Viața bate filmul

DSC03481

Se întreba un comentator: care cancer e mai bun? ăla de care ai scăpat, sau ăla de care suferi în prezent? De cine să te temi mai mult: de ”întovărășirile” staliniste sau de ”sovromurile” capitaliste? Din moment ce eticheta de ”democrație” era lipită pe ambele borcane, una zisă populară, cealaltă originală, ambele fiind fabricate sub licență politică și încapsulate la vid sfânt, nu e o pierdere de vreme să cauți potcoave de cai morți, când armăsarii celor patru cavaleri ai apocalipsului galopează prin biserică?

Cu alte cuvinte, e frumoasă istoria și condamnabile personajele ei, dar cu ochii după cer, ni se strecoară omul negru printre degete. Dacă ai schema, matrița jocului, o poți repeta la infinit, modificând numai culorile: din verde, faci roșu, din roșu, albastru, portocaliu, etc. Dacă știi regulile, știi să muți piesele, iar dacă știi piesele, le aranjezi pe tabla lumii și te dai în scânciob cu evanghelia prosperității.

Într-un film de Tarantino, genial în felul său, personajele nu se mai oboseau să poarte nume de oameni, ci de culori, ca pionii de la jocurile copilăriei: noi nu jucam jocurile foamei, noi chiar făceam foamea. Harvey Keitel, Tim Roth, Michael Madsen și Steve Buscemi erau Mr. White, Mr. Orange, Mr. Blonde și Mr. Pink. Drăguț, nu? Atâta doar că tipii erau criminali, iar jocul era pe bani mulți.

În lumea așa-zis evanghelică neo-protestantă lucrurile nu au stat deloc diferit, pe principiul ”viața bate filmul”. Și-au schimbat numele, culorile, țările, religiile, dar afacerile au mers strună. Când s-a îngroșat gluma, au sărit în nădragii de duminică, și-au tras un juvăț de gât numit cravată și au intrat pe poarta mare a bisericii baptiste și penticostale. Pentru că unde găsești o apă bătută în piuă mai proaspătă, o iertare mai fragedă și un creier mai ofilit decât la noi?

Va urma un nou capitol din viața lui Walden. Invocația lui din final mi-a amintit de procesele din Africa de Sud, după căderea cortinei apertheid-ului, când s-au întâlnit, față în față, torționarul și victima. Unul a mărturisit, celălalt a iertat. A fost singurul mod prin care s-a restabilit pacea într-o țară. Și, pentru că am vorbit de film, de revăzut, în acest sens, Country of My  Skull, cu Juliette Binoche și Samuel L. Jackson

În biserică, de la masa tratativelor, lipsesc ambele tabere și, mai ales, victimele, cele care pot să spună, să povestească, să arate cu degetul pe criminali: fie că au fost monștrii în uniformă, care le-au torturat sau ucis rudele, fie că erau turnători ”de drept comun”. Atunci, vă întreb: ce fel de pace s-a lăsat între noi? Sau, mai bine să ne ierte Dumnezeu pe noi… amândoi?

(În fotografie: un miel între două cârtițe, scăpat de masa de la Paște, pe o pajiște lângă Ozana, la câtiva metri de casa lui Creangă Ion.)

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;Viața bate filmul&8221;

  1. Răsvan dragă, ceea ce aştepţi tu e scenariu S.F. Mă gândeam (cu documente în faţă) la felul în care Walden îşi descrie suferinţa ca să arate realitatea, în vreme ce tatăl lui încearcă să inventeze suferinţa ca să ascundă realitatea… Vom vorbi despre asta…

  2. Deci sa strige pietrele, ca ei au mutit deja… 🙂 In schimb ei vor da din mani si picioare cu multa furie, ca sa opreasca cumva „pietrele” de la strigare.

Comentariile nu sunt permise.