S-a trezit fantoma veche

Circulă sau, mai degrabă, bântuie pe net un soi de listă, numită Lista lui Soros. Un individ pe nume Dan Enache a postat-o recent, fiind preluată de pe o revistă online, numită Justițiarul. Aceasta (sau acesta) are pe frontispiciu un slogan: este o ”Revistă de atitudine împotriva corupției și abuzurilor”.

Lista respectivă cuprinde un șir de personalități ale vieții noastre publice care ar fi ”trădat România”, fiind ”colaboraționiștii” lui Soros. Dintre cei mai cunoscuți, aș aminti pe Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici, Vladimir Tismăneanu, Teodor Baconschi, Adrian Cioroianu, Stelian Tănase, Andrei Oișteanu…, ca să nu enumăr decât pe cei ale căror cărți sau articole  le-am citit de-a lungul vremii. Cu alte cuvinte, care m-au intoxicat și pe mine, devenind, la rândul meu, trădătorul României.

Articolul prezintă ”o listă cu o parte din foștii sau actuali membri ai Grupului de Dialog Social, ai Fundației pentru O Societate Deschisă sau ai altor ONG-uri afiliate Open Society Romania Network. Datele prezentate de noi pot fi verificate și sunt publice”.

El face trimitere la o listă mai veche, din 2006, publicată în ziarul Ziua. Or, ceea ce e vechi poate deveni, cu timpul, respectabil.

Nicăieri nu se arată cum au trădat aceste persoane neamul și țara. Cuvântul ”colaboraționiști” nu înseamnă, nici pe departe, același lucru cu ”colaboratori”.

Acuzațiile sunt grave, chiar dacă nu sunt probate. E foarte vag să spui că țara  a ajuns așa cum este azi din cauza lor. Că ei sunt ”trădătorii României”. Să-i pui la stâlpul infamiei.

Din păcate, aceste ”documente” incendiare se adresează unei categorii de populație care nu citește, care nu se informează și care nu are, de cele mai multe ori, nici măcar o bază străvezie de cultură. Care gândește în lozinci, care nu suportă dialogul. Cu acești oameni nu se poate discuta, pentru că ei au, deja, un răspuns potrivit la toate întrebările.

De ce e periculos să te joci cu cuvintele? Pentru că realitatea este cuantică, ”în sensul că observatorul participă la ea și o creează”, cum spunea, mai demult, Umberto Eco, explicând semnificația profundă a romanului său ”Pendulul lui Foucault”. Ulterior, mesajul a fost reluat de el în ”Cimitirul din Praga” și în ”Numărul Zero”.

Orice interpretare a unor date din realitate își creează singură realitatea, adică are ”valoare ontologică”, după cum spunea Ioan Petru Culianu.

Exemplul unui astfel de fals au fost ”Protocoalele înțelepților sionului”, născocite de un ofițer țarist pe nume Boutmy. Acest om a formulat un document în baza căruia s-a născut o nouă realitate. El a justificat persecuția evreilor și, în final, a condus la cel mai abominabil eveniment din istorie, holocaustul, în care au fost uciși șase milioane de evrei.

Ficțiunea a devenit istorie, falsul a devenit realitate, holocaustul relevând această dimensiune cuantică de care vorbea Eco.

Tot Umberto Eco arăta că ”fiecare grup uman își are centrul său și acționează din această perspectivă”, chiar dacă, dintr-un anumit punct de vedere, totul pare o absurditate.

Nenorocirea e că, participând, prin promovarea unui fals, la fabricarea istoriei, această realitate inventată se pune în mișcare și ne distruge, în final, pe fiecare.

Emil Cioran a scris un text nefericit, în anii ’30, ”Schimbarea la față a României”. A regretat toată viața acest lucru. În corespondența către fratele său Aurel Cioran, el spunea că de trecut nu scapi niciodată, că vine peste tine când nici nu te aștepți. La fel a pățit și Mircea Eliade, care a devenit, în tinerețe, un intelectual devotat ideilor legionare. Moshe Idel se întreba, în cartea sa despre Eliade, cum a fost posibil ca un savant de o asemenea anvergură să fi avut idol pe Moța, un legionar de joasă speță.

