Post-Walden

DSC_3492

În această seară, la câteva ore după postarea noului episod din memorialul Walden, am primit un mesaj de la el din care am să citez câteva fragmente:

”Dragă Rasvan, întâmpin o serie de probleme majore ce-mi periclitează securitatea, atât familială, cât și personală. Mi-aș asuma un risc în plus, dându-ți detalii…  M-am decis să fac o pauză, să nu povestesc evenimentele hunedorene ale anului 1977…  Doresc din toată inima să revin cu detalii zguduitoare, care vor provoca „nevralgii” acute aici, în diaspora…  Mă opresc pentru un timp. Sunt precaut, sunt vigilent și mă încred în Mântuitorul meu, în Mângâietorul meu personal, Cel care m-a ajutat și mă ajută în permanență să fiu biruitor!  Sincerely, Walden”

Nu a fost prima epistolă în care mi-a spus că se simte amenințat. Într-o zi, în timp ce lua o Cola în oraș, la o masă alăturată s-a așezat un individ pe care-l cunoștea. Acesta l-a fixat cu privirea și, în final, i-a sugerat să o lase mai moale cu aparițiile pe blog. Pe vremea aceea, Marinel Blaj nu primise niciun document de la Walden și nu începuse serialul lui paralel și perpendicular cu al meu.

Așa neterminată cum pare, povestea lui Walden arată destul de postmodern. Nu există un sfârșit, personajele sunt interpretabile în fel și chip, nu moralizează excesiv și e suficient de alandala scrisă încât să fie vie, proaspătă și (in)credibilă.

Rolul meu a fost minor: să-i pun diacritice, să-i fluidizez, pe ici, pe colo, fraza și să-i înlocuiesc unele cuvinte care sunau bine în americănește și rău pe românește.

Walden, spre bucuria mea, a înțeles și nu a zis nimic.

(În fotografie: Mănăstirea Sâmbăta de Sus, cu munții Făgăraș în plan îndepărtat. În acei munți au luptat bărbații adevărați ai neamului nostru împotriva comuniștilor, în timp ce familiile lor erau torturate de scuritatea populară. Într-un episod din ”Memorialul durerii”, realizat de doamna Lucia Hossu-Longin, Octavian Paler spunea: suntem un neam care nu știe să-și cinstească așa cum trebuie eroii căzuți în lupta anti-comunistă, spre deosebire de unguri, polonezi și cehi. Avea dreptate!)

Anunțuri

În câteva cuvinte

poezie 2

Walden încearcă de mulți ani să spună ceva lumii. A ales câteva bloguri unde a făcut comentarii. A scris pe două foarte citite în vremea respectivă, ambele scrise de pastori penticostali. În urmă cu câteva zile, Walden mi-a trimis o pagină de amintiri din copilărie. Din păcate, ea apăruse deja pe blogul lui Petru Lascău. Trebuia revăzută, rescrisă de autor. I-am spus asta pe mail, dar el nu mi-a răspuns niciodată la mail. Era vorba de niște chestii tehnice. Am lăsat-o moartă, deși episodul era esențial pentru întreaga povestire. Copilul spune că și-a văzut tatăl doar de patru ori în toată copilăria:

Prima dată mi-l amintesc sosit în cancelaria școlii generale de patru ani din Roșia Montană, locul nașterii mele, unde, în pauza mare, tovarășa învățătoare Drumus Ergy mi l-a prezentat. Eram în clasa a doua primară. Arăta bine, în costum și cu cravată, îmbrăcat cu un fulgarin de culoare foarte deschisă și pantofi de vară, cu multe gaurele si rama groasă. Pantalonii erau călcați la dungă, largi și cu manșeta groasă. Când și-a scos fulgarinul, l-a împăturit cu mișcări elegante și largi; și-a scuturat niște scame imaginare de pe reverul sacoului în carouri vernil. Purta o cravată în dungi, prinsă cu un ac în formă de sageată, la mijlocul pieptului. S-a apropiat de mine, știind că este admirat de învățătoarele prezente, și s-a aplecat, m-a îmbrățisat exagerat de strâns și mi-a spus:
–Fiul meu drag, tu știi că eu sunt tatăl tău?.

