Maeștrii cântăreți de la Chicago

pina unde

Cu cinci ani în urmă,  Marius Cruceru scria pe blogul său câteva fraze profetice:

„Ne interesează ce se întîmplă la Chicago? Ar trebui să ne intereseze? După părerea mea, da!”

Evident, nu era vorba despre Ionescu și biserica sa, ci de cu totul altceva. Oricum, Chicago a fost și rămâne un loc interesant pentru oricine.

Orasul Chicago se mândrește, de exemplu, cu o orchestră simfonică de primă mărime,  care și-a sărbătorit centenarul în 1991. Are instrumentiști de clasă mondială și a avut, de-a lungul timpului, mari directori muzicali care s-au ocupat de programul ei artistic. Amintesc aici pe Sir Georg Solti și pe Daniel Barenboim.

O orchestră simfonică de mare calibru poate să cânte și fără dirijor, deși acest lucru nu se întâmplă niciodată.  E adevărat,  un dirijor prost poate să strice o orchestră bună, dar în cazul celor doi nu se punea problema.

Deși mari muzicieni, cei doi dirijori au avut un stil total diferit de abordare a partiturilor. În timp ce Solti stabilea mai întâi tempoul, Barenboim îl lăsa la urmă.  El spunea că muzica trebuie cântată, analizată și abia după ce vezi cum sună cu orchestra respectivă, stabilești regulile, îi impui granițele și o torni în forma de final. Solti pregătea mai întâi forma și abia apoi punea conținutul.

Revenind la afirmația lui Marius Cruceru, trebuie amintit în ce context a fost făcută: se pregătea unirea a două biserici complet diferite ca stil, ambele din orașul Chicago, conduse de doi pastori diametrali opuși ca stil de conducere,  Daniel Chiu și Valentin Popovici. Marius Cruceru scria în continuare:

„Daţi-mi voie să îmi mărturisesc nişte temeri şi, eventual, dacă fraţii ar găsi de bine să ia în considerare şi ce gîndesc alţii şi să analizeze cum se vede acest eveniment şi prin ochii românilor din ţară, atunci să ia în considerare şi temerile şi opiniile noastre. S-ar putea ca uneori înţelepciunea să vină şi din mulţimea sfătuitorilor.”

Postarea merită citită și azi,  e la fel de actuală, mai ales acum, când bisericile neoprotestante românești s-au adunat pe stradă sub semnul unei concordii mondiale, sub bagheta unui dirijor tot din Chicago, pe nume Cristian Ionescu.

Nu mai știu nimic despre cele două biserici, despre evoluția lucrurilor. Adevărurile crude nu se spun, fiind înghițite de festivismul celor care se cred buricul pământului.

(În imagine: floare scuturata la Agapia)

Anunțuri

Ionescu și nu numai

turma de oi 2

Pastorul Cristian Ionescu a dat un nou comunicat bilingv pe blogul personal. Domnia sa este pastor penticostal la Chicago și a organizat, împreună cu un grup de oameni credincioși, acțiunile de protest împotriva abuzului Serviciului de Protecție a Copilului din Norvegia, serviciu care a scos cinci copii din familia unui român căsătorit cu o norvegiană, stabiliți în țara lui Ibsen și Grieg de aproape un deceniu.

De această dată,  domnul Ionescu nu mai face apel la toți creștinii. Îndemnul la post și rugăciune timp de 40 de zile, din 7 martie până în 15 aprilie, nu îi mobilizează pe credincioșii ortodocși care oricum vor fi in postul Paștelui, conform tradiției,  și nu-l vor întrerupe cu două săptămâni înainte de Învierea Domnului, indiferent cât de bilingv li s-ar fi adresat domnul Ionescu.

Pe 16 aprilie va avea loc marea ionesciada, adică mondializarea la termen fix a demonstrațiilor de protest împotriva  „demonului” norvegian. Este reiterata lista conducătorilor mișcării, din care se remarcă absența femeilor (în ipoteza în care prin sintagma „familia extinsă Bodnariu” nu se înțelege și cățel și purcel).

Domnul Ionescu mulțumește Domnului pentru cei peste 70, 000 de oameni care au demonstrat pașnic în cele 63 de orașe planetare, acțiune pe care o consideră o minune cerească.  Apreciază că drama familiei Bodnariu, acuzată de „demonica” Barnevernet că și-ar fi molestat copiii, nu este întâmplătoare și că Dumnezeu vrea să arate ceva creștinilor prin acest necaz.

