Codul Iosif Țon

Mă tot gândeam cum să încep să scriu despre Iosif Țon.  Îmi adunasem material cât pentru o broșură de popularizare. Aveam și un film, și o scrisoare de-a lui, din tinerețe. Nu știam dacă să o copiez. Era mai ușor de citit, dar nu mai avea farmec. Ce farmec să găsești într-o scrisoare care nu-ți este adresată?

Dar, m-am gândit, Țon era precaut. Poate a scris-o pentru posteritate? Mai știi? la cât de paranoici suntem noi, credincioșii, nimic nu rămâne nerezolvat. Pentru fiecare gest, trebuie găsită o explicație, un motiv, o etichetă. La asta ne priecepem cel mai bine.

După care, ne ia din nou valul și ne revedem într-o sală de cinematograf, anul trecut, cu o lumină intimă, crepusculară, o sală plină de bărbați și de femei, veniți să-l asculte pe cel mai mare predicator al timpurilor moderne și postmoderne.

A trecut peste Dumnezeu și curentul ăsta și Țon e tot la modă. Mereu se găsesc suflete în căutarea răspunsurilor fundamentale, gata să spună amin după fiecare frază în care Țon pronunță numele lui Dumnezeu. Și, fie vorba între noi, nimeni nu pronunță mai convingător cuvintele ideale așa cum face el.

Orice predică de-a lui, indiferent ce spune, este un climax. O poți asculta de zeci de ori, așa cum s-a întâmplat cu discurile și casetele pe care le-a vândut la standurile bisericilor. Urmându-L pe Dumnezeu însemna să-l urmezi pe Iosif Țon.

Bărbatul ăsta de statură mijlocie, mai mult scund, fără mușchi, aproape gelatinos, cu părul lins și dat pe spate, cu o chelie care n-a reușit niciodată să devină chelie adevărată, care l-a amăgit, dar nu l-a părăsit, ca alții, ca altele, ca metresa lui, cu care s-a jucat câțiva ani, vreo zece, dacă nu mă înșel, cu necredința, după ce a crezut și, Doamne! cum a mai crezut! Așa cum numai el poate să creadă, Țon, predicatorul de pe estradă.

Singură luminată era ea, estrada, unde, la o măsuță, pe un scaun, cu picioarele adunate sub fața de masă de culoare albastru ciel, evident, ciel, era el, octogenarul, care le spunea celor din sală că Împărăția lui Dumnezeu e în ei și că, dacă învață pe de rost cele patru evanghelii, și Țon le-a spus pe nume, pe fiecare, să nu creadă cineva că era vorba de celelalte patru, apocrifele, așa încât, după ce frații și surorile lui, pentru că așa le spunea celor din sala de cinema, devenită biserică, loc de închinare sau de revelare, așa încât, după ce vor învăța evangheliile pe de rost, vor avea mintea lui Cristos și vor fi Cristos.

Mă uitam la videoclip și părea că s-a rupt ceva în mine sau în el, așa cum lua foc banda de film,  de celuliod, pe vremuri, și se întrerupea proiecția și mirosea a sulf și a pucioasă, a acetonă și arome amețitoare și amenințătoare.

Amin! Amin! țipau femeile, agonizând în sală, pregătite să devină Isus, după ce vor băga în mintea lor, însetată după adevăr, cuvintele Mântuitorului.

Chipul octogenarului strălucea, dar nu putea să zâmbească. Avea o față de păpușă japoneză. M-am gândit că ar fi putut să facă un teatru cu asta, cu masca lui, cum își imagina Ezra Pound teatrul total. Iar Țon sigur l-a citit pe Ezra Pound, pentru că a făcut facultatea de litere și de filozofie, apoi a fost la Oxford, după ce a semnat pactul lui diavolul.

Nici vorbă de securitate! Securitatea era pentru proști. Faust n-a semnat pactul cu milițianul, ci cu diavolul în persoană. O dată semnat, sufletul tău nu se mai poate curăți decât prin foc și moarte. Au fost cazuri din astea. Când cei care au spus, la început, da, s-au răzgândit și au spus nu, au fost uciși cât ai clipi din ochi, cât ai pocni din degete. Castanietele diavolului, asta a fost pe vremea aia.

Trebuia să joci cum ți se cântă și Țon a jucat, a încins o horă și nimeni n-a mai știut dacă hora s-a terminat sau nu. El a spus că da, dar n-a murit. Dimpotrivă, a fost lăsat să plece, a ajuns la Europa Liberă, dar acolo au fost și alții ca el, care s-au dovedit nesinceri, ca să nu spunem trădători, că sună demodat. Pentru că Țon nu s-a trădat niciodată.

