Walden (9) Secretul

Picture 599

Cineva din interior a deschis, încet, uşa capitonată. Ştiam, tot de la bunicu, că şi pereţii acestor camere erau izolaţi acustic.

De mic, trăgând cu urechea la discuţiile bunicului cu anumiţi prieteni mai vârstnici ce veneau la noi, aflasem că în astfel de camere de tortură au fost schingiuiţi partizanii prinşi de Securitate în Semenic, Făgăraş, zona Bihariei din Apuseni. Nu era mai mare bucurie să văd că pe poarta mare din lemn a curţii veneau doi, trei oameni, pe înserate, să vorbească îndelung cu bunicu.

Uneori, stăteau mult după ce mergeam eu sus, în camera din capătul tarnatului, să mă culc. Discutau cu voce scazută, în şoaptă, o mulţime de secrete. Eram ros de curiozitate, să aflu ce spuneau.

Când eram micuţ, o ruga pe bunica să se ocupe de mine, să mă ducă în altă parte. Eram foarte afectat şi tulburat când vedeam că bunicu meu are secrete faţă de mine. Aş fi dorit atunci să-i dau lui toate jucăriile mele, ca să mă lase să rămân lângă el şi să ascult ce vor vorbi. Aveam şase ani împliniţi. În următoarea toamnă, urma să încep şcoala.

Spre seară, au venit doi bărbaţi pe care nu-i mai văzusem până atunci. Vorbeau diferit, domneşte. Bunicul le-a acordat o atenţie deosebită şi, după ce i-a invitat în casă, a rugat-o pe bunica să facă ceai pentru toţi trei. Înainte să-şi deschidă bunicu gura, cunoşteam sentinţa ce o va pronunţa. I-a spus bunicii să mă ducă sus, pe cerdac, să mă joc.

După ce le-a servit ceaiul, şi văzând-o pe bunica ocupată cu treburile gospodăriei, în minte mi-a încolţit o idee năstruşnică: să mă furişez încet, înapoi, jos, pe scară, să intru în grădină, să merg roată la geam şi să ascult şi eu secretele. Zis şi făcut.

Am pornit repede, plin de curaj, să-mi îndeplinesc planul. Cu mers de pisică, am coborât scara, am străbătut curtea, am deschis, încetişor, portiţa în grădină şi m-am apropiat, tiptil, de geam. Deodată, ca un preambul al vieţii mele, o mână s-a încleştat pe antebraţul meu. Era bunicul.

Ocolise întreaga casa, prin spate, şi… iată-mă captiv. Am înţepenit şi…, nu ştiu dacă e demn să dezvălui asta, am udat binişor partea din faţă a pantalonilor. Ascultasem atât de concentrat discuţia celor două persoane, încât nu l-am auzit când s-a apropiat.

Bunicul cunoaştea bine elementul surpriză şi avantajele lui. Când a plecat din casă, le-a făcut celor doi musafiri un semn codificat, lipind des degetul arătător de cel mare, ca ei să continue discuţia. Aşa am debutat ca victimă, căzând în prizonierat pentru prima dată, dar în mâinile pline de dragoste ale bunicului.

Îmi crăpa obrazul de ruşine, iar în gură simţeam că limba îmi devenise cleioasă, fără salivă, şi nu reuşeam să mai înghit. Nu m-a bătut, nici măcar nu a ridicat vocea. Doar m-a luat de mână, ostatic, strângându-mă puţin mai tare decât de obicei.

M-a dus în casă, în faţa celor doi străini. Unul din ei, privind spre patalonii mei, i-a făcut un semn cu degetul. Bunicul m-a răsucit cu faţa spre el. Eram perplex şi parcă pluteam. Instinctiv, l-am prins de mână şi l-am strâns tare, cu disperare. Apoi, am început să plâng. Plângeam încetişor, în surdină, şi lacrimile sărate îmi intrau în gură. Bunicul m-a întors spre el, m-a prins de umeri şi mi-a zis:

-Nu plânge, nepoate, bărbaţii tari nu plâng!.

Avea o faţă bună, blândă şi în ochi i se citea seriozitatea. Părea că nu era deloc supărat de fapta mea. Eram confuz.  M-am oprit din plâns. Mi-a dat batista lui ca să-mi şterg nasul şi faţa. Apoi, a tras al patrulea scaun la masă şi mi-a zis, cu calm:

-Ţii neapărat să stai şi tu cu noi, aici, la discuţii?.

M-a ajutat să mă aşez pe scaun. A întins cana lui de ceai spre mine şi m-a rugat să beau. Înlemnisem de ruşine. Cei doi mă priveau fix, nemişcaţi, cu coatele pe masă şi cu cănile în palme. Cel din stânga o rotea încet, fără să schiţeze vreo emoţie pe faţă. În cameră era linişte şi ceasul din perete bătea parcă mult mai tare decât de obicei. Primul a rupt tăcerea şi m-a întrebat, cu voce de tenor:

–Ce vârstă ai?
-Am şase ani!, i-am răspuns eu, încetişor.

Bunicul m-a corectat imediat:

-Oamenii aceştia vor să te audă că vorbeşti ca toţi băieţii de şase ani, nu de trei. Vorbeşte răspicat, fără mâţâieli în glas. Fii îndrăzneţ, chiar dacă acum ai făcut-o de oaie.

Prividu-l, am citit pe faţa lui o înseninare şi, apoi, un zâmbet ce mi-a vindecat inima de îndată.

Împreună, toţi trei mi-au explicat că la vârsta mea trebuie să învăţ ce este un secret. Unul din ei, la un an după aceea, a fost turnat de tatăl meu. A fost arestat în Câmpia Turzii, ţinut în anchete la Cluj, şi a murit de tuberculoză osoasă în închisoarea din Aiud.

Apoi, bunicul m-a bătut pe umăr şi mi-a zis:

-Acum du-te la bună-ta, să-ţi dea alţi pantaloni!

***

În uşa capitonată, doar pe jumătate deschisă, a apărut un ofiţer brunet, nu prea înalt, între două vârste, cu grad de maior. O faţă lipsită de particularităţi, foarte greu de memorat. M-a invitat înăutru şi mi-a arătat un scaun, un fel de taburet fără spetează. M-a invitat politicos să mă aşez cu faţa spre birou.

În spate se afla o perdea de culoare bej, care acoperea întreg peretele. Pe birou, am constatat că se afla un magnetofon, o lampă cu picior scurt, luminând doar jumătate din tavan. Spre stânga şi spre dreapta se aflau două rânduri de câte patru tuburi fluorescente de neon. Locotenentul nu a intrat.

Uşa s-a închis. În spatele meu, simţeam prezenţa celui mai în vârstă, stând în picioare, foarte aproape de scaunul meu.

 

Anunțuri