Vuc și vocea lui interioară

Dacă nu găseam scris numele milițianului care comanda echipa de bătăuși în albastru de la Caransebeș, nu aș mai fi scris despre întâmplările de atunci. Mi se părea că subiectul se cam ofilise.

Dar cum să nu scrii, când pe milițian îl chema Ciucurel? Și, unde mai pui, era ditamai șeful miliției din orașul respectiv.

Ciucurel stătea afară și, din când în când, îi făcea semn lui Vuc, diaconul, aflat la amvon, să iasă afară cu toată echipa, predicator, nenea Lae și cu încă unul, Petru Cocârțeu, prieten de-al lor, și să se termine tot circul.

Pentru că Ciucurel nu vedea altceva decât circ în toată povestea asta.

Vuc, diaconul, un tinerel firav, cu fruntea înaltă și o promisiune de chelie care și-a ținut, din plin, cuvântul, peste ani, care îi spunea mamei, mămică și tatălui, tăticu, și după douăzeci de ani, îi făcea semne lui Ciucurel că până nu se termină botezul, nu iese nimeni din biserică.

Ciucurel, sătul să aștepte afară și neîndrăznind să intre în biserică în iureș, ca pe front, și-a luat trupa și a dus-o la bufetul din colț, unde au luat o gustărică și au cinstit un păhărel, că doar era duminică, ce mama lui Lenin.

Pe jumătate beți, au plecat să blocheze strada pe unde se presupunea că se va întoarce, după slujbă, Rădoi și ai săi, furioșii Domnului. Presupunere care s-a dovedit perfect întemeiată. Ciucurel nu era prost, nici când era beat.

Nimeni, dar absolut nimeni nu s-a așteptat la deznodământul din acea zi. E o presupunere a mea, dar nu găsesc niciun motiv să mă contrazică.

Privind retroactiv, mai ales că cei bătuți și închiși în ziua aia au scăpat, până la urmă și acum sunt bine, sănătoși, peste Ocean, în țara făgăduinței numită America, ei vor spune că au fost eroi, ceea ce e adevărat, dar în ziua aceea de duminică nu de eroism le ardea lor, ci de botez, să le arate ei cine sunt Rădoi și biserica,  conducătorilor de la Uniunea baptistă, veniți clai peste grămadă, de la București, și capetelor de cauciuc de la Timișoara, trădătorii mărunți de la regiune.

Vuc, diaconul, a povestit, într-un interviu de prin anii 2000, cum a văzut el lucrurile. Vuc e un nume bulgăresc și s-ar traduce lup, deși Viorel Vuc a fost mai mult viorea, decât prădătorul al cărui nume îl purta. Om de treabă, nenea Vuc a ajuns predicator după revoluție, în comuna de lângă Caransebeș.

Dar, până atunci, era să o încaseze urât, dacă n-ar fi auzit o voce interioară (el face această precizare, interioară, nu exterioară) care l-a ferit de năpastă.

După adunare, vocea i-a spus să nu se ducă la Rădoi acasă, că o să iasă cu necaz, așa încât a plecat la moașa sa, moașa fiind o mătușă de-a lui.

Acolo l-a găsit tată-său, care asistase la arestarea lui Rădoi și a prietenului Petrică Cocârțeu. Când a auzit, s-a speriat atât de tare bietul Vuc, că a întins-o în satul natal, Bolvașnița.

M-am plimbat pe Google Earth să văd cum arată satul lui Vuc și nu m-a dat pe spate: nici prea opulent, dar nici sărac de-a dreptul. Dar, orice om își iubește locurile natale, așa încât ulița copilăriei rămâne ulița copilăriei și gata.

Să nu uităm că Cioran avea nostalgii de neoprit, în mijlocul Parisului, gândindu-se, cu jale, la Boatca Sibiului, lângă cimititrul unde avusese casa părintească.

Cum, se enerva Noica, vorbind despre Cioran, să faci atâta scandal pentru un deal mizerabil, când te plimbi, dimineață de dimineață, prin Jardin du Luxembourg?

Așa a fost și cu Vuc al nostru și Bolvașnița lui. L-a căutat miliția la Caransebeș, la moașă, apoi a venit în sat, dar drumurile lor nu s-au intersectat.

L-a prins miliția, dar după câteva zile, l-a speriat bine, l-a interogat și, cel mai important, l-a ținut în curte, în prima zi, alături de un frate din biserică, la fel de umilit și el, până să-i vină rândul să dea piept cu Ciucurel și oamenii săi.

În curte, erau niște buturugi mari, pe care se apucase să le spargă un arestat amărât, numai piele și os. Tovarășului de biserică a lui Vuc i s-a făcut milă și s-a dus să-l ajute, pe post de samariteanul milostiv: l-a dat la o parte și a început să spargă el.

Vuc ar fi vrut să-i ajute, el fiind bun și milos la suflet, dar glasul interior i-a spus: stai pe loc, că altfel o pățești. Și, evident, vocea a avut dreptate, pentru că milițianul l-a pus pe fratele său de credință să spargă lemnul ăla până noaptea. Vuc, plăpând cum era, ar fi fost lat lângă buturugă, dacă nu asculta vocea.

Dar despre voci, vom continua altădată, când tot peste Țon o să dăm, pentru că mai ascultător de voci ca omul ăla nu cred să fi fost cineva. O legendă vie, ce să mai vorbim.

O babă spărgând nuci, lângă Podul Înalt, unde a dat bătălie Ștefan cel Mare.

Un gând despre “Vuc și vocea lui interioară

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s