El și-a dorit un singur lucru. Bani? Nici poveste! O catedră universitară? Ce să facă cu ea? Studenții se plictisesc, nu vin la cursuri, iar când se termină ora, te calcă în picioare, dacă nu te ferești la ușă, când dau năvală să iasă. Nu asta și-a dorit Țon în viață. El altceva  a vrut și cel pe care l-a rugat, nu știm cine, putem presupune, ca în teatrul de umbre, japonez, un teatru de contur, nimic precis, totul estompat, și cel pe care l-a rugat i-a îndeplinit dorința inimii: i-a dat mulțimi de oameni, i le-a pus la picioare, docile, credule, iubitoare, gata să spună amin ore întregi. iar la plecare, să facă coadă să dea mâna cu el, cu omul minune, cu divinul, cu cel ce știa evangheliile pe de rost și avea în el Împărăția lui Dumnezeu.

M-am întrebat, pentru că îl știu de mult, ce a rămas neschimbat în omul acesta? Pentru că vorbele lui sunt altele, predicile și învățătura nu mai sunt aceleași, ca în tinerețe, deci, ce era la fel? Cum mi-am dat seama că e el? Ce m-a fascinat atunci și ce m-a fascinat acum? și am găsit răspunsul.

Ochii! Ochii omului acesta! Rotunzi și duri, cu privirea rece și calculată, cercetătoare și atentă, ca ochii unui șoim sau a unui uliu.

La ce-ți folosește credința, dacă nu poți conduce mulțimi de oameni? s-a întrebat, în scrisoare aceea, de la 25 de ani, după ce s-a lepădat de credință, pentru că era periculos, în anii 50, să mizezi pe Dumnezeu. L-a ales pe Marx și pe Lenin, a scris o cărțulie de ateism, le-a spus proștilor de la seminar că el, deșteptul,  nu mai crede decât în darwinism, în evoluție, că Isus a fost o invenție, că altul era pe vremea aceea, un esenian care ținea predici la Ierusalim.

Țon a spus, mai târziu, că a înnebunit de la cartea unui american. Apoi, după ce a înnebunit el, a vrut să o publice, să fie mai mulți nebuni, la fel ca el, cu ochii rotunzi, reci și duri, ca ochii de șoim sau de uliu. Editura din vermea aia l-a refuzat, ei nu aveau nevoie de dispute teologice, i-au zis, Țon trebuia să dea în Cristos cu Capitalul lui Marx, nu cu terfeloage de teologie. Și Țon a făcut-o, dar n-au publicat-o. Păcat!  

A fost profesor de română într-un sat de prin Ardeal. Iernile erau grele, nămeții erau mari, dar Țon umbla prin sate, unde era trimis de partid, cu recensământul. Venea acasă și scria pritenului său. Ani de zile, băiatul nostru, viitorul șoim, viitorul uliu, care s-a visat și a ajuns vultur, s-a jucat cu Cristos, cu mințile oamenilor.

Pavel nu l-a trădat pe Cristos, ci Saul, asta era deosebirea. Odată întors, odată devenit Pavel, din Saul, Pavel n-a trădat. Țon nu l-a iubit niciodată prea tare pe Pavel, mai ales la bătrânețe. El spune că l-a iubit pe Cristos și oamenii au spus, mereu, amin! Oamenii, biserica vie, biata de ea, lipită de Cristos, dârdâind, încălzindu-se așa cum a putut, îndurând, rugându-se și plângând. O biserică pe genunchi, dar nu îngenunchiată.

Verile erau făcute să încălzească pielea omului și Țon s-a angajat, pe vară, la ONT. Știa engleză, iar străinii începuseră să vină pe litoral. Așa se face că, în momentul acela, când ateul nostru se prăjea la soare câte două luni la rând,  uitând de degerăturile din iarna de pe ulița lui din Ardeal, l-a luat securitatea și i-a spus: ce faci tu aici, de unul singur, fără noi?

Țon a gângurit că e gata să facă pactul cu ei, a semnat cu ceioanele alea chimice ale lor, care nu se șterg nici la CNSAS, a fost instruit și i-au dat un nume nou, un nume de cod, nu contează care, că oricum, după puțin timp, i l-au schimbat. Le știm pe amândouă.

S-a ocupat de străini. Coloneii i-au spus că țara e în pericol, că occidentul e gelos pe realizările noastre populare, pe bunăstarea noastră și l-au pus pe Țon să păzească inelul comunismului, ca pe dragonul ăla din Stăpânul inelelor, călare pe un morman de iluzii, în loc de bani. În comunism nu făceai avere, făceai carieră.

Când Wurmbrand a ieșit din închisoare, profesorul de turism și de română a ajuns, printr-o minune, la el. Wurmbrand l-a întors la credință. Așa a zis Țon. Iar lumea a zis, amin!  Trebuie să vă obișnuiți cu ideea, lumea, când îl vede, mereu spune amin! Șoimul nostru, pe cale să devină vultur, nu i-a spus că era și colaborator al securității. Un amănunt fără imprtanță, din moment ce Dumnezeu iartă (deși nu se lasă batjocorit!). 

