Referendum pentru familia tradițională. Manifest anti-ipocrizie

sucevita pridvor deschis 7

Exact în țările în care duduie (accent pe prima silabă) democrația, au fost liberalizate căsătoriile homosexuale. 
Minunatul model american nu a funcționat și aici. 
Pastorii de etnie română, cetățeni americani, se dau de ceasul morții să ne explice că trebuie să votăm invers decât în țările lor. 
Misiuni americane neo-protestante își rup cămașa de pe ele să creștineze înapoiatul popor român, având drept țintă ortodoxul vesel și petrecăreț, păcătos prin esență.
În țările de unde vin, ele au eșuat și drogurile, destrăbălarea și căsătoriile gay au devenit locuri comune.
Cu toate astea, aroganța acestor democrați de esență veche, occidentală, ne fac semn cu arătătorul să nu cumva să fim ca ăia din țările lor, unde curge lapte și miere, inclusiv pe bărbile și mustățile domniilor lor.
Riscul politic și economic al României, dacă va vota căsătoria tradițională, este imens. Trebuie să fii necioplit la creier și fără bun simț să nu realizezi cu cine ne punem: marile motoare ale lumii au adoptat căsătoriile gay.
Am fost ciumeții lumii, lăsați pe mâna rușilor la Ialta, de Americani și de Britanici. Au murit sute de mii de români, ortodocși, catolici, protestanți și neoprotestanți, cât și necredincioși, din cauza trădării Vestului.
Rușii ne-au violat femeile, ne-au împușcat bătrânii, ne-au distrus viitorul pentru sute de ani de-acum încolo.
Pastorii care acum dau lecții poporului român au emigrat în vremea lui Ceaușescu. N-au rezistat până la capăt. Turma lor n-a fost aici. dar au tupeu! Dau lecții de vot amărâților, tradiționalilor ortodocși pe care i-au mâncat pe la colțuri. Acum se roagă de ei.
Sunt evanghelic și știu ce voi face, dar rog pe toți grețoșii de peste ocean să tacă câteva săptămâni.
Știu, ei sunt cu banii, cu influența, cu gura, cu talentul, cu morga, cu ifosele și cu patriotismul, iar noi suntem cu sărăcia, cu nevoile și neamul: avantaj noi!
Dacă ne vom păstra, elegant și creștin, demnitatea, măcar să știm că e de la noi.

ÎN FOTOGRAFIE: ASALTUL  CONSTANTINOPOLULUI  DE  CĂTRE  PĂGÂNI. (foto din colecția proprie)

Reclame

O postare despre comunism și nostalgia după el a unora, care mi-a fost ștearsă de pe un Grup de pe Facebook…

IMG_20160530_0004Am postat, azi, pe Grupul de Medici în Grevă Generală, un text și, la un moment dat, au început să-mi fie blocate comentariile.  Dau mai jos postarea mea și comentariile blocate (dacă nu e, cumva, facebook-ul de vină)…  Sau poate e numai administratorul grupului respectiv. Sau poate e doar vântul… 

MEDICII NU FAC POLITICĂ, POLITICA (ÎI) FACE PE EI. O discuție, la raportul de gardă de azi, cu un intelectual între două vârste. El spunea că Ceaușescu a făcut și bine. L-am rugat să-mi argumenteze:

-Pentru că țara nu avea datorii.

-Te încălzea asta cu ceva?

-Nu.

-Atunci?

-Pentru că a făcut cea mai mare fabrică de diamante industriale din Europa.

–Ai avut acțiuni la fabrica aia, era listată la bursă?

-Pentru că a fost patriot.

-Ceaușescu, înainte de e ajunge secretar general al partidului, a colectivizat satul românesc, au murit țărani români din cauza lui, alții au făcut ani grei de pușcărie.

-Ei, lăsați!…

Am lăsat, ce era să fac…  

COMENTARIUL LA CARE AM RĂSPUNS A FOST POSTAT DE O DOAMNĂ ȘI SUNA CAM AȘA:

”Toţi aveau casă, mulţi aveau autoturism, toţi aveau un job cu salariu decent, nu murea nimeni de inaniţie, mulţi vizitau foarte uşor orice stat din Europa , lumea era mult mai solidară, oamenii erau mai buni în general , diplomele de studii nu se cumpărau ….. erau şi probleme dar oamenii învăţaseră să se adapteze la orice şi să rezolve cam tot .”

COMENTARIILE MELE BLOCATE:

1. Doamna Cristina Maria, la toate afirmațiile dumneavostră pot da replică. Putem discuta. Lumea era solidară? Păi partidul unic i-a făcut membrii pe unii, ca să lupte împotriva celorlalți. Din trei români, cel puțin unul era turnător. A fost statul cel mai polițienesc din Europa de Est.