Scena este foarte bine prinsă. Aș putea spune că e ca într-un scenariu de film. Cred că lui Walden i-au plăcut filmele și ar fi fost un scenarist bun.

Iată cum a povestit el ultima întâlnire cu tatăl său. Fragmentul e din același comentariu rătăcit în subsolul blogului scris de Petru Lascău:

Ultima dată, timpul petrecut împreună a fost în Hunedoara. Ne-am întâlnit în parcul înverzit din fața catedralei ortodoxe, zona în care, mai târziu, pastorul baptist Coldea a primit aprobare să-și zidească biserica. La cofetăria ”Garofița”, tatăl meu mi-a cumpărat o înghețată mentolată și verzuie, de fistic cu alune. După ce am savurat-o, m-a întrebat dacă mai doresc înca una. Am aprobat, dând repede din cap. În timp ce înaintam cu lingurița în pasta verde și delicioasă, privindu-mă cu un zâmbet în colțul gurii, mi-a făcut cea mai dulce propunere din întreaga mea copilărie:

-Băiete, dacă vrei, poți să mai mănânci încă una, că doar eu le plătesc!”.

Eu îl văd pe Walden ca pe un dublu personaj. Pe primul îl chema Liviu Anei, iar pe cel de-al doilea Robert Lee. Primul a trăit în România, cel de-al doilea a emigrat în America. Istoria primului nu se poate contesta. Așa a văzut el realitatea, așa a cunoscut oamenii. O accepți așa cum este spusă sau o refuzi în bloc.

Al doilea Walden este Robert Lee. Un personaj revendicativ, despre care nu știu mai nimic. Peste ocean a văzut multe, a cunoscut mulți români și și-a pierdut, treptat, inocența, încrederea în liderii bisericii. Încearcă să comunice lumii adevărul său. Lumea văzută de el mișună de speculanți, de excroci, de îmbogățiți și oameni-caltaboși din Roșia copilăriei. Îi cântărește după fumuri și după îmbuibare.

Va urma un episod pe care Walden mi l-a trimis azi.

(În fotografie: Câteva versuri dintr-o cunoscută poezie a lui Octavian Goga, scrise pe taraba unui țăran care vindea vin de casă, nuci și struguri din gospodăria proprie, în fața casei sale din comuna Costești, de pe lângă Târgu Frumos.)

Fără cuvinte

DSC09141

Câteva precizări legate de liniștea de pe blog. În primul rând, Walden nu mi-a mai trimis nimic, nicio pagină de amintiri. Or, pe mine paginile astea mă interesează mai mult decât orice. Suntem din aceeași generație.  Am trăit,  fiecare în felul lui, teroarea comunistă.  Educația noastră a fost diferită. El a ales libertatea cu orice preț.  Eu am ales o viață la limita ipocriziei. El a riscat, eu nu. El a trecut prin închisori,  eu am făcut un compromis. El a fost ispitit, eu nu. El a fost torturat, eu nu. El a scăpat, eu am rămas. Generația de la 1927 a fost sacrificată.  Generația lui Walden și a mea a fost sacrificată,  de asemeni. Nu stiu ce-ar fi ajuns Walden într-o Românie democrată. Nu știu ce-aș fi ajuns eu într-o țară liberă. El a avut un model, eu nu. El și-a iubit  bunicul, eu mi-am iubit mama. Amândoi am fost niște „foști”. El a fi avut o comoară,  eu aș fi avut o moară.  Când am împlinit 18 ani, bunicul meu nu mai putea vorbi. Ne înțelegeam cu el prin scris. Bunicul cunoștea mai multe limbi străine.  Gândea în germană și rusă.  Mi-a scris pe românește: dacă nu ne furau comuniștii, de ziua ta ti-aș fi dăruit o mașină.  Bunicul îndrăgea motoarele. Mie îmi plăceau mașinile.  Eu cumpăram timbre și plicuri, iar bunicul scria rudelor din occident.