O cunoștință de-a lui Wurmbrand, un om cu care lucra la Viena, într-o societate de ajutorare a creștinilor oropsiți din statele comuniste, a venit în România. Țon s-a ocupat de el, cu numai el știa s-o facă. Omul i-a scris din Viena, la puțin timp, și i-a mulțumit și l-a invitat la el, să se recompenseze, iar Țon a primit viză, a ajuns la Viena și, de acolo, a fugit în Anglia, unde a făcut teologia la Oxford.

Ce simpul era! Cum de nu v-ați gândit să faceți și voi la fel, dragii mei părinți și iubiții mei bunici? Eu eram prea mic pe vremea aia, era prin 1968. Wurmbrand ar fi vrut ca Țon să plece, apoi, din Anglia, în Statele Unite, dar șoimul devenise vultur și cuibul lui era în castelul din Carpați, nu în poala Statuii Libertății.

Biserica l-a primit, pentru că a pus vorbă bună pentru el Wurmbrand și încă unul, un om tare chinuit, pe care îl chema Simion Cure. Simion acesta făcuse mulți ani de temniță grea pentru credința lui. Avea aura de sfânt și de martir.

Din păcate, însă, un tânăr nesocotit, pe nume Daniel Mitrofan, a cercetat prin arhivele de la CNSAS și ce-a găsit acolo, prin anii 2000, a îngrozit lumea și l-a făcut să plângă, pe el, pe Mitrofan, un om care nu plângea niciodată. Printre turnătorii la securitate era și bietul Simion Cure: fusese frânt! Când încerca să rupă lanțul, diavolul îl trăgea înapoi și-l punea să facă ce el nu voia. L-au chinuit de plăcere. Așa rezistat sistemul, numai așa a rezistat.

După ce a văzut ce a văzut, după ce a intrat în peștera dragonului, Mitrofan a spus că peste 80% din pastorii din timpul comuniștilor au colaborat cu securitatea. Nu vă mirați, așa era pe vremea aceea, pe vremea lui Țon, legenda baptiștilor, cum îl numește un doctor în legende din cartea ”Omul evanghelic”.

Pe cine să mai păcălească, acum, Țon? Amin! Pe noi, pe voi, pe ghici cine vine deseară la cină. Biserica a crezut, omul s-a ridicat, a înviat ca pasărea aia din propria cenușă.

Atât pentru azi, mi-a fost greu să scriu, poate altă dată am să vă povestesc mai multe, deși, fie vorba între noi, nu știu dacă merită, pentru că dacă n-ar fi fost Țon, l-ar fi inventat, era altul în locul lui, lista era lungă și s-ar fi lungit, dacă Daniel Mitrofan n-ar fi fost alungat la timp de la CNSAS, la intervenția șefului baptiștilor din anul 2008. Important era codul, nu omul. Lumea nu s-a schimbat, cred că nu vă spun o noutate, Ecleziastul mi-e martor la procesul istoriei.

Știți legenda, dacă tot e să vorbim de legende, măcar să luăm una de la mama ei, din Grecia Antică, legenda lui Prometeu, care le-a adus focul oamenilor și Zeus l-a înlănțuit pe stânca Gibraltarului și a trimis un vultur să-i mănânce ficatul.  

Așa a fost înlănțuit Nicolae Rădoi, iar Țon i-a mâncat ficatul până în ziua de azi, pentru că n-a recunoscut că l-a trădat și nu și-a cerut iertare.

Asta e adevărata legendă a lui Iosif Țon, stimați doctori în științe teologice, autorii celui mai anost volum pe care l-am citit în viață: ”Omul evanghelic”.

Frescă dintr-o mănăstire bucovineană, în care chipul trădătorului este șters din mijlocul altor trădători.

În zilele următoare voi posta documentele de la CNSAS, referitoare la Țon. Ele se pot găsi în volumul ”PAȘI, Cultul creștin baptist din România în perioada comunistă”, de Daniel Mitrofan, în ANEXE.

Un gând despre “Codul Iosif Țon

  1. E atat de trist sa traiesti o viata „in biserica” si sa fii pe langa ea cum se zice. Nu am sa inteleg niciodata de ce oamenii care au fost informatorii securitatii nu si-au cerut iertare. Nu ii intreba nimeni din ce motive au facut-o era suficient sa isi ceara iertare. Nu stiu cum pot trai cu asa povara. Oricum multumesc pentru aducerea la lumina a unor adevaruri care sunt parte din viata noastra sub comunism. Am vazut recent un interviu postat si pe FB dar nu am vrut sa il ascult inca. Ridica in slavi un predicator pensionar, fost presedinte al uniunii baptiste incepand din 1984. E si el in cartea lui Danut Mitrofan. Asta e „istoria” care o propaga unii si acum. Trist.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s