2. Tot pentru doamna care e supărată, emoticonic, pe mine, și nu are de ce.  Știați că prin anii ’50 sute de mii de cărți au fost adunate din bibliotecile oamenilor și arse sau date la topit? Profesorul meu de română de la Mihai Viteazu, care era nepot de popă, așa a rămas fără Istoria Literaturii Române a lui Călinescu… Ați știut că pe Steinhardt l-au turnat cei mai apropiați prieteni? Că avea 11 dosare de securitate? De grupul Noica ați auzit?  Asta că veni vorba de hrana pe care o aveam, pentru că presupun că la cea spirituală făceați referire… 

PE BUNE, VOI MAI CREDEȚI CĂ FACEBOOK-UL NE AJUTĂ LA CEVA? 

ULTIMA ORĂ: Postarea a dispărut cu totul de pe situl Grupului… 

În imagini: un grup de țărani cooperativizați, așteptând la coada să ia găini vii.  Fotografia am făcut-o pe vremea când eram medic la țară și, ca să-mi treacă timpul până luam găina, făceam poze cu Zenitu’. Le lucram singur, așa încât cenzura era exclusă. Cu facebook-ul e mai greu… 

IMG_20160530_0011

 

BRĂILA. Centenarul fără sfârșit (5)

Bunicii n-au vorbit niciodată, în prezența mea, despre conflicte între credincioși. În casa noastră nu se bârfea. Pastorul era respectat, fie că era vorba de Trif sau Ștefănuți.  

Am descoperit, în corespondența bunicului meu cu mama și cu mine, numele celor doi, amintit în câteva rânduri.

scan_20161104_153859

În fotografie: bunicul, în curtea casei din Brăila.

Scria despre vizitele lui Trif, când îi aducea Cina Domnului bunicului meu, care suferea de o formă de paralizie progresivă. Erau momente de mare binecuvântare pentru ei. 

Când eram mic, Ioan Trif mi-a explicat cum stăm cu raiul: acolo Îi vei cânta Domnului non-stop! Fiind afon, a fost o lovitură. Atunci mi-a vorbit, cu eleganță, de jucăriile cerești.

Nicolae Piroșcă a fost adus în casa bunicilor de Ioan Trif. Bunicii voiau să vândă un corp de clădire. Fratele Nicu s-a uitat la acoperiș și a strâmbat din nas, pe bună dreptate: erau multe de făcut, dar, casa fiind aproape de centru, afacerea s-a făcut și s-au mutat acolo. Așa l-am cunoscut pe Ionatan, minunatul poet evanghelic român.

Într-o altă scrisoare, bunicul pomenea de Iosif Ștefănuți, că era tânăr, blând și credincios.

Mama a făcut cerere de primire în biserica din Brăila. O cerere similară a făcut și  bunicul meu. Mulțumesc pentru fotografiile de mai jos lui Mihai Ciucă.

21533965_1629053263792832_1550744706_o

21533720_1629055287125963_906297244_o

BRĂILA. Centenarul fără sfârșit (4)

Ușa de la intrare era înaltă, din lemn masiv, în stil neoromânesc. Dincolo de ea, era o săliță, unde, când întârziai, așteptai să cânte biserica.

Prima oră era cea de rugăciune. Cum intrai, pe băncile din stânga erau bărbații, iar pe cele din dreapta,  femeile. Amestecătura din ziua de azi era interzisă.

În general, primii care se rugau erau cei mai în vârstă sau cei mai rugativi. Nu era o ordine prestabilită, așa încât, dacă se nimerea să înceapă doi moși surzi  în același timp, se rugau, fiecare în legea lui, cu voce tare, fără să-l audă pe celălalt, până când cineva reușea să-l deconecteze de la Dumnezeu pe unul din ei.

Ora de rugăciune era esențială. Eu, fiind copil, mă plictiseam cumplit și mă foiam în bancă. Banca era în așa fel făcută, încât era mai bine să stai în picioare, decât așezat. Ergonomia era dictată de sporirea credinței prin mijloace dure, comoditatea fiind un păcat, vecină cu lenea. Nu puteai să-ți întinzi picioarele, nu te puteai prelinge pe un plan înclinat. La final, arătai ca un echer.

Nu am reușit niciodată să ajung la balcon, acela fiind un potențial loc de refugiu. Eram mereu trimis în față, de unde nu aveam scăpare.

