Post-Walden

DSC_3492

În această seară, la câteva ore după postarea noului episod din memorialul Walden, am primit un mesaj de la el din care am să citez câteva fragmente:

”Dragă Rasvan, întâmpin o serie de probleme majore ce-mi periclitează securitatea, atât familială, cât și personală. Mi-aș asuma un risc în plus, dându-ți detalii…  M-am decis să fac o pauză, să nu povestesc evenimentele hunedorene ale anului 1977…  Doresc din toată inima să revin cu detalii zguduitoare, care vor provoca „nevralgii” acute aici, în diaspora…  Mă opresc pentru un timp. Sunt precaut, sunt vigilent și mă încred în Mântuitorul meu, în Mângâietorul meu personal, Cel care m-a ajutat și mă ajută în permanență să fiu biruitor!  Sincerely, Walden”

Nu a fost prima epistolă în care mi-a spus că se simte amenințat. Într-o zi, în timp ce lua o Cola în oraș, la o masă alăturată s-a așezat un individ pe care-l cunoștea. Acesta l-a fixat cu privirea și, în final, i-a sugerat să o lase mai moale cu aparițiile pe blog. Pe vremea aceea, Marinel Blaj nu primise niciun document de la Walden și nu începuse serialul lui paralel și perpendicular cu al meu.

Așa neterminată cum pare, povestea lui Walden arată destul de postmodern. Nu există un sfârșit, personajele sunt interpretabile în fel și chip, nu moralizează excesiv și e suficient de alandala scrisă încât să fie vie, proaspătă și (in)credibilă.

Rolul meu a fost minor: să-i pun diacritice, să-i fluidizez, pe ici, pe colo, fraza și să-i înlocuiesc unele cuvinte care sunau bine în americănește și rău pe românește.

Walden, spre bucuria mea, a înțeles și nu a zis nimic.

(În fotografie: Mănăstirea Sâmbăta de Sus, cu munții Făgăraș în plan îndepărtat. În acei munți au luptat bărbații adevărați ai neamului nostru împotriva comuniștilor, în timp ce familiile lor erau torturate de scuritatea populară. Într-un episod din ”Memorialul durerii”, realizat de doamna Lucia Hossu-Longin, Octavian Paler spunea: suntem un neam care nu știe să-și cinstească așa cum trebuie eroii căzuți în lupta anti-comunistă, spre deosebire de unguri, polonezi și cehi. Avea dreptate!)

În câteva cuvinte

poezie 2

Walden încearcă de mulți ani să spună ceva lumii. A ales câteva bloguri unde a făcut comentarii. A scris pe două foarte citite în vremea respectivă, ambele scrise de pastori penticostali. În urmă cu câteva zile, Walden mi-a trimis o pagină de amintiri din copilărie. Din păcate, ea apăruse deja pe blogul lui Petru Lascău. Trebuia revăzută, rescrisă de autor. I-am spus asta pe mail, dar el nu mi-a răspuns niciodată la mail. Era vorba de niște chestii tehnice. Am lăsat-o moartă, deși episodul era esențial pentru întreaga povestire. Copilul spune că și-a văzut tatăl doar de patru ori în toată copilăria:

Prima dată mi-l amintesc sosit în cancelaria școlii generale de patru ani din Roșia Montană, locul nașterii mele, unde, în pauza mare, tovarășa învățătoare Drumus Ergy mi l-a prezentat. Eram în clasa a doua primară. Arăta bine, în costum și cu cravată, îmbrăcat cu un fulgarin de culoare foarte deschisă și pantofi de vară, cu multe gaurele si rama groasă. Pantalonii erau călcați la dungă, largi și cu manșeta groasă. Când și-a scos fulgarinul, l-a împăturit cu mișcări elegante și largi; și-a scuturat niște scame imaginare de pe reverul sacoului în carouri vernil. Purta o cravată în dungi, prinsă cu un ac în formă de sageată, la mijlocul pieptului. S-a apropiat de mine, știind că este admirat de învățătoarele prezente, și s-a aplecat, m-a îmbrățisat exagerat de strâns și mi-a spus:
–Fiul meu drag, tu știi că eu sunt tatăl tău?.