Domnul Ionescu declară că nu se va lăsa:

„În perioada următoare, în răstimpul pe care îl avem până la protestul global din 16 Aprilie, vom iniția mai multe demersuri legale și nu numai.”

Nu e foarte clar ce înțelege domnia sa prin „nu numai”, cu atât mai mult cu cât în varianta engleză a mesajului formularea or nu apare, or n-am văzut-o eu.

(În imagine: turmă de oi demonstrând pașnic iarna prin pădure, la mine în sat.)

 

Poveste de seară

IMG_0645

Aşa cum era de aşteptat, lucrurile s-au calmat. Walden a trecut ca o gripă sezonieră. Tristaru va continua terapia cu citostatice şi nu vom afla niciodată cum îl cheamă.

Anei Valentin, dacă mai trăieşte, se va zaharisi în continuare, conform legilor biologice care nu ocolesc nici pe securişti, nici pe victimele lor.

Bunul Walden va băga, în continuare, groaza în căprioare, cu arbaleta lui ucigătoare.

Nu se va scrie nicio carte despre bandiţii din ziua de azi, dar o poveste de seară tot am să vă spun.

Aduni o echipă de băieţi isteţi. Unul scrie, altul editează, patronii le dau documentele, cu nume şi întâmplări, reale şi fictive, imposibil de verificat.

Urmează etapa de redactare, când numele reale sunt schimbate cu unele imaginare. Povestea trebuie să conţină urme de adevăr, pentru ca materialul să pară credibil.

Fiecare capitol trebuie să lase impresia că următorul va fi şi mai rău.

Cartea nu va fi publicată niciodată, pentru că nu ăsta este scopul ei. N-are nicio importanţă dacă are început sau sfârşit.

Cu totul întâmplător, personaje din viaţa reală se vor recunoaşte, parţial, în cele fictive, din crâmpeie de text strecurate abil pe reţelele de socializare.

Se presupune că se vor speria şi vor negocia.

Patronii vor refuza, iniţial, dar, până la urmă, pentru liniştea familiei lărgite, se va ajunge la un compromis.

Oamenii negri, scriitori şi editori, vor fi anunţaţi că povestea s-a sfârşit, că Domnul a făcut minuni.

La Umberto Eco, în “Numărul zero”, oamenii care ştiau prea multe plecau primii. Nu întrebaţi unde.

Amintiţi-vă de vorba lui Olari: nici nu ştiţi în ce vă băgaţi! Dar, fiţi liniştiţi! Lui Mike Olari nu de la Umberto Eco i s-a tras.

 

Umbre din mașina timpului. Tristarul

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Tristarule, observ că sunteți purtătorul de vorbe, omul care știe ce vrea Walden mai bine decât Walden.

Nu mi-am dat seama până acum că ținta lui este să-l facă pe nonagenarul său tată să recunoască ce era de recunoscut, public, și să plece iertat de fiu în veșnicie.
Dacă e așa, e treaba domnie sale, nu a mea.

Walden scrie frumos din multe puncte de vedere și ar fi putut să scrie și mai frumos dacă n-ar fi așteptat atâția ani și nu s-ar fi zbătut inutil pe bloguri, stricându-și stilul, în locuri în care limba română nu a fost la mare preț și nici acum nu este.

Referitor la promisiunea pe care mi-ați făcut-o, nu e deloc așa: ați spus că veți da înregistrarea audio a convorbirii între Olari și Anei Valentin. Există mai multe modalități prin care mi-ați fi putut-o trimite până acum, fără CD sau alte complicații.

Afirmați că, prin această promisiune, ați pus presiune pe Mike Olari: ”…ci doar am dezamorsat amenintarea lui Mike legat de faptul ca daca si cu parca…. el va face dezvaluiri din „interviul ” de la Baia Mare.”
Măi să fie! Păi de ce nu mi-ați spus chestia asta de la bun început? V-aș fi trimis la plimbare din primul moment!