Marinel a primit niște documente de la Walden. Pe unele dintre ele le-am văzut și eu, pe altele nu. El a hotărât să le facă publice și să le comenteze. În această perioadă am refuzat să stau de vorbă cu el. Urăsc chestiile aranjate. Nu-mi plac culisele. Din punctul meu de vedere, Anei Valentin a fost un monstru. Marinel încearcă să vadă cum arată un monstru pe dinăuntru.  Îl urmăresc cu mare interes.

Într-o perioadă în care lumea se pune de acord și iese în piețe cu lecția pregătită dinainte, noi nu știm unul de altul. E mai corect așa.

(În fotografie: Muntele Ceahlău cu Baba Dochia privind  mută la vale.) 

Febra amintirii

biserica din deal

De douăzeci și cinci de ani trăim într-o comă indusă. E ca și cum ne-am fi născut atunci, în decembrie 1989, și toată viața, an de an, am fi aflat de la niște părinți haotici că teroriștii au trecut ca o viroză originală a democrației, că minerii au coborât din subteranele istoriei și că securitatea servește gogoși la cantina săracilor cu duhul.

Amintirile lui Walden au ajuns într-un punct critic. Va urma comoara bunicului: cum a îngropat-o, cum a mutat-o și cum s-a pierdut. Sunt comori care se lasă găsite și altele care dispar, gâtuite.

Istoria curge în amonte, ca un râu nebun, spre anii interbelici, ne poartă prin mine părăsite și ne torturează în beciurile siguranței, ale securității și trădării de țară și frați.

Despre disoluția bisericii, infiltrată cu sânge și crimă, despre dracii predicând evanghelia la amvon,  despre adevărul bântuit și aspru refuzat. Ne trezim, în final, bâiguind un verset, și ne întoarcem în vis, trăindu-ne, letargic, veșnicia.

(În fotografie: Cetatea Sighișoarei. Biserica Evanghelică din Deal: frescă acoperită și, ulterior, descoperită.)

1688

IMG_3552

Marea învălmăşeală din aceste zile din pieţele oraşelor, defilările şi concordia afişată ostentativ între confesiunile care s-au mâncat de vii unele pe altele şi se vor mai mânca în continuare mi-au adus aminte de un scriitor celebru din secolul al XVII-lea, Jean de La Bruyere.

În anul 1688, a apărut celebra sa carte „Caracterele sau moravurile acestui veac”. Cititorii au fost stupefiaţi: nu mai citiseră aşa ceva până atunci.

Ceea ce scria el despre slujitorii amvoanelor din vremea sa se potriveşte mănuşă cu ce vedem azi.

Despre predică:

Predica a ajuns un spectacol. Unde mai e acea austeritate evanghelică- sufletul ei? Îi ţin locul prestanţa, modulările glasului, măiestria gesturilor, alegerea cuvintelor şi lungile enumerări. Lumea nu mai ascultă cu seriozitate cuvântul sfânt: e un fel de distracţie între altele, e un joc în care există ca o luare la întrecere şi pariuri.

Speranţa lui La Bruyere că predicarea Evangheliei va reveni la simple lămuriri şi mişcătoare manifestări sufleteşti s-a dovedit deşartă:

Citatele profane, aluziile serbede, pateticul de proastă calitate, antitezele, imaginile exagerate şi-au trăit traiul”.

Cum să fii convertit de astfel de apostoli?” se întreba el:

Predici deşarte, vorbe pierdute! Vremea omeliilor a trecut!

Predica e un spectacol în mai multe acte:

Majorităţii oamenilor le plac frazele şi perioadele, admiră ce nu înţeleg, se socotesc lămuriţi, mulţumiţi că pot face comparaţie între primul şi al doilea punct sau între ultima şi penultima predică.

Despre proasta şi buna predicare:

Trebuie să ştii uimitor de multe lucruri ca să predici atât de prost. Alt timp, alt obicei; textul este tot latinesc, dar întreaga predică se ţine în limba poporului. Nici chiar Evanghelia nu mai este citată. Astăzi trebuie să ştii foarte puţine lucruri ca să predici bine.