Scena este foarte bine prinsă. Aș putea spune că e ca într-un scenariu de film. Cred că lui Walden i-au plăcut filmele și ar fi fost un scenarist bun.

Iată cum a povestit el ultima întâlnire cu tatăl său. Fragmentul e din același comentariu rătăcit în subsolul blogului scris de Petru Lascău:

Ultima dată, timpul petrecut împreună a fost în Hunedoara. Ne-am întâlnit în parcul înverzit din fața catedralei ortodoxe, zona în care, mai târziu, pastorul baptist Coldea a primit aprobare să-și zidească biserica. La cofetăria ”Garofița”, tatăl meu mi-a cumpărat o înghețată mentolată și verzuie, de fistic cu alune. După ce am savurat-o, m-a întrebat dacă mai doresc înca una. Am aprobat, dând repede din cap. În timp ce înaintam cu lingurița în pasta verde și delicioasă, privindu-mă cu un zâmbet în colțul gurii, mi-a făcut cea mai dulce propunere din întreaga mea copilărie:

-Băiete, dacă vrei, poți să mai mănânci încă una, că doar eu le plătesc!”.

Eu îl văd pe Walden ca pe un dublu personaj. Pe primul îl chema Liviu Anei, iar pe cel de-al doilea Robert Lee. Primul a trăit în România, cel de-al doilea a emigrat în America. Istoria primului nu se poate contesta. Așa a văzut el realitatea, așa a cunoscut oamenii. O accepți așa cum este spusă sau o refuzi în bloc.

Al doilea Walden este Robert Lee. Un personaj revendicativ, despre care nu știu mai nimic. Peste ocean a văzut multe, a cunoscut mulți români și și-a pierdut, treptat, inocența, încrederea în liderii bisericii. Încearcă să comunice lumii adevărul său. Lumea văzută de el mișună de speculanți, de excroci, de îmbogățiți și oameni-caltaboși din Roșia copilăriei. Îi cântărește după fumuri și după îmbuibare.

Va urma un episod pe care Walden mi l-a trimis azi.

(În fotografie: Câteva versuri dintr-o cunoscută poezie a lui Octavian Goga, scrise pe taraba unui țăran care vindea vin de casă, nuci și struguri din gospodăria proprie, în fața casei sale din comuna Costești, de pe lângă Târgu Frumos.)

Fără cuvinte

DSC09141

Câteva precizări legate de liniștea de pe blog. În primul rând, Walden nu mi-a mai trimis nimic, nicio pagină de amintiri. Or, pe mine paginile astea mă interesează mai mult decât orice. Suntem din aceeași generație.  Am trăit,  fiecare în felul lui, teroarea comunistă.  Educația noastră a fost diferită. El a ales libertatea cu orice preț.  Eu am ales o viață la limita ipocriziei. El a riscat, eu nu. El a trecut prin închisori,  eu am făcut un compromis. El a fost ispitit, eu nu. El a fost torturat, eu nu. El a scăpat, eu am rămas. Generația de la 1927 a fost sacrificată.  Generația lui Walden și a mea a fost sacrificată,  de asemeni. Nu stiu ce-ar fi ajuns Walden într-o Românie democrată. Nu știu ce-aș fi ajuns eu într-o țară liberă. El a avut un model, eu nu. El și-a iubit  bunicul, eu mi-am iubit mama. Amândoi am fost niște „foști”. El a fi avut o comoară,  eu aș fi avut o moară.  Când am împlinit 18 ani, bunicul meu nu mai putea vorbi. Ne înțelegeam cu el prin scris. Bunicul cunoștea mai multe limbi străine.  Gândea în germană și rusă.  Mi-a scris pe românește: dacă nu ne furau comuniștii, de ziua ta ti-aș fi dăruit o mașină.  Bunicul îndrăgea motoarele. Mie îmi plăceau mașinile.  Eu cumpăram timbre și plicuri, iar bunicul scria rudelor din occident.