Înainte de a vă fi retras din tumultul de vorbe de pe bloguri, așa cum ați afirmat în comentariu, ar fi fost foarte interesant, din punctul meu de vedere, să lămuriți ce știți despre Titel Maghiar, de exemplu, cu care ați avut o întâlnire virtuală pe blogul lui Cristian Ionescu, la postarea în care marele om delira împotriva crucilor făcute de Pustan și toată gașca își dădea coate cum să-i frece ridichea cu ulei sfințit penticostalului răzvrătit.

Cred că vă asumați intevențiile de atunci, sub numele de Mihail, nu?
Despre restul problemelor legate de Walden, nu mai insist aici, pentru că e adult și pot vorbi direct cu el. Walden a trecut printr-o psihotraumă majoră și legătura cu dvs. poate avea o explicație subsidiară acesteia. Nu vreau să asist la acest spectacol, vă rog să mă credeți.

Nu mă interesează viesparul contemporan din Arizona, Chicago, etc., atâta timp cât baptiștii mei nu sar să ajute niște manipulatori de toată jena. Nu mă uit în buzunarul nimănui, iar dacă au făcut avere din furat și minciună e problema lor, a legilor din statul respectiv și a lui Dumnezeu să-i judece.

Toți trădătorii care au colabborat cu securitatea au avut timp să mărturisească păcatul. Au făcut-o doar câțiva.  De ce? Știți foarte bine de ce! Dar, fără dovezi, fără dosare de la CNSAS, nu poți merge pe bănuială, că a spus unul care-și spunea Tristarul, care, de fapt, e Mihail, care e ionel, gigel, costel, care e avocatul din oficiu al lui walden, și scrie ce vrea el, ce crede el, care nu riscă nimic, dar mănâncă ca capra pe bloguri, și dă indicații prețioase despre toată lumea.

Marii cunoscători ai lui pește, Tristarule! Mai țineți minte cum era pe vremea vechiului regim, nu? Ce servicu al securității se ocupa exclusiv de dezinformarea, nu? Roninii mișună prin spațiul virtual, doar, doar îi va angaja cineva cu vorba sau cu fapta, măcar să simtă și ei gustul plăcut al vechiului păcat: minciuna.

Afacerea ”Pseudonimul” (4) Atacul

sucevita pridvor deschis 7

În cursul zilei, am avut onoarea să primesc un scurt comentariu din partea domnului Mike Olari, o persoană vădit interesată de memorialul lui Walden, postat de mine pe acest blog.

Ajuns la episodul 11 și având șanse să continue în zilele următoare, Walden a povestit despre întâmplările prin care a trecut după ce a încercat să fugă din lagărul comunist, trecând ilegal granița. În fosta Iugoslavie, a fost primit de o familie de penticostali de etnie română, care l-au trădat și l-au predat miliției sârbești.

Walden a ajuns din nou în România și din acel moment viața lui a luat un cu totul alt curs. A cunoscut ororile gulagului românesc și a avut uluitoarea surpriză să constate că tatăl său, pastor, era, de fapt, un agent camuflat al securității.

Din episoadele de până acum, se deslușește portretul minunat al bunicului, creionat printre lacrimile de aducere aminte ale nepotului ajuns sexagenar. O icoană de reper a unei existențe mistuite din dor de adevăr.

În literatura română au apărut cărți din care lumea a putut vedea cât de mare a fost trădarea liderilor aza-ziși evanghelici din vremea comunismului din România. Daniel Mitrofan a dezvăluit unele aspecte din comunitatea baptistă, în timp ce studiul lui Vasilică Croitor, mai amplu, a descoperit scheletul din dulapul penticostalilor români.

Ambele cărți au fost privite cu teamă de foarte mulți oameni. De câte ori a venit vorba despre colaborarea liderilor religioși cu forțele de opresiune din vechiul regim, au apărut diverși indivizi gata să atace și să închidă gura celor care au avut ceva de spus în acest sens.

Nu știu dacă Mike Olari se teme de ceva, dar un lucru este cert: memoriile lui Walden îl calcă pe nervi.

Walden este un pseudonim care ascunde identitatea unui om bine cunoscut. Îl folosesc, pentru că sună bine și pentru că autorul l-a ales pentru postările din acest ciclu.

Scriam, zilele trecute, că Walden se teme pentru viața lui, chiar dacă acum locuiește în America. Comentariile lui Mike Olari vin să confirme că ceva nu e în regulă în acea parte a lumii și nu numai.