Nae Ionescu a explicat, într-o discuție povestită de Mihail Sebastian în Jurnalul său, că ei, legionarii, nu îi vor ucide cu plăcere pe evrei, cum făceau nemții, ci cu milă, doar din necesitate. Mihail Sebastian se întreba, săracul, evreu fiind, ce mai contează pentru un mort dacă a fost ucis cu milă sau cu bestialitate.

Scrierile lui Nae Ionescu, Mircea Eliade și Emil Cioran au contribuit la creearea unei alte realități. Existau și pe vremea aceea liste cu ”trădători de țară”. Nicolae Iorga a fost ucis de legionari din greșeală, pentru că savantul nu-i iubea deloc pe evrei.

Naționalismul și panslavonismul, marca Putin, mascat de excesul de ortodoxie, sunt la rădăcina acestor inițiative ”patriotice”, cum e documentul despre care vorbesc azi. Vor mai apărea și altele, sunt convins de asta. Prin lume bântuie iar vechea stafie.

Un prieten de pe facebook, Mișu Croitor, a preluat lista și a pus-o pe pagina lui. L-am întrebat de ce-a făcut-o. Pentru că convins că e adevărată. Probabil că știe Mișu și de ce. Din cauza lui am scris această postare.

În fotografie:  o specie de document care creează o falsă realitate, care a circulat printr-un orășel de provincie în timpul ultimelor alegeri prezidențiale. 

IMG_4904

Duda pe tort

IMG_0368

Când un împuțit de comunist a dat o lege și un alt împuțit de comunist a luat moara bunicului meu, naționalizată la timpul istoric potrivit, n-am zis nimic. Eram prea mic.

Am spus că așa e la comuniști, că suntem o generație sacrificată, dar nu știam la care să mă opresc, la a mea sau a bunicului meu.

Au venit alți împuțiți de comuniști care au spus că am dreptul la proprietate, dar trebuie să-mi aleg alt loc, cât mai aproape de apă, poate așa ne va lua viitura, pe mine și pe bunicul meu, care nu e decât amintirea bunicului meu.

Apoi, îmupuțitul de comunist, care a luat moara bunicului meu și a luat moara mea după legea împuțitului de comunist care a dat legea, a trecut la partidul liberal, care e un împuțit de partid comunist.

Am înțeles că generație sacrificată e atunci când un împuțit de comunist îți ia moara, altul ți-o ia a doua oară și al treilea ți-o ia defefinitiv, bunul bunului meu, în veacul veacului.

Am înțeles că regele și familia regală nu sunt o generație sacrificată, pentru că lor li s-a dat totul, cu excepția coroanei, pe care a luat-o un împuțit de comunist și a pus-o pe capul altui împuțit de comunist. La trecutul mare, micul viitor.

(În imagine: România pe un drum european fără întoarcere.)

Protestanţi, nu altceva

Quiringh_Gerritsz._van_Brekelenkam_003

Interesant cum se scrie şi se rescrie istoria sub ochii noştri. Comanda politică şi influenţele de tot felul te fac să priveşti acelaşi eveniment sau acelaşi personaj din unghiuri complet diferite.

Cu voie de la primărie, pot avea loc şi parade gay şi parade creştine. Asta nu trebuie să ne înşele, pentru că predicile din pieţe şi din faţa ambasadelor nu înseamnă libertate religioasă. Câtă libertate creştină mai au americanii din ziua de azi?

Părintele Calciu Dumitreasa, unul din numele interzise prin legea recent aprobată de Parlamentul României, datărită trecutului său legionar, afirma, într-un interviu, că fenomenul Piteşti este repetabil oricând şi oriunde, inclusiv în America:

“Toată lumea asta este satanică. Toată lumea! În America eşti cercetat şi controlat şi ce gândeşti. Dacă-ţi ia cartea de credit, vede şi ce ai cumpărat. Se poate şti tot ce ai în casă. E ceva imposibil, nu mai ştii unde să te ascunzi.”

Tot el povesteşte despre rugăciunea de la Capitoliu, după atacurile asupra Turnurilor Gemene de la New York:

“În America este interzis să te rogi, să pomeneşti numele lui Dumnezeu sau să pui vreo icoană într-o instituţie publică. Dacă ai spitalul tău, poţi să faci asta. Dar dacă e siptal de stat, n-ai voie. La şcoală, la fel: n-ai voie să te rogi, n-ai voie să citeşti Biblia. Totuşi, rugăciunea asta s-a făcut. S-a încălcat Constituţia Americii şi s-a făcut. Şi nu oriunde, ci în incinta celei mai importante instituţii a Statului.”