Biserica e împărţită între predicatorul care tună de la amvon împotriva păcatului şi enoriaşul care e fericit de predică şi face tot ce-l taie capul. E un joc acceptat cu veselie de ambele părţi:

Se pare, aşadar, că în sânul bisericii există ca două tendinţe, sortite s-o dezbine: aceea de a spune adevărul în toată amloarea lui, fără menajamente, fără îmbrobodire, şi aceea de a-l sorbi cu sete, cu plăcere, cu admiraţie, cu ridicări în slavă şi de a nu te purta, ţinând seama de el, nici mai bine, nici mai rău.

Despre floarea rară a simplităţii:

Predicatorul nu are nevoie decât de o nobilă simplitate, dar trebuie să ajungă până la ea; înzestrare rară, care depăşeşte puterile majorităţii oamenilor de rând; talentele naturale, imaginaţia, erudiţia şi memoria, atât cât le au, nu le servesc adesea decât să se îndepărteze de ea, de simplitate.

Despre manipularea prin viu grai, atât de actuală:

Oamenii sunt victimele vrăjii gestului şi a cuvântului rostit, ca şi ale întregii atmosfere solemne a adunării. Cât de puţin ar fi înclinaţi de mai înainte în favoarea celui care vorbeşte, ei îl admiră şi caută după aceea să-l înţeleagă.

Nu vi se pare cunoscut?

 

CE FACEM ÎN NECAZURI ?

Doi prieteni minunați s-au intalnit intr-un spațiu la fel de minunat. Pentru că unde e mai bine decât în Casa Domnului?

Au adus slavă lui Dumnezeu cu muzica pe care au interpretat-o. Apoi a urmat predica lui Marius Cruceru. Ce putea fi mai minunat pentru o zi de sarbatoare? Pentru o zi de duminică?

Vorba lui Carmen: ce-ar fi să vindem tot și să mergem si noi acolo? În Biblie, lururile astea au fost rezolvate foarte simplu.

Mulțumesc lui Marinel Blaj pentru postare. A fost un regal de la Împărăție.

Sursă: CE FACEM ÎN NECAZURI ?

Urare de an nou

Când eram mic, mama mă urca in tren, mă dădea in grija unui om din compartiment și,  după trei ore de mers prin mijlocul câmpului,  după ce ne opream în două sau trei gări,  mă trezeam în mijlocul peronului, căutând-o din ochi pe bunica.

Știam că e acolo. Niciodată nu mi-a fost teamă că s-ar putea să nu fie. Aveam un consemn: nu trebuia să plec din gara fără ea.  Dar o găseam mereu, zâmbindu-mi lângă poartă.

„Aș vrea un tren care să nu se oprească nicăieri, un tren al unui drum fără sfârșit”, scria, în Jurnalul ei, Jeni Acterian.

Timpul călătoriei nu e mereu același. Când s-a dus prima dată spre „Muntele vrajit”, lui Hans Castorp i s-a părut că  drumul nu se mai sfârșește niciodată.  Trenul pleca de la câmpie și ajungea, gâfâind, in vârful unui munte. Era plin de viață și, aparent, sănătos.  Al doilea drum, deși la fel de lung,  i s-a părut mai scurt: nu mai avea întoarcere.

Când au inventat cinematograful, frații Lumiere au proiectat un film de treizei de secunde, în care un tren intra, vijelios, într-o gară. Oamenii s-au speriat atât de rău,  încât s-au repezit să iasă din sala.

„O, gările astea, le-aș distruge pe toate”, scria Jeni Acterian în jurnal, intuind că viața ei va fi amară.

Tarkovski spunea că filmul a  răspuns unei nevoi ascunse a omului contemporan. Supraspecializat și adâncit în munca lui, omul nu mai are timp. Opririle,  gările au devenit pentru el o necesitate spirituală. Timpul  memoriei, așa cum l-a resimțit Marcel Proust în numeroasele sale volume din   „A la recherche du temps perdu”, a fost incapsulat în film, o iluzie a timpului prizonier în veșnicie.

Acolo unde nu mai există timp,   unde se sfârșește călătoria,  ne așteaptă Cineva să ne treacă dincolo de poartă,  în orașul pe care îl știm, deși nu l-am văzut niciodată.