Marinel a primit niște documente de la Walden. Pe unele dintre ele le-am văzut și eu, pe altele nu. El a hotărât să le facă publice și să le comenteze. În această perioadă am refuzat să stau de vorbă cu el. Urăsc chestiile aranjate. Nu-mi plac culisele. Din punctul meu de vedere, Anei Valentin a fost un monstru. Marinel încearcă să vadă cum arată un monstru pe dinăuntru.  Îl urmăresc cu mare interes.

Într-o perioadă în care lumea se pune de acord și iese în piețe cu lecția pregătită dinainte, noi nu știm unul de altul. E mai corect așa.

(În fotografie: Muntele Ceahlău cu Baba Dochia privind  mută la vale.) 

Febra amintirii

biserica din deal

De douăzeci și cinci de ani trăim într-o comă indusă. E ca și cum ne-am fi născut atunci, în decembrie 1989, și toată viața, an de an, am fi aflat de la niște părinți haotici că teroriștii au trecut ca o viroză originală a democrației, că minerii au coborât din subteranele istoriei și că securitatea servește gogoși la cantina săracilor cu duhul.

Amintirile lui Walden au ajuns într-un punct critic. Va urma comoara bunicului: cum a îngropat-o, cum a mutat-o și cum s-a pierdut. Sunt comori care se lasă găsite și altele care dispar, gâtuite.

Istoria curge în amonte, ca un râu nebun, spre anii interbelici, ne poartă prin mine părăsite și ne torturează în beciurile siguranței, ale securității și trădării de țară și frați.

Despre disoluția bisericii, infiltrată cu sânge și crimă, despre dracii predicând evanghelia la amvon,  despre adevărul bântuit și aspru refuzat. Ne trezim, în final, bâiguind un verset, și ne întoarcem în vis, trăindu-ne, letargic, veșnicia.

(În fotografie: Cetatea Sighișoarei. Biserica Evanghelică din Deal: frescă acoperită și, ulterior, descoperită.)

1688

IMG_3552

Marea învălmăşeală din aceste zile din pieţele oraşelor, defilările şi concordia afişată ostentativ între confesiunile care s-au mâncat de vii unele pe altele şi se vor mai mânca în continuare mi-au adus aminte de un scriitor celebru din secolul al XVII-lea, Jean de La Bruyere.

În anul 1688, a apărut celebra sa carte „Caracterele sau moravurile acestui veac”. Cititorii au fost stupefiaţi: nu mai citiseră aşa ceva până atunci.

Ceea ce scria el despre slujitorii amvoanelor din vremea sa se potriveşte mănuşă cu ce vedem azi.

Despre predică:

Predica a ajuns un spectacol. Unde mai e acea austeritate evanghelică- sufletul ei? Îi ţin locul prestanţa, modulările glasului, măiestria gesturilor, alegerea cuvintelor şi lungile enumerări. Lumea nu mai ascultă cu seriozitate cuvântul sfânt: e un fel de distracţie între altele, e un joc în care există ca o luare la întrecere şi pariuri.

Speranţa lui La Bruyere că predicarea Evangheliei va reveni la simple lămuriri şi mişcătoare manifestări sufleteşti s-a dovedit deşartă:

Citatele profane, aluziile serbede, pateticul de proastă calitate, antitezele, imaginile exagerate şi-au trăit traiul”.

Cum să fii convertit de astfel de apostoli?” se întreba el:

Predici deşarte, vorbe pierdute! Vremea omeliilor a trecut!

Predica e un spectacol în mai multe acte:

Majorităţii oamenilor le plac frazele şi perioadele, admiră ce nu înţeleg, se socotesc lămuriţi, mulţumiţi că pot face comparaţie între primul şi al doilea punct sau între ultima şi penultima predică.