Domnul Olari a încercat să medieze o împăcare între tatăl lui Walden, ajuns la peste 90 de ani, care trăiește în România, și fiul acestuia. În acest scop, a făcut o călătorie în țară, unde a înregistrat o convorbire cu fostul pastor acuzat de trădare.

Operațiunea ”împăcarea” dovedindu-se un mare bluf, domnul Olari a rămas cu impresia că Walden e pus pe distrugeri în masă. Dacă n-ar fi fost așa, el ar fi întins mâna părintelui nonagenar și batista ar fi fost pusă pe țambal.

Am spus și o repet: nu știu de ce se teme Mike Olari. Din episoadele postate până acum, nu există niciun material incriminator, care să-l privească personal. Atunci, mă întreb: pe cine reprezintă Mike Olari? Cine se teme, de fapt, de Walden Robert Lee?

Până una alta, iată ce-mi scria domnul MIke Olari, pe un ton frățesc, care ascundea, cu greu, ghearele unei amenințări urâte:

”Frate Rasvan, de cit sa va porniti in cautarea informatiilor necesare pe la nu stiu ce Clinica de animale, mai bine sa le cereti de la pastorul Petrica Lascau care l-a avut membru in biserica pastorita de el in Chicago multi ani de zile. Daca aveti nevoie de adresa dinsului de email sau de numarul de telefon, vi le pot da pe privat.
Nici nu stiti in ce v-ati bagat, dar veti afla pe parcurs!
God bless you and yours.”

Nu știu despre ce clinică de animale e vorba, nu mi-am propus, nici în viitorul apropiat, nici în cel îndepărtat, să fac investigații despre persoanele aduse de Walden sau alții în discuție și nu mă interesează, în niciun fel, să corespondez sau să vorbesc cu domnul Petru Lascău în niciun domeniu.

Cât despre fraza de încheiere a domniei sale,  nu pot să spun câtă repulsie mi-a trezit acest ”nici nu stiti in ce v-ati bagat”.

Întrebare pentru cititorii acestui serial: credeți că merită să postez, în contiunare, pagini din memoriile lui Walden?

Lăsata secului la defilare

 

turma de oi 2 2

Dacă mai aveți ceva de protestat, grăbiți-vă să terminați în luna februarie. După 1 martie, se intră în post și vine lăsata secului la defilare:

”Începând cu 1 Martie se întrerup protestele până la data de 16 Aprilie!”

scriau zilele trecute Ionescu & Famiglia, oițelor credincioase de pe întreaga planetă.

Pentru că niciodată nu putem fi siguri cum stăm cu calendarul, pe vechi sau pe nou, Ionescu precizează:

”Luna Februarie este doar la câteva zile de noi.”

În tradiția populară, luna februarie este numită făurar, sau luna lupilor, așa încât înțelepciunea bătrânească sfătuia oile să stea cu curul acasă, nu să bată maidanele lumii cu lupii politici pe urmele lor.

Se spune că numele de făurar sugerează începutul pregătirilor pentru muncile agricole din luna următoare, când vremea e mai blândă.

Ionescu & Famiglia ne învață că democrația se consumă cu moderație, existând riscul să epuizezi oaia, fizic și psihic (”de dragul cauzei, oamenii vor fi în stare de mult sacrificiu, dar nu la nesfârșit”), să plictisești lupul (”Norvegia are o capacitate notorie de a aștepta să se stingă curentul”), să behăi jalnic și monoton (”reducerea acțiunilor noastre la unidimensional, doar proteste!”) și să zgârii, în loc să-i termini (”fiecare va lovi zidul acesta gros numit Barnevernet în 100 de locuri, dar cu șoc redus, provocându-i ceva zgârieturi”).

Marile case de modă duhovnicească pregătesc, deja, un sortiment bogat de armătură a duhului de primăvară, de purtat acasă, (”contactarea în masă a guvernanților, legislatorilor, canalelor media și instituțiilor”), sau în locuri publice, cu croială stil berbec (”spărtura se realizează atunci când lovești cu toată puterea, în acelaș punct, în acelaș moment!”-sic!-).

