BRĂILA. Centenarul fără sfârșit (4)

Ușa de la intrare era înaltă, din lemn masiv, în stil neoromânesc. Dincolo de ea, era o săliță, unde, când întârziai, așteptai să cânte biserica.

Prima oră era cea de rugăciune. Cum intrai, pe băncile din stânga erau bărbații, iar pe cele din dreapta,  femeile. Amestecătura din ziua de azi era interzisă.

În general, primii care se rugau erau cei mai în vârstă sau cei mai rugativi. Nu era o ordine prestabilită, așa încât, dacă se nimerea să înceapă doi moși surzi  în același timp, se rugau, fiecare în legea lui, cu voce tare, fără să-l audă pe celălalt, până când cineva reușea să-l deconecteze de la Dumnezeu pe unul din ei.

Ora de rugăciune era esențială. Eu, fiind copil, mă plictiseam cumplit și mă foiam în bancă. Banca era în așa fel făcută, încât era mai bine să stai în picioare, decât așezat. Ergonomia era dictată de sporirea credinței prin mijloace dure, comoditatea fiind un păcat, vecină cu lenea. Nu puteai să-ți întinzi picioarele, nu te puteai prelinge pe un plan înclinat. La final, arătai ca un echer.

Nu am reușit niciodată să ajung la balcon, acela fiind un potențial loc de refugiu. Eram mereu trimis în față, de unde nu aveam scăpare.

În ultimele rânduri, erau cei mai înalți:  Sezonovii, ca un zid.  Valentin, un politehnician de elită, șahist profesionist, fost voleibalist și un bariton-bas cu voce de operă, distins și frumos, sărac la vorbă, meloman înrăit, cu o colecție frumoasă de discuri, cu Mozart în prim plan.  

Iacob, zis și Puiu, prietenul și vărul meu, omul cu care am bătut Dunărea în lung și-n lat. Uneori, duminica, trebuia să facă pe barcagiul și să plimbe, într-o croazieră care nu-i făcea plăcere, credincioșii veniți de pe alte meleaguri, oameni de la deal sau de la munte, pentru care o foială pe Dunăre era o aventură.

Puiu trăgea la vâsle în ținută de oraș și răgușea țipând la ei să nu se miște că răstoarnă barca. Cânta la cor, la orchestră (mandolină) și rămăsese, într-un an,  corigent la botanică, deși făcea piața în fiecare zi și știa legumele și pe dinafară și pe dinăuntru. 

Iașa și Dănila erau frați, dar nu semănau. Dănila era colțuros, slab și cu umeri lați, purta ochelari cu ramă de baga și semăna cu Mircea Eliade, în pozele din tinerețe. Era un pescar înrăit, fuma pipă, pe ascuns, își pregătea, singur, sculele de pescuit profesionist. Inginer de elită, cu studii în Occident, ar fi ajuns, în condiții normale, director de fabrică sau de șantier naval.

Iașa era un bărbat elegant, cu mustață a la Clark Gable, cu care semăna leit. Om de calitate și de solidă cultură, cu o tinerețe aiurită, înainte de naționalizare, cu escapade de (ne)povestit la nepoți, prin București, pe Calea Regală, relatate de mama, convertit fulgerător și definitiv la credință, a ținut ore de vis la școala duminicală, în anii în care religia era interzisă în școli.

Untitled-Scanned-32

În imagine: Cu Puiu, cel din dreapta, în curtea bunicilor de la Brăila.   Dincolo de casa din plan îndepărtat, era faleza Dunării. Puiu a emigrat în anii ’80, ca mulți alți români care au avut curajul să aleagă libertatea,  deși știau că vor renunța la prieteni, la limbă, la meserie, la cetățenie și vor fi priviți cu îndoială, ca apatrizi, ca refugiați politici. Am fost buni prieteni, încă din copilărie, deși părinții lui nu erau în cele mai bune relații cu bunicii mei. Pentru noi, chestiile astea, însă, n-au contat. Nepotul unor oameni influenți din America, al lui Alexa Popovici (căsătorit cu Dașa Sezonov, mătușa dinspre tată a lui Puiu), a plecat împreună cu părinții și cu fratele său Gigi Sezonov, căsătorit cu Aurora. După câțiva ani, mi-a trimis tratatul de medicină internă a lui Harrison, în două volume, cu o copertă de culoare verde, o carte esențială pentru orice medic care se respectă, apoi n-am mai știut nimic de el. Am aflat de la Mihai Ciucă, luna trecută, că a murit de diabet, în urmă cu doi ani. 

Reclame

4 gânduri despre &8222;BRĂILA. Centenarul fără sfârșit (4)&8221;

  1. Pt mine Sezonvii erau un fel de elita a baptistilor. Felul in care ii descrieti ii face si mai imresionanti. Ma bucur ca nu i-am cunoscut -decit ceva nepoata foarte inteligenta si ea- pt ca uneori e mai buna admiratia de la distanta. Pe-aci am dat de-o singura braileanca, inteligenta si cu cu umor (sora cu Ionatan Pirosca). mi-a spus in prezenta sotului ei „m-a luat de la baptistii romani si m-a dus la penti unguri. Iti dai seama?’ Oameni interesanti brailenii.

  2. Dragă Doru Radu, o țin foarte bine minte pe Magdalena (Madi) Piroșca, care s-a căsătorit cu Tiberiu (Tibi). Au locuit în aceeași curte cu bunicii mei, în corpul de casă pe care au cumpărat-o părinții ei, Nicu și Lenuța Piroșca. Erau foarte credincioși, de tineri, dar a fost un pic ciudat să o vedem plecată la penti… S-a dus după soț, a spus asta din primul moment, ca să fie clar că nu din alte cauze o face. După ea, a trecut la penti și fratele ei, Emanuel (Mimi), care avea o voce minunată. Părinții lor și cu Ionatan, poetul, au rămas la bapti.
    Brăilenii au fost oameni interesanți, pentru că Brăila a fost port deschis, un oraș liberal și amestec de naționalități (turci, greci, evrei, ruși) și nu un oraș muncitoresc, cum era Galațiul.
    Am citit, recent, o monografie despre Nicolae Steinhardt și am aflat că tatăl lui Nicu a fost brăilean și a studiat la același liceu cu tatăl meu, la Nicolae Bălcescu. 🙂
    Asta pe lângă multe alte personalități care s-au născut în orașul cu salcâmi… Nae Ionescu, Mihail Sebastian, Panait Istrati…

  3. Si ea va tine minte. I-am spus despre cele scrise de dvs despre Ionatan. N-a stiut; i-am dat adresa blogului… trecut-au vreo 2 ani.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s