Despre proasta şi buna predicare:

Trebuie să ştii uimitor de multe lucruri ca să predici atât de prost. Alt timp, alt obicei; textul este tot latinesc, dar întreaga predică se ţine în limba poporului. Nici chiar Evanghelia nu mai este citată. Astăzi trebuie să ştii foarte puţine lucruri ca să predici bine.

Biserica e împărţită între predicatorul care tună de la amvon împotriva păcatului şi enoriaşul care e fericit de predică şi face tot ce-l taie capul. E un joc acceptat cu veselie de ambele părţi:

Se pare, aşadar, că în sânul bisericii există ca două tendinţe, sortite s-o dezbine: aceea de a spune adevărul în toată amloarea lui, fără menajamente, fără îmbrobodire, şi aceea de a-l sorbi cu sete, cu plăcere, cu admiraţie, cu ridicări în slavă şi de a nu te purta, ţinând seama de el, nici mai bine, nici mai rău.

Despre floarea rară a simplităţii:

Predicatorul nu are nevoie decât de o nobilă simplitate, dar trebuie să ajungă până la ea; înzestrare rară, care depăşeşte puterile majorităţii oamenilor de rând; talentele naturale, imaginaţia, erudiţia şi memoria, atât cât le au, nu le servesc adesea decât să se îndepărteze de ea, de simplitate.

Despre manipularea prin viu grai, atât de actuală:

Oamenii sunt victimele vrăjii gestului şi a cuvântului rostit, ca şi ale întregii atmosfere solemne a adunării. Cât de puţin ar fi înclinaţi de mai înainte în favoarea celui care vorbeşte, ei îl admiră şi caută după aceea să-l înţeleagă.

Nu vi se pare cunoscut?

 

CE FACEM ÎN NECAZURI ?

Doi prieteni minunați s-au intalnit intr-un spațiu la fel de minunat. Pentru că unde e mai bine decât în Casa Domnului?

Au adus slavă lui Dumnezeu cu muzica pe care au interpretat-o. Apoi a urmat predica lui Marius Cruceru. Ce putea fi mai minunat pentru o zi de sarbatoare? Pentru o zi de duminică?

Vorba lui Carmen: ce-ar fi să vindem tot și să mergem si noi acolo? În Biblie, lururile astea au fost rezolvate foarte simplu.

Mulțumesc lui Marinel Blaj pentru postare. A fost un regal de la Împărăție.

Sursă: CE FACEM ÎN NECAZURI ?

Urare de an nou

Când eram mic, mama mă urca in tren, mă dădea in grija unui om din compartiment și,  după trei ore de mers prin mijlocul câmpului,  după ce ne opream în două sau trei gări,  mă trezeam în mijlocul peronului, căutând-o din ochi pe bunica.

Știam că e acolo. Niciodată nu mi-a fost teamă că s-ar putea să nu fie. Aveam un consemn: nu trebuia să plec din gara fără ea.  Dar o găseam mereu, zâmbindu-mi lângă poartă.

„Aș vrea un tren care să nu se oprească nicăieri, un tren al unui drum fără sfârșit”, scria, în Jurnalul ei, Jeni Acterian.

Timpul călătoriei nu e mereu același. Când s-a dus prima dată spre „Muntele vrajit”, lui Hans Castorp i s-a părut că  drumul nu se mai sfârșește niciodată.  Trenul pleca de la câmpie și ajungea, gâfâind, in vârful unui munte. Era plin de viață și, aparent, sănătos.  Al doilea drum, deși la fel de lung,  i s-a părut mai scurt: nu mai avea întoarcere.

Când au inventat cinematograful, frații Lumiere au proiectat un film de treizei de secunde, în care un tren intra, vijelios, într-o gară. Oamenii s-au speriat atât de rău,  încât s-au repezit să iasă din sala.

„O, gările astea, le-aș distruge pe toate”, scria Jeni Acterian în jurnal, intuind că viața ei va fi amară.

