Gambitul damei refuzat

Acum vreo cincisprezece ani, Daniel Mitrofan și-a propus să scrie o lucrare de dizertație pe tema bisericii baptiste în comunism și a intrat pe coridoarele pline de dosare ale CNSAS-ului. Nimeni, din cei care se știau murdăriți în trecut, n-a bănuit că lucrurile vor lua o întorsătură atât de penibilă și de tristă.

Așa au început oamenii să afle că bănuielile lor au fost îndreptățite, dar nu până într-acolo încât să-i facă să afirme, ca pe Daniel Mitrofan, că toți eroii săi au murit, nu de moarte fizică, ci de moarte spirituală: Daniel Mitrofan și-a doborât, meticulos, toate statuile.  

Unii n-au putut să meargă până la capăt, să-i șteargă din memorie, ci au adaptat cuvintele Noului Testament la fiecare caz în parte, având drept numitor comun iertarea, condiționată de recunoașterea publică a trădării. Pentru că, ce putea să fie mai cumplit decât amintirea acelor vremi, în care, hăituit pe stradă, în școală, la serviciu și în blocul sau strada pe care locuiai, te duceai cu dragoste, credință și încredere la biserică, unicul refugiu în calea nebuniei, a pierderii identității, iar acolo, unde încercai să te regăsești, să intri într-un trup mistic de frățietate, dădeai peste urâciunea pustiirii, peste pastori corupți, conducători vânduți și frați de care te temeai să nu spună ce n-ai făcut, nu ce ai făcut.

Dar, până la dezvăluirile lui Daniel Mitrofan, toate gîndurile, toate ideile nu aveau trup, nu aveau nume, nu aveau contur. Erau supoziții, păreri, coșmaruri și atât. Din păcate, biserica nu s-a curățat decât parțial, practic a rămas aceeași, cu istoria ei triumfalistă, cu limba ei de lemn, cu oamenii ei cu două fețe și două măsuri, cu trăirile ei aparente și nebănuitele abisuri ale tainelor și prefăcătoriei.

Corespondența dintre Daniel Mitrofan și Iosif Țon a fost ca o partidă de șah, a cărei deschidere a durat nepermis de mult.

Mitrofan s-a așezat la masă și a deschis cu pionul din fața reginei. A pornit ceasul și a așteptat zile și săptămâni la rând până când a apărut Țon și a privit tabla, mutând același pion: au jucat gambitul damei. Caracteristice lui, tatonarea, așteptarea, tăcerea învăluitoare și răspunsul în oglindă.

Primele mărturisiri au venit ca un spasm, ca un rictus, pentru că Mitrofan l-a amenințat cu o mutare în plic, din care să reiasă clar că știe totul sau aproape totul despre anii aceia tulburi, începând de prin 1956  și terminând cu deceniul șapte, când urmele se întretaie, se șterg, se nuanțează, dispar și reapar, pași și semne în locuri neștiute, semnale venite de unde nu te-aștepți.

Codul lui Țon implica repetarea agasantă a mutărilor, evitarea intrării în final cu tabla goală.

El a complicat cu artă jocul de mijloc, sufocându-l cu piese, blocând liniile nebunilor, aruncând caii pe margine și întărindu-și până la absurd flancul regelui. O apărare beton, care l-a exasperat pe Mitrofan și, mai mult decât atât, l-a transformat în altceva, într-un jucător neatent, capricios, nervos până la impolitețe, agresiv și nestăpânit în supoziții și emoții. Ce putea să spere altceva decât o remiză imposibilă?

Din păcate, a câștigat Țon prin șah etern, prin intrarea în ciclul mutărilor cu repetiție, într-o buclă a nebuniei condusă de un maestru al disimulării de talie mondială, Iosif Țon.

Un pastor, medic de meserie, care predica la Cluj, fusese și el informator al securității. Uneori informatorii se turnau între ei. Mitrofan i-a arătat lui Țon o notiță a acestuia, în care se vedea adevărata față a omului, a prietenului, a cunoscutului frate pe care l-a prețuit din tinerețe.

Orice om ar fi fost răvășit citind așa ceva. Pe fața lui Țon n-a tresărit niciun mușchi. N-a lăsat să se vadă nimic, o altă caracteristică majoră a codului său: perfecta stăpânire de sine.

