme bună… Alerg cu formalități, urmează să fac niște cursuri de reconversie profesională șamd…

    Sunt străin aici, printre străini! ”Fie pâinea cât de rea…” zice proverbul… Numai că pâinea ne-o fac alții, turcii par/example, ca să ne umflăm la ficați și la obraz… Am plecat deci, dar inima mea am lăsat-o în România, într-un cufăr vechi și prăfuit. … Aici, oamenii trăiesc un vis frumos, fără să știe că mâța stă la pândă să pape șoarecii ce dădură atâtea găuri prin șvaițer… Au și ei hoții lor, neghiobii lor, bețivii lor, mincinoșii și urâcioșii lor… Ba unul a vrut să mă deie afară, după doar 2 săptămâni, dintr-o locație cu chirie după ce plătisem pentru o lună, … Dacă nu aveam chitanța zburam ca un cocor din filmul ăla rusesc de odinioară… Când aud oamenii că sunt român, îi apucă strechea… nu chiar pe toți, mai sunt și oameni cumsecade… Ce să zic Mitică, e jale frate! Dar mie îmi place asta, și nu ascund de loc că sunt român, așa cum fac alții pe aici, prin Lausanne… Ba eu chiar m-am gândit, serios, foarte serios, să mă înscriu și la țigani, să primesc un act care să ateste că sunt țigan! Am să fac demersurile necesare după ce mă rezolv cu altele… Apoi am să umblu cu actul ăla după mine, și-am să-l arăt la confrații mei de pe aici…

    Dumnezeu cu voi frați români!

  7. Frate Daniel, ma gandeam ca ai revenit acasa. Daca ai ramas stiu ca ai de gand sa ne reprezinti acolo cu cinste . Sa cunoasca occidentul si altceva decat a vazut pana acum.
    Poate ne mai scri cateceva ..din cand in cand .
    Noi asteptam sa se instaleze ,incet , iarna . Personal o sa am mai mult timp liber.
    Iti doresc sa ti se implineasca toate planurile bune su Bunul Dumnezeu sa te feresca de orice rau, sa-ti dea tot ce e de trebuinta.

  8. Am sa va tin la curent cu multe…

    Daca Domnul ma va ajuta, va voi reprezenta cu cinste, iara de nu, ma voi rusina singur de mine!
    Intentionez sa scriu mai multe despre un dialog al meu cu un doctor in teologie american pe tema febletzei lui Ravi Zacharias pentru ”onestul” Nietzsche, apoi despre o Carlibaba care are wc-ul plin de crucifixuri dar fura clientii (de pension, parol), de-i face numai sa uite pe dansii si de foame (si printre clientii astia ma numar si eu 🙂 ) samd…

    Dumnezeu cu voi!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s