În ultimele rânduri, erau cei mai înalți:  Sezonovii, ca un zid.  Valentin, un politehnician de elită, șahist profesionist, fost voleibalist și un bariton-bas cu voce de operă, distins și frumos, sărac la vorbă, meloman înrăit, cu o colecție frumoasă de discuri, cu Mozart în prim plan.  

Iacob, zis și Puiu, prietenul și vărul meu, omul cu care am bătut Dunărea în lung și-n lat. Uneori, duminica, trebuia să facă pe barcagiul și să plimbe, într-o croazieră care nu-i făcea plăcere, credincioșii veniți de pe alte meleaguri, oameni de la deal sau de la munte, pentru care o foială pe Dunăre era o aventură.

Puiu trăgea la vâsle în ținută de oraș și răgușea țipând la ei să nu se miște că răstoarnă barca. Cânta la cor, la orchestră (mandolină) și rămăsese, într-un an,  corigent la botanică, deși făcea piața în fiecare zi și știa legumele și pe dinafară și pe dinăuntru. 

Iașa și Dănila erau frați, dar nu semănau. Dănila era colțuros, slab și cu umeri lați, purta ochelari cu ramă de baga și semăna cu Mircea Eliade, în pozele din tinerețe. Era un pescar înrăit, fuma pipă, pe ascuns, își pregătea, singur, sculele de pescuit profesionist. Inginer de elită, cu studii în Occident, ar fi ajuns, în condiții normale, director de fabrică sau de șantier naval.

Iașa era un bărbat elegant, cu mustață a la Clark Gable, cu care semăna leit. Om de calitate și de solidă cultură, cu o tinerețe aiurită, înainte de naționalizare, cu escapade de (ne)povestit la nepoți, prin București, pe Calea Regală, relatate de mama, convertit fulgerător și definitiv la credință, a ținut ore de vis la școala duminicală, în anii în care religia era interzisă în școli.

Untitled-Scanned-32

În imagine: Cu Puiu, cel din dreapta, în curtea bunicilor de la Brăila.   Dincolo de casa din plan îndepărtat, era faleza Dunării. Puiu a emigrat în anii ’80, ca mulți alți români care au avut curajul să aleagă libertatea,  deși știau că vor renunța la prieteni, la limbă, la meserie, la cetățenie și vor fi priviți cu îndoială, ca apatrizi, ca refugiați politici. Am fost buni prieteni, încă din copilărie, deși părinții lui nu erau în cele mai bune relații cu bunicii mei. Pentru noi, chestiile astea, însă, n-au contat. Nepotul unor oameni influenți din America, al lui Alexa Popovici (căsătorit cu Dașa Sezonov, mătușa dinspre tată a lui Puiu), a plecat împreună cu părinții și cu fratele său Gigi Sezonov, căsătorit cu Aurora. După câțiva ani, mi-a trimis tratatul de medicină internă a lui Harrison, în două volume, cu o copertă de culoare verde, o carte esențială pentru orice medic care se respectă, apoi n-am mai știut nimic de el. Am aflat de la Mihai Ciucă, luna trecută, că a murit de diabet, în urmă cu doi ani. 

CELE NOUĂ FAZE ALE UNUI PESCUIT DE SUCCES

Azi am avut parte de un workshop cu o găină de apă (nu cunosc ce pasăre era, așa încât folosesc un termen generic).

Ne-am întâlnit pe malul lacului Bicaz, în satul Ceahlău. Specialiștii recomandă, în astfel de cazuri, să te pitești într-un tufiș, dar aici tufișuri nu există, în schimb am avut parte de un mâl negru, lipicios, adânc, împuțit și fierbinte.

M-am apropiat tiptil de pasăre până la vreo cincizeci de metri, pentru că nu știam ce face, în timp ce tipa mă fixa cu niște ochi galbeni, ca un semn de tras la țintă. Abia când m-am uitat prin teleobiectiv am văzut carnagiul!

Persoanelor alergice la pește le recomand să nu se uite prea atent.

Secvențele sunt clare: pasărea se uită cu un ochi la apă, apoi atacă, scoate peștele, îl rotește în cioc, îl aruncă în… cerul ciocului sau cum s-o fi numind, apoi îl ia în fălci, îl dă pe gât, care se umflă pe măsură de carasul sau plătica alunecă în intslație, apoi totul reintră în normal și ne putem privi în ochi, ca de la pescar la pescar.

0

1

2

3

4

5

6

7

8

 

BRĂILA. Centenarul fără sfârșit (3)

scan_20161027_214553

Deși nu-mi face mare plăcere să continui postările legate de centenarul brăilean, am s-o fac, pentru că ceva din familia mea a fost zidit acolo, în pereții invizibili din Dianei, la numărul 9.

