Cum a început povestea

Pe stră-străbunicul meu îl chema Georg Fischer și s-a născut în anul 1849, în vestul Germaniei. Georg s-a căsătorit cu stră-străbunica mea pe care o chema Barbara. Erau baptiști și angajați ai editurii Oncken, din orășelul Kassel.

După ani de peregrinare prin țările balcanice, au ajuns în România, aducând cu ei cărți religioase și câteva din genele care au ajuns până la mine. S-au stabilit definitiv la Tulcea. Pe vremea aceea, Dobrogea era sub stăpânire otomană.

Cam așa ar fi început povestea bunicului, în anul 1974, dacă aș fi scris-o eu. Dar el i-a spus ”Biografie scurtă și romanțată a familiei bunicului meu Georg Fischer” și a fost altfel. Are 12 pagini, format A4, hârtie dictando, cu dungulițe fine, albastre. A îngălbenit și seamănă cu cea folosită de Ingmar Bergman la scenariile lui, din căsuța tip vagon de pe malul unei mări din nord. Dacă îmi dădeam drumul pe fund și pe iarbă, de pe faleză, de la casa bunicilor până la malul Dunării erau doar cinci minute.

Bunicul era paralizat și nu putea vorbi, dar avea o minte limpede. A pus cele 12 foi într-un plic mare, albastru, pe care a scris ”Scumpilor noștri Nina și Răzvan. București”. Nina era mama mea. Biografia am citit-o pentru prima dată acum câteva zile.

48

În fotografie, bunicii mei privind Tulcea, prin anii 30, cu un aer destul de romantic.

(va urma)

Anunțuri

19 gânduri despre &8222;Cum a început povestea&8221;

  1. Bunicii dvs.. erau domni. Bunicii mei erau țărani (dar tot domni, in sens figurat). E interesant- n-am explicatie- de ce aristocratia baptista romaneasca a ajuns la Braila (via Tulcea?). In rest, intre noi nu erau oameni de „neam ales”.

  2. Dragă Doru Radu, cum au ajuns bunicii mei la Brăila? Foarte simplu: au plecat în 24 de ore din Isaccea, ca să li se piardă urma, pentru că erau comuniștii pe urmele lor. Era perioada în care, în 1948, securitatea nu era așa de bine organizată și înșfăca ce prindea la fața locului.
    Nici bunicii mei nu au fost domni, în sensul dat de dumneavoastră. Există o ”aristocrație” țărănească, așa cum bine ați spus, iar străbunicul meu, Avram Sezonov, (celălalt străbunic, adică 🙂 ) era rus și era țăran. O să vedeți, o scria bunicul, în istoria pe care am început-o acum.
    Patriarhii Sezonov au fost oameni vrednici și credincioși, iar unii din ei au făcut avere prin munca lor. O să mai vorbim despre asta. Nu e locul aici. Aristocrat, în sensul sângelui albastru, nu a fost niciunul. Făceau parte din clasa de mijloc, înstărită, care ar fi dus România între țările de vază ale Europei, dacă nu venea ciuma roșie peste ei.

  3. Alerg prin lume draga Razvan ca toti oamenii ca sa mai string un pumn de „desertaciune si goana dupa vint”. 🙂

  4. Este vorba aici si despre unchiul Paul, dacă îmi aduc aminte? Si eu aștept cu interes povestea. Numai bine

  5. Da Razvan asa este dar ma misc destul de des.Am fost si vara asta la Marsilia cu sotia mea apropo o cheama Carmen 🙂 acum sunt undeva pe Coasta de Azur,duminica urc la Lyon si cam asta e viata cind vrei sa fii pe cont propriu mergi acolo unde este de lucru. 🙂

  6. Razvan cind nu ai mai scris mi-am facut griji am crezut ca te-ai imbolmavit ca ai vre-un cancer ceva 🙂 serios chiar asa m-am gindit.Au murit multe persoane dragi in jurul meu anul acesta si chiar eram tulburat nu stiam de ce nu mai bizie iphone-ul sa ma anunte ca ai postat ceva 🙂

  7. Dragă Elisei, mi-ar fi plăcut să am o viață ca a ta în tinerețe. Să te bucuri de libertate, să mergi unde vrei. Să vezi lumea. Eu am trăit într-un lagăr, după cum bine știi. Lagărul comunist. Carmen e un nume potrivit pentru o soție. 🙂
    Vă îmbrățișez pe amândoi.
    Liiceanu spunea, de curând, că după vârsta de 60 de ani, când bagi mâna în sac, nu mai găsești teancul de ani.

  8. Prin munca pe care o fac am avut ocazia sā intru în peste 120 de case din Franta si la un moment oamenii vor sā vadā ce e cu tine.Te invitā la masā si încep discutiile interminabile.Într-un anumit punct se discutā si despre credinta in Dumnezeu si le spun cum cred eu si ce nādājduiesc dincolo de moarte.Este interesant,multi lucreazā prin occident dar putini au ocazia sā vadā din interior cum trāieste burghezia (francezā),oameni bogati sofisticati înconjurati de propietāti tablouri si alte opere de artā dar de cele mai multe ori nefericiti fārā Dumnezeu fārā nādejdea mîntuirii.Cu unii am devenit prieten de peste 13 ani îi revād si mā tachineazā 🙂 mā tachineazā spunîndumi „Elysee” mai crezi în Dumnezeu?Le rāspund cā da mai cred la fel ca în copilārie cînd m-a învātat bunica Psalmul 1 si uite asa reîncepe discutia.Cam asta e viata mea dragā Rāzvan.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s