Walden (16) Unchiul Furdui

Sucevita pridvor deschis 1

Când am ieşit de la Gherla, comandantul închisorii, Trocaru, general cu două stele şi membru al Ministerului Apărării Naţionale, a venit la camera de eliberare şi a vorbit cu ofiţerul care mi-a înmânat banii şi biletul de eliberare.

Ca niciodată, a dat ordin să fiu escortat la el în birou. N-am mai auzit ca vreun deţinut să ajungă lângă clădirea arhivelor!
Era singur, fără veston, cu nodul de la cravată lăsat liber. La radio se auzea muzică. A vorbit cu mine pe un ton intim, de parcă am fi fost colegi de breaslă sau afaceri.

-Păcat, păcat tinere că ai apucat pe un drum lipsit de viitor. Viitorul… Ţine minte: viitorul! Viitorul nu-l au americanii. Şi mai ţine minte: ai un tată bun. Eşti liber. Pleacă şi să nu mai vii pe aici. Foloseşte-ţi inteligenţa!. Ne-am înţeles?.

A dat mâna cu mine. Nu l-am refuzat, dar n-a simţit afecţiune în strângerea de mână.
Analizând retrospectiv, nu ştiu dacă expresia faţei mele a provocat sau mi-a agravat soarta. Oricum, am ţinut minte că „am un tată bun”.

Securiştii au coborât împreună cu mine în gara Cluj. Erau amabili şi m-au întrebat:

-Auzi, Liviu Anei! Pe unde pleci? Spre Timişoara, spre Herculane, la Gheorghe Lapădătescu?- un frontierist despre care am de scris cel puţin o mie de pagini!-. Ori la Hunedoara?.

Pentru că persoana unchiului, agronomul Traian Furdui şi familia sa mă intrigau enorm, pentru că nu fusesem niciodată la ei, pe strada Petru Groza la numjărul 40, lângă biserica cu lună,  le-am spus celor doi intenţia mea:

-Merg mai întâi la Oradea, la unchiul meu.

M-au avertizat că sunt şi voi fi mereu în atenţia lor. Apoi, m-au urmărit la un lacto-bar, unde am mâncat o brânzoaică şi, după cinci ani, am băut lapte. Cât mi-a lipsit!.

Sosirea la unchiul nu a fost inopinată, cum am sperat eu. Am sunat la poartă. Soţia lui, Mărioara, născută în Bahnea, m-a primit. Era spre seară, dupa ora cinci. Parcă ştia.

M-a anunţat că unchiul Traian vine mai târziu de la birou, că are o şedinţă. A afişat o ospitalitate artificială. Vedeam că este agitată şi se străduieşte s-o ascundă. În casă, luxul văzut de mine la bogaţi: mobile de import, bucătărie cu faianţă, vitrine luminate, cu bibleouri, covoare persane, acvariu uriaş cu peşti scalar, angel-fish şi tetrazoni, cu muzică clasică în surdină.

Marius şi Simona au ieşit, pe rând, fiecare din camera lui. Au dat mâna cu mine, reci, apoi s-au retras. Am băut o cafea şi mătuşa mi-a spus că vom mânca mai târziu, când va veni unchiu.

A apărut şi m-a îmbrăţişat aproape afectuos. Nu era deloc curios să afle cum au fost anii de detenţie.

După servirea mesei, ne-am retras în biroul lui si acolo mi-a spus că Ţon şi Olah au probleme mari cu securitatea, că Ţon vine des pe la el.

L-am întrebat dacă aş putea să văd filmul pe care l-a făcut în valea Roşiei Montane, zburând şi filmând dintr-un mic avion al industriei forestiere, Apusenii şi Biharia. A fost surprins că ştiu. Celor din familia noastră le spunea mereu că este urmărit, pas cu pas, de securitate.

Când am deschis subiectul cu moartea bunicului, a devenit foarte agitat. Când ducea cana de cafea la gură, mâna îi tremura vizibil. Căuta să schimbe mereu subiectul, dar eu nu-l lăsam. M-a întrebat dacă mai plec la frontieră şi nu m-am putut abţine să-i spun: DA!.

Uitându-se mereu la ceas, a sugerat că e timpul să punem capul jos şi că, a doua zi, la şase dimineaţa, când pleacă la serviciu cu maşina personală, o să mă ducă la gara Oradea. Aşa am făcut.

În gară mi-a dat „o bătrână”, m-a îmbrăţişat scurt şi… a început a doua zi, cu trenul spre Deva-Hunedoara.

Anunțuri