Cred că meteahna unora din noi, conștienți sau nu, este ambiguitatea. Din moment ce foarte puțini avem vocația de martiri sau de eroi, trebuie să ne adaptăm, cumva, cerințelor prezentului.

Dacă, în vechiul regim, dușmanul era clar și se numea comunism și bâta lui, securitatea, astăzi este politicul corect și nu numai, pentru că, așa cum folosim excesiv termenul de post-modernism, lașitatea, gratuită sau nu, devine, elegant spus, corectitudine politică.

Opinia personală asupra unui eveniment cum a fost cel de la Brăila de săptămâna trecută, dacă nu coincide cu cea a organizatorilor sau a majorității celor prezenți sau ne-prezenți, este, automat, taxată ca rea-voință, frustrare și atac la persoană sau la un grup dominant din biserica respectivă.

A apărut, și la mine, în ultimul timp, tendința la autocenzură.

Fiind vorba de Brăila și de o biserică fondată de un străbun de-al meu, voi lăsa, însă,  lehamitea, autocenzura, lașitățile și ambiguitatea la o parte și am să scriu ce cred.

O  întrebare: există o continuitate reală între biserica baptistă din Brăila din timpul comunismului și cea de după 1989?  Dacă există deosebiri între cele două, care sunt acelea?

Părerea mea este că, o dată cu căderea comunismului, în această biserică, și nu numai, s-a câștigat ceva și s-a pierdut altceva. Din păcate, dacă întrebi oamenii, nu vei primi un răspuns clar. Am fost învățați de înaintașii noștri că dușmanul bisericii e ca un leu pândind la ușă și că, indiferent cât de cumplit e să suporți nedreptățile din interior, e mai bine să taci, ca să nu strici lucrarea.

Că așa s-au petrecut lucrurile o dovedește fragmentul de mai jos, dintr-un articol semnat de Mihai Ciucă:  

” Pensionat în 2009, Ștefănuți a sfârșit alergarea în 2010. Câțiva ani mai devreme, o parte dintre membri, coordonați de Marius Mezin, au format o nouă biserică.”

Câți membrii au plecat, de ce și în ce an, autorul articolului nu spune, deși s-a vorbit mereu despre viziunea grandioasă a pastorului Ștefănuți: dizidența nu făcea parte din ea.

Despărțirea a avut, în mod sigur, una sau mai multe cauze. Inițial, lor li s-a dat voie să folosească clădirea ridicată de străbunul meu, în Dianei, la nr. 9. Am înțeles că, acum, clădirea aparține, în continuare, cultului baptist, dar nu am găsit pe net vreo informație care să mă lămurească ce destin i se pregătește acestei construcții-băbuță, ajunsă centenară și care e, aparent, părăsită.

Am mai scris, pe blog, ce părere am despre fenomenul Metanoia și despre Harvest, așa că nu pot fi bănuit că am simpatii pentru gruparea respectivă.

Imaginea mea despre biserica din Brăila este dreptunghiulară, după forma clădirii celei vechi, nu circulară, cum arată cea nouă. Adevărul, însă, nu are formă geometrică și întrebările pe care mi le pun nu țin de visul meu, ci de întâmplări fără răspuns.

Rog cititorii, garantându-le anonimatul, să-mi scrie dacă știu ceva despre acest subiect: de ce s-a rupt biserica, câți membrii au plecat și în ce an.  

ÎN IMAGINE: STRĂBUNII MEI, CU BĂRBI ȘI CU MUSTĂȚI. Îl citez pe Valentin Popovici, din amintirile povestite la Brăila, cu ocazia Centenarului:  ”E ceva de la bătrâni, că toți aveau câte un cioc, câte o barbă și puțină mustață. Și la noi în biserică (la Chicago, n.m) eu am spus: lăsați ciocul, avem câteva surori care vin și-mi spun, arată ca un terorist, frate, cu barba aia. Și încerc și eu să fac morală și să vin cu poza bunicului meu. El a fost terorist? El a fost un sfânt al Domnului!… Încerc să nu mai arăt prea multe poze din trecut.” 

Eu îndrăznesc, politic incorect, să le arăt… 

 

Brăila centenară: diez rezist (2)

sigla 100 de ani

Despre străbunicul meu, Avram Sezonov, și despre bunicii mei, Elisabeta și Pavel Sezonov, nu a avut cine să vorbească sâmbătă seara.

Pe genunchii străbunicului se așezau cei doi nepoți, mama, care nu mai este, și unchiul meu, care are 88 de ani și nu a putut să vină din cauza căldurii și a celor peste 400 de kilometri de șosea românească.