Tarkovski spunea că filmul a  răspuns unei nevoi ascunse a omului contemporan. Supraspecializat și adâncit în munca lui, omul nu mai are timp. Opririle,  gările au devenit pentru el o necesitate spirituală. Timpul  memoriei, așa cum l-a resimțit Marcel Proust în numeroasele sale volume din   „A la recherche du temps perdu”, a fost incapsulat în film, o iluzie a timpului prizonier în veșnicie.

Acolo unde nu mai există timp,   unde se sfârșește călătoria,  ne așteaptă Cineva să ne treacă dincolo de poartă,  în orașul pe care îl știm, deși nu l-am văzut niciodată.

Sacrificiul. Despre ultimul film al lui Cristi Ţepeş

Scopul artei, scria Andrei Tarkovski, în cartea sa „Sculptând în timp”, este acela de a-l pregăti pe om pentru moarte, de a-i curăţa şi de a-i afâna sufletul, de a-l face capabil să devină mai bun.

Cristi Ţepeş a murit de prea multă inimă, la volanul maşinii cu care voia să ajungă acasă, la soţie şi copii. Cristi Ţepeş a murit de oboseală.

Petru Lascău, pastor penticostal din Arizona, scria, pe 13 decembrie 2015, că a vorbit cu realizatorul TV, Cristi Ţepeş, de mai multe ori, în ultimele două săptămâni:

În utimile două săptămâni cred că am vorbit cu el de mai multe ori la telefon. Priveam la ceas și constatam că la el, la București, era ora 3 noaptea. Îl rugam să se ducă la culcare. Nu putea să doarmă de pasionat ce era pentru ceea ce lucra.

Pentru Petru Lacău era bine: fusul orar lucra pentru el.

Cristi Ţepeş a fost un copil mare:

N-am întîlnit bărbat mai sensibil! Niciodată!”,

scria Marius Cruceru, după aflarea veştii că cineastul evanghelic a murit subit.

Om mereu cu sufletul la gură, Cristi Ţepeş îţi vorbea, în primul rând, despre Isus:

Zîmbea și mă acoperea ca o dună. Apoi vorbea de Domnul Isus. Mai înainte de orice.” (Marius Cruceru, în “Bocet pentru Cristi Ţepeş”).

Zguduit de drama familiei Bodnariu din Norvegia, Cristi Ţepeş s-a pus în situaţia lor, creştineşte:

Dragule, şi eu am şase copii şi nu pot să-mi imaginez ce ar însemna să râman fără ei…”,

i-a mărturisit lui Daniel Bodnariu, fratele lui Marius Bodnariu, românul naturalizat în Norvegia, căruia Serviciul de Protecţie al copilului i-a luat cei cinci copii, pe data de 16 noiembrie 2015.

Suferind creştineşte cu cei care suferă şi bucurându-se cu cei ce se bucură, Cristi Ţepeş a fost un artist de o mare sensibilitate, căutând să tragă cu ochiul la lucrarea lui Dumnezeu pe pământ, cu florile şi oamenii:

Îmi povestea cum petrecea nopţi în şir pentru a prelucra diferite materiale: interviuri, călătorii, evenimente printre oameni sau natură (a petrecut ore şi zile în şir pentru a surpinde minunea transformării bobocilor în flori)”,

scria Ligia Seman, în “Cristi Ţepeş, o viaţă de nemurire”.

Petru Lascău a fost cel care i-a sugerat lui Cristi Ţepeş să plece în Norvegia şi să facă un reportaj cu familia Bodnariu:

Când i-am sugerat să plece în Norvegia să le ia un interviu mi-a spus că este gata oricând.” (Petru Lascău, în “La revedere, dragule Cristi”, din 13 decembrie 2015).

Petru Lascău l-a informat pe Cristian Ionescu:

Zilele trecute, discutând cu pastorul Petru Lascău, m-am bucurat când mi-a spus de posibilitatea unui documentar filmat de Cristi Țepeș în Norvegia.” (Cristian Ionescu, în “Cristi Țepeș: Ultimul documentar”, din 13 decembrie 2015).

