Pelerinaj în vremea lui nea Nicu (3) Icoana repusă la centru

De plecat plecai, dar nu se știa când ajungi. Dacă icoana se supăra, făcea mofturi și se lăsa grea, rămâneai cu ea în drum. Nimic nu era de făcut, până când n-o vedeai pusă la loc, în biserică. Dăscălimea nu venise. Pe vremea aia nu era politic corect să o iei razna cu icoana prin sat. Comuniștii nu-și făceau campanie electorală, ca azi.

De la popa Cuță am învățat multe lucruri: cum să fac apă din pastă de var, cum să dau cu bidineaua și să rașchetez parchetul manual. Când aveam timp liber, mergeam cu el la pescuit, la Zimbrărie. M-a învățat să culeg hribii și creasta cocoșului, la Câmpulung Moldovenesc. Mergea cu mașina cu șaizeci de kilometri la oră, credea în icoane făcătoare de minuni și se temea de Dumnezeu și de nevastă. Eram buni prieteni.

Întâlnirea dintre tată și fiu s-a petrecut la hotar. Deși nu era marcat ca la fotbal, cu var, toată lumea știa unde începe terenul advers. Au citit regulamente din cărți, s-au rugat și au aprins lumânări. S-au îmbrățișat, la început și la sfârșit. Un ochi le râdea, altul plângea. Era ca o nuntă și-o înmormântare, în același timp. După zece zile, a început să plouă.

IMG_20160529_0007

IMG_20160529_0008

IMG_20160529_0032

 

Anunțuri