Iată dialogul din corespondență, în grafia celor doi:

DANIEL MITROFAN mută:

” Desi stiu numele real al celei de a doua persoane nu il voi mentiona. Tineti minte ca adevarurile inconstiente persoanei (dumneavoastra in cazul de fata), perceptia realista, se pot afla din marturiile celor care le spun in lipsa prezentei persoanei. Va las pe dumneavoastra sa imi spuneti numele lui ca o confirmare la identificarea mea. Ati fost colegi de camera in 1954 si v-ati intalnit in 1952 la Cluj. Iata un fragment din ce spune despre dumneavoastra “SANDU” (greselile de exprimare nu imi apatin):

“Incerc sa fac o schita comportamentala a acestui individ deoarece motivarea comportamentului sau poate fi sau una fanatica – compensatorie – dupa multele lui caderi si pacate sau exaltarea unei personalitati ambitioase care s-a vadit inca din timpul studentiei timp in care nu cauta decat lucrurile care pot sa-i confere laude.” …. “Desi absolvent de filologie a preferat un post de evanghelist la Arad unde s-a vrut pe locul doi si a intrat inconflict cu pastorul. Acelasi lucru l-a patit si la seminar, unde seminarist fiind nu s-a supus si a creiat situatii discordante cu profesorii. Devenind “ateu” mai mult sau mai putin convins s-a vazut stralucind printre atei care totusi undeva nu s-au lasat asa de usor impresionati. Caci la concursurile de la Academie nu a fost primit, atunci a inceput si un trai mai libertin dar crescut crestin cu complexul de vina si timiditate nu a avt prea mare succes la femei. Divorteaza, duce o viata libertina, sfidand orice legatura cu un trecut pe care considera o mare pierdere de timp. Incearca tot felul de cai de iesire la suprafata, nu reuseste revine. Face toate actele exterioare necesare de pocainta, dupa doua luni pastorul bisericii respective trebuie sa plece nu putea sa continue intr-o biserica cu Ton. Pleaca in apus, face impresie relatii de lupta cu Wurmbrand se pare cu izbanda. Vine inapoi incepe sa lucreze se vrea un sfetnic si reformator baptist. Face toate actele de pocainta pana se vede la seminar, unde nu poate sa stea ca simplu profesor se vede director, nu reuseste, pleaca pastor la Ploiesti biserica in care nu face mare scofala incepe turnee la cei din Ardeal care se imbulzesc sa-l asculte. Schita cere o gandire atenta poate fi vorba de o tulburare psihica de megalomanie pentru ca sursa in probleme medicale nu a reusit sa-si impuna punctul de vedere cu toate ca I s-a cerut parerea”…..

IOSIF ȚON nu răspunde imediat, îi comunică lui Mitrofan că va șterge o piesă de pe tablă, j’adoube, și dă acest răspuns de mare maestru al stăpânirii de sine:

” Draga Daniel, Printr-o defectiune tehnica am trimis doar inceputul scrisorii. Continui scrisoarea aici.

Cat il priveste pe „Sandu”, dupa cate inteleg este Nicolae Gheorghita. Am mai citit informatii despre mine date de el in dosarul lui Petre Dugulescu, care mi-a dat cateva copii xerox. Si in acelea facea caracterizari psihologizante ca si in cea pe care mi-o citez tu. Ma intreb de ce era atat de vitriolic (si de fals), cand mie imi arata totdeauna mare prietenie. Mai ciudat este faptul ca el m-a ascuns in satul Certeje, din muntii de la nord de Deva, cand am scris prima mea lucrare in 1973 („Cine isi va pierde viata”) si securitatea a cautat foarte mult sa afle unde am scris-o, dar nu au aflat niciodata! Acesta este un exemplu dintre multele contradictii care s-au intamplat in anii aceia.”

Voi continua partida într-o postare viitoare. Anticipez că va fi foarte interesantă, mai ales pentru cei care n-au văzut finalul.  

Mașina de scris a lui Sadoveanu, martoră la Frații Jderi, dar și la Mitrea Cocor. Alături, cutia de șah a scriitorului, jucător redutabil și pasionat. Gambitul Damei Refuzat este cea mai bună apărare a negrului în cazul în care albul joacă 1.d4. Rezultă o multitudine de variante teoretice. Vă recomand partida Alekhin- Capablanca.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s