Copiii îl trăgeau de barbă pe bătrân, până când, în ochii lui, albaștri și credincioși, apăreau lacrimi de bucurie și durere. La asta foloseau bărbile lor.

Bunicul a fost paralizat vreo douăzeci de ani și a mulțumit lui Dumnezeu, până în ultima clipă, pentru încercările prin care îl trecea.  Am păstrat scrisori și voi da fragmente din ele pe blog, cu altă ocazie.

Bunicii se duceau la biserică fără mașină. Pe vremea lui Ceaușescu, puțini aveau așa ceva.

Bunica venea de pe o străduță, de la faleza Dunării, străbătea toată Brăila, până la Piața Mare, făcea colțul de multe ori și intra pe strada Dianei, la numărul 9, unde era adunarea. Nu s-a plâns niciodată că Dumnezeu locuia prea departe.

Lângă biserică era un cimitir evreiesc, părăsit, o metaforă a legii vechi și-a celei noi, de peste drum.

Când ieșeau de la adunare, toți se strângeau, ciorchine, în stradă, sporovăind, îmbrățișându-se, râzând.

Apoi, o luau încet, în grupuri mici, spre case. Se cunoștea de la o poștă că erau altfel: femeile cu fustele peste genunchi, nemachiate și cu părul natural, încărunțit; bărbații, cu cravată, cămașă și costum, cu pantaloni la dungă și pantofii stălucitori, frecați cu cremă de ghete Guban. Bunicii mei au fost la fel ca toți ceilalți.

Primul predicator pe care l-am cunoscut la Brăila a fost Ioan Trif, al doilea a fost Iosif Ștefănuți. Ioan a botezat, Iosif a hrănit.

Într-un concediu, am ajuns, fără să știu, în curtea unei biserici catolice din Maramureș. Preotul m-a condus într-o cameră, din spatele altarului, și mi-a arătat o pictură în stil renascentist, primită cadou de la cineva, reprezentând-o pe Maica Domnului cu Pruncul.

”Vedeți, mi-a spus, oriunde ne-am așeza, Măicuța se uită la noi, draga de ea!”

Și cu Trif era la fel: în orice loc stăteam, mi se părea că se uită numai la mine și că vorbește numai pentru mine. Mă foiam, toată predica. La final, mă aștepta la ușă, îmi lua mâinile în mâinile lui, mă privea în ochi, zâmbea, și-mi spunea o vorbă bună, numai pentru mine.

La Brăila, Trif a fost foarte iubit de oameni. Făcea vizite la bătrâni, avea o bască neagră  și-o bicicletă verde, grea, cu scăunel de lemn, pentru fetele lui, Lena și Cornelia. O rezema de burlanul cel verde din curtea bunicilor mei.

Când a plecat din Brăila, a fost jale mare: lideri la plâns au fost frații Ciortuz, Oprișan, Ciucă și Piroșca.  Primii trei aveau, fiecare, o casă de copii, toți blonzi, tunși scurt, cu părul ca puful de pui înfipți în dop, suvenir de la Sinaia.

Iașa Sezonov era un dascăl minunat de școală duminicală, Dănilă Sezonov, un inginer cu studii la Liege, avea barcă și fuma pipă, pe ascuns, când se ducea la pescuit, Oprișan dădea miere la rugăciune, iar Ciortuz Îl plângea pe Isus, de bucurie că a Înviat.

Ștefănuți avea o voce caldă, învăluitoare, ”un izvor de horum-harum, câştigând cu clipoceală nervum rerum gerendarum”.  Graseia și când tăcea. 

În ultimii ani de viață, Ștefănuți, care rezistase în fața securității, mi-a povesti cum era când se ducea în America, după revoluție:

”Americanii sunt niște copii mari. Îmi pregăteam predicile cu minuțiozitate (avea o bibliotecă impresionantă), dar ei îmi spuneau: Lasă Iosife, nu te obosi, predicatori avem și noi, tu vino să te vedem, să te pipăim, să ne convingem că exiști…”.  Pentru că voiau să știe din ce era făcut un sfânt baptist.

Ștefănuți a avut un curaj nebun, o rezistență fără margini în fața terorii securiste. A avut stofă de martir.

Când s-a mutat în casă nouă, a văzut că pe sticla de cristal, de la intrare, erau gravate, de vechiul proprietar, un I și-un S: adică Iosif Ștefănuți, mi-a zis el, convins că Dumnezeu i-a dat o jucărie, la despărțirea de pământ, copilului bătrân care era.

Imaginea este de pe facebook-ul bisericii baptiste Sfânta Treime din Brăila.