Interviul se transformase, deja, într-un documentar.

Despre intenţia lui Cristi Ţepeş de a pleca în Norvegia a aflat şi Daniel Bodnariu, care se întreba de unde ştia cineastul de telefonul său:

M-a sunat la telefon, nici nu stiu de unde a aflat numarul meu si imediat s-a oferit sa ne ajute, sa plece in Norvegia, sa faca un film.” (Daniel Bodnariu, în “Cristi Ţepeş a fost un balsam pentru rănile noastre”, din 13 decembrie 2015).

Documentarul ajunsese, deja,  film.

Ca să-l poată face, Cristi Ţepeş a trebuit să plece în Norvegia, să schimbe trei avioane şi, de la ultimul aeroport, Bergen, să meargă  5 ore cu maşina, pe drumuri cu serpentine, foarte frumoase, dar pe distanţe foarte mari,  după cum mărturisea el, pe data de 9 decembrie 2015, într-o emisiune de la Radio Vocea Evangheliei. Ultima sa misiune (şi emisiune), de altfel.

În drum spre familia Bodnariu, Cristi Ţepeş a trimis un mesaj lui Petru Lascău, din Arizona.  Îl ruga să se roage pentru el. Îl copleşise oboseala:

Duminică dimineața mi-a trimis un mesaj din drumul spre familia Bodnariu: ”Te rog să te rogi și tu să ajung cu bine. Acum plec spre casa din vestul Norvegiei (Bergen). Sunt foarte obosit. Mulțumesc! Cristi”. (Petru Lascău, 13 decembrie 2015)

Cristi Ţepeş a petrecut 31 de ore în Norvegia. Nici la întoarcere, drumul nu a fost mai bun:

Călătoria lui Cristi Țepeș nu a fost lipsită de peripeții, mai ales la întoarcere când legăturile de zbor au făcut să călătorească vreo 12 ore mai mult decât s-a anticipat.” (Cristian Ionescu, în matrialul citat anterior).

Imediat după întoarcere, Cristi Ţepeş s-a apucat de lucru:

A început imediat să lucreze la editare și ne-a oferit primele imagini cu Marius și Ruth lângă cei cinci ciorapi de Crăciun, în fața unui șemineu trist ca privirile din ochii lor.” (Cristian Ionescu)

Pe 12 decembrie, Cristi Ţepeş a vorbit la telefon cu Daniel Bodnariu:

Ieri am vorbit cu el la telefon de trei ori, îmi spunea că mai aşteaptă de la Marius nişte poze cu copiii lui.” (Daniel Bodnariu, în 13 decembrie 2015)

Cristi Ţepeş adusese cu el un material bogat, rezultat din

orele de mărturii filmate cu vecini, cunoscuți, prieteni, imagini ale soților Marius și Ruth Bodnariu”. (Cristian Ionescu)

Emoţiile şi oboseala s-au adunat în inima mare şi bună a lui Cristi Ţepeş şi, în drum spre casă, aceasta a cedat.

La câteva ore după ce inima artistului a încetat să bată, din Chicago s-a auzit vocea îngrijorată a lui Cristian Ionescu, care se întreba cine va duce treaba până la sfârşit:

Încă nu este timpul să întrebăm de secvențele filmate în Norvegia și cine va continua editarea acestui material, dar considerând că este ultima cauză pentru care s-a consumat neobositul său suflet, putem declara că fratele nostru drag, Cristi Țepeș și-a încheiat alergarea pe acest pământ la fel de demn și nobil după cum a trăit!” (Cristian Ionescu, pe 13 decembrie 2015).

Într-o pagină de o zguduitoare frumuseţe,  Marius Cruceru, copleşit la aflarea veştii că prietenul său nu mai este, a dat un strigăt lung:

NUUUUUU, NUUUUUU, Doamne, nu pe Cristi!”,

(Marius Cruceru, Bocet pentru Cristi Ţepeş)

amintindu-mi de un tablou celebru al pictorului expresionist norvegian Edvard Munch.

