De la pământ la cer. De la ”Omul Evanghelic” la Nicolae Rădoi (8)

Nu poți înțelege ce s-a întâmplat în acel an ciudat, 1978, dacă nu simți oamenii și locurile.

Există o masă mută, biserica. Nu știi ce spune, decât rareori. Rareori îi întreabă cineva ceva, dacă sunt de acord cu unele sau altele.

Chiar dacă masa asta se numește biserică vie, iar capul bisericii este Cristos Însuși, ea are nevoie de lideri cât se poate de tereștri, care s-o conducă.

Cum nimic nu era lăsat la voia întâmplării în regimul comunist totalitar, nici biserica nu a fost uitată, dimpotrivă.

De teamă să nu-i scape din mână pe evanghelici, puterea a controlat pe liderii de la centru, de la București, care conduceau cultul, președintele și secretarul general, până la cei regionali, în centre la care bisericile locale erau arondate.  Caransebeșul era controlat, până la revoltă, de la București și de la Timișoara. Cei de la Timișoara ascultau de cei de la București.

Rătăcind prin cotloanele întunecate ale CNSAS, răscolind prin murdăria lăsată de om de-a lungul istoriei recente, dai peste urme importante care te fac să înțelgi cum vorbeau și cum gândeau oamenii din timpurile acelea. E greu pentru cei tineri să priceapă cum de a fost posibil totul. E alt limbaj. Acolo nu găsești modelele înălțătoare.  

Rapoartele întocmite de ofițerii de securitate arată, cu exactitate, cum s-au derulat evenimentele. Dacă s-ar fi studiat acele documente, altfel s-ar fi scris istoria.

Acolo vezi că Nicolae Rădoi a fost un fanatic, un extremist, din punctul de vedere al puterii. De fapt, nici cei de azi nu l-ar numi altfel decât un fundamentalist fanatic.

Din puctul de vedere al credincioșilor, Nicolae Rădoi a fost un om plin de credință, care a aplicat principiile bisericii primare în orașul lui, sub dictatura comunistă din anii 70. Dacă ar fi fost în timpul lui Nero, ar fi fost spânzurat, fript și dat la fiare, pe rând sau toate la un loc.

În vremea comunișilor, a făcut un an și șase luni de temniță grea, a fost exclus din biserică, conducerea baptiștilor de la București a cerut puterii să fie condamnat la 20 de ani, iar omul în care s-a încrezut cel mai mult, ani de zile, i-a scris soției sale să spună că soțul ei a greșit și, astfel, să fie scos mai repede din lanțuri.

Secretarul bisericii din Caransebeș, un agramat, descrie, într-o notă tragic- savuroasă, către securitate, cum a invitat Nicolae Rădoi la Caransebeș pe toți pastorii care fuseseră interziși de regim să predice. Toți vin la Caransebeș, în frunte cu Liviu Olah. Secretarul nu putea să scrie ”Olah”, ci ”Olac”, dar, pentru toată lumea, era același lucru.

Dacă vrei să afli cum au decurs lucrurile cu declarația de independență a bisericii din Caransebeș, cele mai bune cronici sunt scrise de notele informative ale conducătorilor de la București și Timișoara, de procesele verbale ale ședințelor la care au participat aceștia și de banda de magnetofon, de caseta pe care a păstrat-o, printr-un miracol, Nicolae Rădoi, cu vocile liderilor corupți, huiduiți de credincioșii de la Caransebeș.

Obediența conducerii cultului față de regim a fost totală. Toți, fără excepție, au supraviețuit regimului și au trăit la fel de bine după, amestecați în masa pe care au manipulat-o cum au vrut, la fel de utilă și acum, ca și atunci, să-și facă urmele pierdute.

Pentru că, ce masă de oameni este mai credulă decât o biserică? Ce masă e mai docilă, mai ușor de manipulat de către liderii ei decât cea a credincioșilor? Se pare că niciuna, de la Renaștere încoace, dacă ar fi să ne reamintim ce scria Giordano Bruno în acest sens.

Evenimentele pot fi rezumate în câteva fraze. În fond, în istorie, cu asta rămânem, cu esența lucrurilor.

Există, însă, ceva extrem de important, care lipsește în toată această desfășurare de forțe, un personaj care face legătura între masa bisericii, securitate și trădători, un om care a marcat o epocă. Numele lui este Iosif Țon.

Așa cum nu poți înțelege homosexualitatea de la Vatican, fără să cunoști codul Maritain, despre care am scris data trecută, tot astfel nu poți înțelege ce s-a petrecut în biserica baptistă  fără codul Țon.

Când lipsește o piesă de domino, apare acest om care leagă și duce jocul mai departe.

Este cheia întregii structuri baptiste, începând din anii 50 ai secolului trecut, când acest misterios domn intră în istorie, până de curând, când a devenit un octogenar respectat. Omul a fost cenușiu toată viața.

Dar despre el și codul său, data viitoare.  

În imagine, un drum la crucii pe care l-au parcurs oamenii în diverse epoci, răstignind pe unul sau pe altul.

(va urma)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s