Ionescu & Famiglia va lansa o demonstrație gigantică, pe 16 aprilie, după moda dacică, a focurilor aprinse pe înălțimi:

” Am aprins multe focuri ici și colo, unele mai mari, altele mai mici dar toate foarte importante! Acum vom aprinde unul mare peste tot, în același timp: zeci de orașe mari în toată România, capitale și orașe importante europene, majoritatea metropolelor americane deodată!”.

Comunicatul piromanului penticostal îmi amintește de lansarea mondială a ultimului volum din Harry Poter, din 22 iulie 2007, când în media apărea un mesaj asemănător cu cel al lui Ionescu din Chicago:

” Harry Potter, lansat cu torte si vrajitoare. Ultima carte care prezinta aventurile tanarului magician Harry Potter a fost lansata si in Romania, simultan cu lansarile din intreaga lume. La librariile Carturesti de langa Cinema Patria, Libraria Noi si Humanitas Kretzulescu din Capitala tinerii cititori au avut parte de o atmosfera magica, in compania vrajitoarelor si a ghicitoarelor in palma.”

Evident, distribuția va fi diferită: atmosfera nu va fi magică, ci miraculoasă, pastorii vor lua locul vrăjitoarelor, iar oamenii de bine, din ONG-uri și fundații, vor înlocui ghicitorii în palmă. Librăriile vor rămânea în continuare goale, pentru că numai caprele mănâncă hârtie.

 

Mândrie sfântă

IMG_4673

Biserica a ieşit în stradă. Manifestaţiile sunt cu atât mai mari, cu cât în zonă sunt mai multe biserici neoprotestante. Biserica vie s-a înviorat.

Există o concurenţă între oraşe, ca în Evul mediu. Familia Bodnariu este cel mai ieftin agent electoral de după revoluţie. Cea mai urâtă specie de oameni, politicienii, apar la televiziune şi vorbesc despre familie, libertate şi corectitudine în societate, adică exact despre lucrurile pe care le-au încălcat metodic, în fiecare zi.

România, campioana negativă a tot ce e mai rău în democraţie, care a închis, de curând, dosarele revoluţiei, mustind de corupţi, de analfabeţi, de plagiatori, de îmbogăţiţi peste noapte, fără spitale şi fără şcoli, fără autostrăzi şi fără salarii, dă lecţii de bună purtare Norvegiei.

Biserica a devenit canalul ideal de scurgere a minciunilor politice cu iz electoral.

Avem entuziasm, efemer şi rareori clarvăzător. El simplifică lucrurile. Entuziasmul este un pericol public (Maupassant). Liderii sunt picaţi în admiraţie. Admiraţia este cauza orbirii fără leac. E eticheta ignoranţei.

Liderii vorbesc despre succesul acţiunii. Succesul a fost dintotdeauna cel mai mare mincinos (Nietzsche).

Liderii sunt plini de ambiţie, evident, sfântă. Cei care nu sunt de acord, devin suspecţi. Ambiţiosul are tot atâţia stăpâni câţi îi pot fi de folos în carieră (La Bruyere). Carierele liderilor noştri sunt abia la început.

Liderii aduc laude şi mulţumiri celor din stradă. Împrăştie laude şi mulţumiri şi vei cuceri mulţimea (Mazarin).

Nimic nu este mai popular ca bunătatea (Cicero). Corlăţean şi BenOni Ardelean au devenit, peste noapte, politicienii buni. Este emoţionant să vezi cum se emoţionează un politician, totul e să crezi în emoţia lui, spunea cineva.

Baricada e trambulina elanului retoric. Pastorii au sărit peste cal. S-au săturat de amvon şi amvonul de ei. Au vrut ceva nou. Cu cât şuvoiul de cuvinte e mai aiuritor, cu atât mai îngrozită e Norvegia de ei.

Sloganul zilei e mândria. Pentru un creştin, mândria e începutul căderii. Tatăl mândriei e diavolul.  La noi mândria a devenit sfântă. Conservatorul s-a contaminat de nostalgie: iubim bătaia pentru că e ruptă din rai.

Democraţie, trei cuvinte: exprimare, reacţie şi poziţie. Noi am ieşit cu toate trei în stradă. Faptele înălţătoare nu sunt cu putinţă decât în perioadele în care autoironia nu acţionează (Cioran). Avem noroc: de autoironie n-a murit nimeni  la noi în biserică.