Mergeam pe strada cu doi prieteni. Soarele apunea şi am simţit o urmă de melancolie. Dintr-o data cerul s-a făcut roşu sângeriu. Când mă uitam mai atent la norii în flăcări, am auzit un ţipăt puternic, nesfârşit, trecând prin natură„. (Edvard Munch, despre Strigătul, “The Scream”)

Tabloul se află expus la Oslo, în capitala Norvegiei.

Strigătul lui Cristi Ţepeş pluteşte în noi şi printre noi, ca un afinţit roşu, sângeriu.

The_Scream

(Sursa fotografiei: Wikipedia)

Ce crezi că vei păți? O întrebare după tragedia de ieri de la Paris

Ridică-te într-un amfiteatru dintr-un centru cultural european si vorbește studenților despre Hristos. Explică-le că singura religie adevărată este creștinismul,  pentru că doar acolo Dumnezeu se întrupeaza intr-o ființă omenească și se jertfește de bunăvoie pe cruce pentru mântuirea lor.

Ce crezi că vei păți?

Vorbeste oamenilor de pe stradă despre Cetatea lui Dumnezeu și despre Evanghelie. Nici chiar Leibniz, în plin marasm sufletesc iluminist, nu se sfia să pomenească despre asta.

Ce crezi că vei păți?

Uniunea europeană și pacea mondială sunt o utopie, pentru că exclud participarea lui Dumnezeu la istorie. Un mare istoric spunea că fără Dumnezeu „omul începe a se prăbuși într-o ambianță de discordie”. Ridică-te și spune asta ateilor și agnosticilor de pe stradă.

Ce crezi că vei păți?

Dacă în miezul istoriei nu reușești să deslușesti chipul lui Dumnezeu și lași pe musulman să-și proclame ereziile pe străzile, în universitățile și cetățile tale, înseamnă că Macbeth al lui Shakespeare a avut dreptate când spunea: „Că viața-i o umbră călătoare/…/E-un basm de furii și de nerozie/ Baznit de-un prost si făr de nicio noimă…”  Iar dacă gândești asta…

Ce crezi că vei păți?

Eu am făcut șăpti clasi. Povestea unui om bun

Eu am făcut șăpti clasi. Meseria mea a fost de sondor. Sondor la cefereu. A fost cu injecțiile, că s-o început metroul, cu de-astea… Am lucrat la București. La Metrou București.

Prima oară, din 62 până în 65, am lucrat la mina de aur Brad și pe urmă m-am dus la sonde…, sondele cefereului București… la Metrou. Acolo am lucrat până am ieșit la pensie, până în 91.

Erau accidente, se lucra subteran. N-am lucrat cu deținuți. Muncă grea. De la începutul metroului și până la terminare, am lucrat la Metrou. Am lucrat pe orice tronson, începând de la Podul Izvor și până în Dristor și Gara de Nord…

Eu făceam injectări. Sondam, băgam așa, și injectam. Beton și cu astea… substanțe chimice…  care să nu pătrundă apa, știi… înăuntru. Am consumat alcool, că ce să zic… pe șantier, da nu… Seara și dimineața…, că era frig, da nu la muncă…   Era securitatea cu noi, acolo. De fumat… Apoi, uite, am 9 ani de când nu mai fumez, de când l-am lăsat. Acum… nici de fumat, nici de băut, nimic absolut…

Am și trei copiii. Nevasta a murit în 95. Cancer a avut. Nepoți am doi și cu doi patru și cu patru opt… opt nepoți am. Strănepoți… acuma, uite acuma, în luna lui aprilie, acu, de Paște…

Eu nu mai pot face nimica. Așa… obișnuiesc să stau să privesc. Mă trezesc la ora șapte și mai privesc la televizor… Dacă sunt singur, singurel!… așa… și privesc la televizor, adorm, apoi iar mă trezesc. Pun și-mi fac mâncare, mănânc, apoi ies afară, mă mai duc pe la vecini… Seara mă uit la televizor și…

Am casa mea, le-am făcut acte la copii. Casa am ridicat-o la 23 de ani, după ce m-am căsătorit. Am un băiat și două fete. O fată am căsătorită la S… E în Germania acuma… Și una e acolo, față în față cu mine. Fecioru-meu șade la socri, tot în sat.

