Walden (7) Rugăciunea

DSC_0382

Mă simțeam istovit, slăbit. Dacă țineam ochii închiși, simțeam cum cimentul celulei se învârte, ondulatoriu, sub picioare. Când îi deschideam, rotirea parcă înceta. Simțeam în piept, în partea stângă, aceea durere vie și aproape insuportabilă, de la cele trei coaste rupte.

Căutam să mă mișc cât mai puțin. De îndată ce mă apuca tusea, calvarul durerii se întețea. Tușeam usor, în pumnul strâns, ținându-mi abdomenul cu cealaltă mână, fără să inspir profund, încercând să nu dilat brusc cușca toracică. Uneori reușeam să-mi controlez tusea mai multe minute.

După stingere, durerea s-a răspândit în tot trupul. În ceafă și în tâmple, simțeam metronomul pulsului cum bătea rar și dureros. Căutam să nu gem, să nu deranjez camarazii de celulă. M-am tras ușor din pat și m-am întins pe spate, pe cimentul rece.

De fiecare dată când inhalam aerul umed care venea de pe sub ușă și de la geamul zăbrelit, simțeam și auzeam cum coastele scârțâiau os pe os și-mi provocau o durere vie, ascuțită, ce-mi umplea ochii de lacrimi. Îmi amintesc că atunci am rostit și câteva rugăciuni.

L-am auzit pe ofițerul din tura de noapte tușind. M-a privit pe vizor, dar nu a zis nimic. Mi-a permis să rămân, în continuare, întins jos, lângă pat. Citise, probabil, raportul din fișa mea și voia să picotească și el pe undeva. Poate că nu dorea să tulbure pacea celularului și să înceapă tărăboiul. Poate că era un gardian bonom, care-mi întelegea durerea și felul în care încercam să mi-o calmez. Cu siguranță, nu am fost primul arestat pe care-l vedea întins cu spatele pe ciment.

Cât despre rugăciune, învățasem și ținusem minte de la bunicu că, uneori, prin cuvintele rugăciunii noastre, a celor ajunși la ananghie, încercăm să-L înduioșăm, să-L manipulăm emotiv pe Atotputernicul Dumnezeu. Și asta nu era bine, nu era sănătos și deloc creștinește. Îl folosim pe Dumnezeu doar ca pe o proptea ori ca pe o cârjă de moment, până trece durerea, apoi Îl uităm din nou. Isus și-a dus crucea fără să cârtească. M-am gândit atunci și la acest lucru.

Expectoram sânge și mă urinasem roșu în tinetă, cu bucățele și firișoare de culoare brun închis. Bănuiam că e sânge închegat, de la loviturile cu patul armei, primite în zona rinichilor.

Apa nu era raționalizată și în celulă aveam o găleată cu capac din placaj, vopsit albastru. La intrare, primisem o cană cazonă din aluminiu. Am sorbit încetișor, cu nesaț, vreo trei căni. Știam că doar așa pot să elimin mai repede din rinichi și din vezică sângele produs de ruptura de țesut.

În prima seară, când ofițerul de serviciu a descuiat și a deschis ușa celulei, iar Matei a strigat „atențiune!”, pentru că nu reușisem să sar repede în picioare și să mă întorc cu fața la perete, am primit primul baston peste spate. Am leșinat.

În cădere, mi-am spart capul. Când am deschis ochii, un felcer în veston militar mă pălmuia ușor peste față, iar Matei îmi oferea să sorb puțină apă din cana lui de aluminiu. Pe tâmplă, mi-au pus o compresă cu un pansament ud, mare, albăstrui.

Apoi, felcerul mi-a administrat din trusa medicală o injecție în umăr, mi-a luat pulsul și, la plecare, pe hol, a vorbit îndelungat cu ofițerul care mă lovise. Au încuiat celula, iar mie mi s-a permis să stau întins pe patul de jos.

Camarazii m-au acoperit cu o pătură de cazarmă care avea brodat pe ea, cu roșu, literele M.A.I. Spre dosebire de celulele din închisoare, celulele Securității erau suficent de încălzite. Probabil asta se datora și regulamentului de ordine interioară bine gândit, făcut să ajute, să stimuleze agenții sub acoperire, băgați în celule, travestiți în deținuți, ca să-și îndeplinească cu succes meseria „trasului de limba”, într-o atmosferă cât mai potrivită.

Țin să remarc că ofițerul care m-a lovit curmeziș cu bastonul peste spate a fost singurul ofițer din lumea comunistă de atunci, din toată perioada anilor de detenție, care mi-a mărturisit, când a venit a doua zi din nou în tură, că-i pare rău că m-a lovit. Am citit pe fața lui o sinceritate reală.

A treia zi am avut confruntarea cu primii doi anchetatori. Unul era locotenent major, celălalt maior de contra-informații. Niciodată n-am aflat numele lor.

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Walden (7) Rugăciunea&8221;

  1. Povestile acestea sunt foarte captivante. Ma intreb insa: Dar daca naratorul strecoara o serie de neadevaruri printre cele reale? Pare prea cusute cu ata sa fie toate adevarate…

Comentariile nu sunt permise.