Walden (10) Comoara

DSC_0093

Când veneam de la școală și intram în curte cu ghiozdanul în spate, prima și prima dată îl căutam pe bunicu, să-i simt îmbrățișarea.

Pe fața lui citeam  îngrijorare. Nu o înțelegeam atunci. Mă întreba, curios, ce învățasem în acea zi la școală. Mai târziu, am aflat că învățătoarea mea  era fiica unui abil turnător din Roșia Montană.

Îi spuneam cu bucurie totul, în detalii. Mă asculta, uneori stând pe laviță, în cerdac, și ținându-mă ori între genunchi, ori lângă el, de după cap, cu mâna lui greoaie.

Într-o zi, i-am spus pe de  rost poezia „Partidul”: Partidul  e-n toate, în cele ce sunt/ și-n cele ce mâine vor râde la soare/ în pruncul din leagăn și-n omul cărunt/ în raza de soare și-n spicul mărunt/ în visul ce veșnic nu moare.

Atunci l-am simțit pe buncu cum începe repede să-i crească pulsul, să i se accelereze  respirația. A scăpat bastonul din mână și o înjurătură neaoș ortodoxă:

-Trăsnească-i Bunu Dumnezeu! Știu că a intrat dracu roșu în ei, în aproape toți cei cărunți, iar acum se înfige  și-n prunci!

Și-a dat seama imediat că a scăpat vorba. După ce s-a calmat, mi-a explicat,  cu multă răbdare, că doar puțini bărbați au mai rămas în Țara Românească care se poată să țină un secret.

M-a întrebat dacă simt în inima mea dragostea lui și… dacă pot să țin secretul. Mi-a spus despre cei rămași și sunt hăituiți acolo, sus, în munți. După aceea, l-am asaltat cu sute și sute de întrebări.

Ne asiguram că nu avem și alte urechi prin preajmă. Bunicu îmi spunea cele mai dure secrete pe care le știa. Mi-a explicat ce-i comunismul, cum a apărut în România, venind de la Răsăritul ”salvator”, despre cântecele lor patriotice, despre „Timur și baieții lui”, despre „Tânăra gardă”, despre pionierii cu cravata satanei la gât, uteciștii ce-și vindeau și-și omorau părinții.

Îmi povestea despre Fiară, despre Securitate, de felul prin care racolează ei informatorii. Categorii de informatori: naivi, intimidați sau voluntari. Cei mai periculoși erau cei pe care democrația populară i-a lăsat să intre în facultăți.

Doi din unchii mei erau de acum victime oarbe, scule slugarnice ale comunismului. Mi-a facut o listă cu toți din familia noastră cu care să fiu atent când mă vor trage de limbă. Mi-a explicat cum stau lucrurile. Ca un burete uscat, am absorbit totul.

Apoi, a apărut în cartea de română povestea cu Scrisoarea Olgăi Bancic către fiica ei, înainte de a fi executată a doua zi. Eroina sentimentală, metoda de catifea, de înduioșare, de a convinge lacrimogen.

Creșteam, creșteam, creșteam. Apoi, am înțeles și treaba cu ”psalmul” lui Lenin: învățați, învățați, învățați. Când am ajuns în postura bunicului, eram destul de bine pregătit, dobândisem o bună parte din experiența și lecțiile scumpe învățate de la el.

În 1972 a fost anul cel mai zguduitor. În ochii securității, nu mai eram fiul lui Anei Valentin, omului lor. Au descoperit că sunt, de fapt, un moț încăpățânat, urmaș al rezistenței. Moartea lui m-a determinat să devin un detectiv profesionist.

În primul rând, doaream să aflu cine a luat borcanele cu aur. S-a sinucis într-adevăr sau a fost torturat să spună locul unde erau ascunse în pivniță. Mi-a fost foarte greu să găsesc singur, încet, piesă cu piesă, să le așez în ordinea lor, să deslușesc felul în care Securitatea și hienele au adulmecat o pradă fabuloasă.

Bunica pomenește de aur, inclusiv Anei Valentin. Bunicul l-a împărțit, iar in 1947 a început jocul lui cu statul, predându-l, pe etape, prin constrângere, arestări și anchete. Tatăl meu era pionul cel mai important, alături de inginerul  Furdui Traian din Oradea, intimidat și șantajat până la moartea lui.

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Walden (10) Comoara&8221;

  1. Pe masura ce citesc, se contureaza, independent, dar sigur, portretul bunicul ca figura centrala-umbra pe care nepotul o va purta desigur si in USA, apoi figura nepotului- rol secundar mai tarziu primar- calcand pe urmele bunicului, roluri pozitive dar si negative…Dar aici nu e doar o poveste, un roman, ci mai degraba o prezentare a adevarului, o piesa din puzzle-ul numit Istoria nescrisa( scrisa cu sange) sub comunism, tagaduita si hulita de unii, adulata si traita de alti…Cred ca fiecare epoca a avut martirii ei dar trist este ca nu stiu/stim in ce masura constientizam acest lucru.Va veni vremea cand ne vom da seama ca nu am stiut pretui/aprecia timpul si va fi prea tarziu(o spun pentru mine dar si pentru alti).Beah,iar am cazut in borcanul melancoliei…
    Walden, continuati scrie aceasta poveste.Va citesc si va multumesc.Binecuvantari si har de la Domnul Isus tuturor!

  2. Dragă Tabite, sunt de acord cu tine. Și pe mine m-a fascinat figura bunicului lui Walden. Cred că omul acela ar merita o carte separată. Sa nu uitam ca e vorba si de cei fugiți in munți, sa lupte pentru libertate. Au fost uciși cu toții, mai devreme sau mai tarziu. Au fost barbati adevarati, români dintr-o bucată. Eu fiind nepot de fosti asupriti de comunism, bunicul pierzand, intr-o zi, tot rodul muncii lui, toata averea, casa, moara și pamantul, haituit toată viața de securitate, simt altfel scrierile lui Walden. El a avut mai mult curaj ca mine, a incercat să fuga si n-a reusit de prima dată. Eu nu am fost membru de partid, n-am colaborat cu securitatea, dar Dumnezeu m-a scapat si nu m-a trecut prin infernul prin care a trecut Walden. Eu nu știu dacă aș fi rezistat!
    Mai am un singur episod din povestirea lui Walden. Il voi edita maine, pentru ca acum sunt de garda si nu pot sa ma ocup de asta. El a promis că va continua, dar nimic nu este sigur.
    Nu depinde de mine, eu mi-am oferit tot ajutorul și puțina pricepere pe care o am, ca să ofere cititorilor o imagine vie a acelor timpuri, cu dramele despre care ai amintit si tu.
    Ma bucur că esti alaturi de noi, Tabita. Știi cat de mult te apreciez pentru curajul tau. Domnul să te binecuvanteze.

Comentariile nu sunt permise.