O fost mare grădina… Am dat fetei și am dat și la băiet. Mai bine de jumătate de hectar. Când eram și cu servici, punea nevasta porumb… Acum ei îl lucrează. Eu am pensia mea. Mai trimit nepoții, care învață aici… Băieți, mai aduceți-mi și mie, uite, asta și asta și asta… Am o vecină exact peste drum și îi mai plătesc ei și îmi spală, îngrijește în cameră… am curățenie, n-am ce să zic.

Cu toți am fost prieten, eu n-am avut ceartă cu nimeni. Noi, acolo lucram zi lumină și noaptea, că nu puteam să lăsăm betonul și să se întărească, până nu terminam cu munca, și făceam ore suplimentare, ș-apoi, la două-trei săptămâni, veneam acasă. Din generația mea nu prea mai am… Prieteni mai tineri și neamuri…

Dușmani n-am avut… Cum să vă spun eu… Nu i-am provocat, ca să zic așa… Dacă am putut să-l ajut pe om, l-am ajutat, dacă nu…

Am fost șef de echipă. Lucram pe instalații… Ș-apoi, îi mai adunam: haideți măi, iute, la treabă… Am avut un inginer… pâinea lui Dumnezeu, care cu el am început, cu el am ieșit la pensie. Acum, când știu câte-s de făcut…

Necazul mare care a fost când mi-o murit nevasta.  În 60, pe 31 ianuarie o fost nunta, și până în 95.  Taică-meu o fost… milițian… de-ăsta…,  jandarm, cum era înainte,  și maică-mea o fost casnică. A fi făcut și el vreo prostie, nu-ș ce-a făcut acolo, l-a condamnat la închisoare Ana Pauker, cum era atunci, și-o făcut 23 de ani și jumătate de pușcărie și după aceea a venit acasă… El a fost condamnat prin 41- 42…, si pe urmă, asta…  O venit acasă și a mai trăit 18 ani. Dacă vreți să mă credeți, nu m-a interesat lucrul ăsta și nici nu l-am întrebat… Tata a fost un om cumsecade.

Nici la nunta mea n-a fost. În 68 a venit acasă. Avea meseria asta… de dogar… lemnărie… Făcea butoaie, căruțe. Am fost trei surori și trei frați.  Tata a murit în 85 și mama a murit chiar după revoluție. Am avut copilărie grea de tot. Să mă duc și eu să mă joc sau la cineva sau mai știu eu cum, nu!… Când ieșeam de la școală, în vacanță, mă trimitea cu cârlanii, cu mieii, la un cioban, acolo, unde aveam și noi câteva oi și, ca să scadă din bani,  mă trimitea cu oile, cu cârlanii. Vacanță asta îmi era.

După ce m-am căsătorit, la 25 de ani, am mai stat un an de zile… că a fost cu colectivul ăsta… și în 62 am luat și am plecat la mina de aur, și am făcut patru ani la mina de aur și pe urmă am ieșit. A fost soția, a fost pe la mine, și mă aștepta la gura minei, că acolo era magazin și era zi de salar.  Ș-apoi a văzut un accident și n-a vrut să mă mai lase. Ieși la suprafață și ieși la suprafață! dacă vrei, dacă nu, mergi acasă. Și-am luat și-am plecat la sonde. Acolo am făcut școala asta de sondor.

Sunt mulțumit, foarte mulțumit. Cred în Dumnezeu. Am fost vesel, oh, daa! , oricând, oricând… Mă interesează ce-i în jur, mai ales acuma, cu domnii noștri parlamentari…