Walden (8) Rândunica

sucevita pridvor deschis 8

La cinci a sunat deşteptarea. M-am ridicat cu greu în picioare şi colegii m-au ajutat să aranjez patul.

Pe partea interioară a uşii celulei era un orar ce începea cu ora deşteptării de la 5, micul dejun, la şase inspecţia şi apelul. La ora şapte era marcat “timp administrativ”. Bănuiam că aşa se numea începutul anchetei.

După deşteptare, urma făcutul paturilor, întinderea cearceafului şi a păturii, apoi tabieturile, spălatul pe faţă. Aveam voie să stăm pe banca dintre paturi.

S-a deschis vizeta şi un ofiţer tânăr, în uniformă, ne-a turnat în căni, dintr-o marmită de cazarmă, cafea de cicoare, vag îndulcită. Lângă ea, am primit şi coltucul de pâine integrală de 75 de grame, numită, în termeni penali, „rândunica”. De ea era lipit şi un cub de marmeladă de mărimea unei jumătăţi de cutie de chibrituri.

Acea bucăţică de pâine neagră, „rândunica”, mi- a devenit tovarăşa mea, prietena nedespărţită, pâinea mea cea de toate zilele. Pâine pentru care I-am mulţumit Tatălui, totdeauna, fără să cârtesc, şi căreia-i duceam dorul când am devenit nesupus, violent, când am încercat să evadez. Am fost, din nou, lovit, încătuşsat, legat cu lanţuri la picioare, introdus la izolare severă, una caldă, una rece, în repetate randuri.

Am primit, prin vizetă, de la felcer, patru pastile. A insistat să le iau pe loc. L-am întrebat ce sunt şi mi-a spus că o să-mi facă bine, iar una din ele conţinea penicilină. M-a anunţat că seara voi primi altele.

Într-adevăr, la scurt timp am reuşit să fac, încet, câţiva paşi şi am tuşit tot mai rar. Durerea din coaste rămăsese la fel de vie. Printre gratiile din lamele de fier cornier de la geam, am zărit câteva raze de soare. Eram optimist, mă gândeam la bunicu şi ştiam că, într-o zi, voi deveni învingător.

În urechi, îmi răsunau cuvintele blânde, rare, ale bunicului meu, care m-a încurajat totdeauna să fiu tare, să fiu încrezător în Dumnezeu. Nu ştiam ce mă aşteapta, dar pentru că eram antrenat şi obişnuit din copilărie cu violenţa, aveam un moral bun. Speram că nu mă vor mai bate cu patul armelor, ori cu picioarele.

După şapte, nu-mi amintesc exact, gardianul a descuiat zăvoarele şi a deschis uşa. Toţi trei ne-am ridicat de pe bancă, eu ceva mai încet, şi ne-am întors cu faţa la perete.

– Treizeci şi sase, ieşi afară!.

Nu am tresărit. Mă aşteptam că, de pe acum, voi fi interogat. M-am întors, încetişor şi l-am privit ţintă în ochi.

Era un locotenent tânăr, într-o uniformă bine călcată şi întinsă, cu faţă tinerească  şi plăcută.

Lângă el, tăcut, stătea un bărbat mai în vârstă, solid, impozant, cu mustaţă, îmbrăcat într-un sacou în carouri. Purta cravată. Avea o faţă ovală, proaspăt bărbierită, iar pe frunte se vedeau riduri adânci. Purta perciuni şi încărunţise pe la tâmple.

-Să trăiţi! Am înţeles!.,  am răspuns eu.

M-am străduit să fiu articulat, să nu le arăt teamă în voce. Cel vârstnic m-a informat:

-Ar trebui să-ţi punem ochelarii de postav. Eşti norocos, azi facem o exceptie!.

Nu mi-a explicat de ce, dar ştiam că erau la curent cu starea sănătăţii mele. Pentru o secundă, prin minte mi-a trecut repede un gând: probabil că mă vor duce la spital. Dar nu a fost aşa.
Tânărul locotenent, gesticulând şi indicându-mi cu mâna direcţia, mi-a spus să o iau înainte. Cel vârstnic mergea în faţă.

M-am bucurat, văzând că nu are cizme în picioare, ci pantofi. Am luat-o, încet, pe coridorul lung, făcându-mi curaj şi gândindu-mă la atâtea personaje pe care le văzusem prin filme sau le citisem în cărţi, prizoneri duşi la anchetă, martiri plini de curaj.

Pe undeva, eram intrigat de atenţia ce mi se acorda. Am constatat că celularul avea cel puţin două duzini de uşi din fier. Am urcat apoi o scară cu platforma de oprire la jumătate şi apoi am ajuns pe un coridor luminos, cu geamuri spre stradă. Prin perdelele subţiri, am zărit maşini, pietoni mergând pe trotuar. Mi-am revenit şi nu mă mai gândeam la durere.

Mă străduiam să nu le arăt teamă, să fiu atent la ce le voi răspunde, să nu mă grăbesc. Să mă gândesc la laţurile şi capcanele întinse şi prinse în lipiciul logicii, ori ascunse, nu în coaja, ci în miezul întrebărilor. Nu ştiam  psihologie.

Nu auzisem nimic, pe atunci, despre affiliation, attributions and overcoming obstacles. Nu experimentasem, încă, stressful in situatons şi nu ştiam nimic, pe vremea aia, despre attribute ambiguity ori undercover operations.

Nu ştiam nimic despre theory of psychological reactance and interpreting. Ori prisoner’s Dilema Game.

Ori despre manipularea emoţională de masă, folosită de pastori, contaminaţi de logoree şi nezidiţi în Logos.

Nu ştiam toate acestea, dar înţelepciunea şi inteligenţa cu care am fost înzestrat de la naştere mi-au fost de un mare ajutor. În anii pubertăţii citisem pe Agatha Christie şi pe Arthur Conan Doyle, cu aventurile lui Sherlock Holmes si ale asociatul său, simpaticul dr. Watson, urmate de Funcţionarea Seviciilor Secrete, gratuarea la The Rouse School, togeder with all the honors, privileges and benefits of the Rouse Company.

Ne-am oprit în dreptul unei uşi capitonate, izolate acustic, iar cel mai vârstnic a apăsat un buton din chenarul de lemn.

Anunțuri