Dar, spunea Calciu Dumitreasa, “n-a fost o rugăciune creştină”, pentru că “nu s-a pomenit deloc numele lui Hristos”. S-au citit numai Psalmi şi Profeţii.

Deşi informaţia apare dintr-o sursă sigură şi importantă, nici Calciu Dumitreasa nu scapă de un anumit tip de interpretare discriminatorie care dă fiori pe şira spinării istoriei:

“America oficială nu este creştină. America neoficială, ea e creştină şi oamenii pomenesc des numele lui Dumnezeu. Dar sunt protestanţi, nu altceva.” (sublinierea mea) (1)

Comuniştii au avut şi ei un gen ciudat de a privi istoria. Deşi, aparent, ar fi trebuit să dea de pământ cu fasciştii şi cu legionarii, a existat un soi de toleranţă, manifestată prin omisiune, începând de prin 1972.

Nu s-a vorbit nimic despre Nae Ionescu, de exemplu, fapt pentru care ideologul Gărzii de Fier a fost “descoperit” şi idealizat după 1989. Fascinaţia fructului oprit a acţionat atunci din plin.

Într-un studiu fundamental despre pictura olandeză şi flamandă din sec. al XVII-lea, Eduard Plietzsch punea în lumină o perioadă importantă din arta europeană, inaccesibilă omului de rând, care cunoştea doar marile nume din istoria artei. Acela a fost secolul de aur al picturii din Ţările de Jos. Pictura aşa-zisă “de gen” este fascinantă, prin valoare şi calitatea de document istoric.

Unul din aceşti pictori “minori” a fost Brekelenkam, a cărui capodoperă, ”Atelierul croitorului”, aparţine Rijksmuseum-ului din Amsterdam.

Pictorul s-a născut în 1620, a lucrat la Leyden şi a murit tot acolo, la 48 de ani. A fost căsătorit de două ori. A avut o casă de copii, nouă la număr, pentru care avea nevoie acută de bani şi a cerut concesiunea unei cârciumi cu bere şi rachiu.

Printre altele, a pictat femei citind Biblia şi familii care-şi făceau rugăciunea înainte de masă. Aş spune că erau “doar protestanţi, nu altceva.”

Eduard Plietzsch a fost prezentat într-o notă consistentă de subsol în ediţia românească. Au fost menţionate contactele sale din anii 1900-1914 cu membrii mişcării artistice “Sturm”, iar despre perioada celui de-al doilea război mondial se spune că a publicat lucrări valoroase.

“Către sfârşitul existenţei sale, Plietszch s-a stabilit la Koln (R.F. Germania), unde s-a stins din viaţă în 1961.” (2)

Comuniştii români din vrema aceea au “uitat” să menţioneze episodul biografic cel mai important: Plietzsch a expertizat piese din pictura olandeză, furate de nazişti pentru Fuhrermuseum-ul şi colecţia de artă a Reichsmarschall-ului Hermann Göring.

Plietszch însuşi a minţit în autobiografia sa din 1955, cum că expertiza pentru nazişti a  însemnat doar că a fost activ în Haga, într-o funcţie oficială, limitat la pictorii olandezi importanţi.

La gala Oscarurilor de astă-noapte, s-a vorbit de discriminarea negrilor de către critica de film americană. Au uitat de filmele premiate şi actorii de culoare nominalizaţi anii trecuţi. Acum a venit rândul lesbianismului (“Carol”), transexualităţii (“The Danish Girl”) şi imigraţiei albe (“Brooklyn”) să vină la putere.

Zi şi noapte, istoria se (re)scrie tot mai palpitant. Depinde de surse și resurse.

(1) “Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu”, ed. Christiana, Buc., 2007, pag. 121-123.

(2) Eduard Plietzsch, “Pictori olandezi şi flamanzi din secolul al XVII-lea”, ed. Meridiane, Buc., 1978, vol. I, pag. 72-76.

(În imagine, Quiringh Gerritsz Brekelenkam, „Scena de familie”.)

 

Walden (24) Presimțirea

DSC_3507

Cu tâmpla lipită de geamul autobuzului, meditam. De acasă nu primisem în ultimul an nicio veste, nicio carte poștală. Umbra unei îngrijorări mă acoperea treptat. O simțeam din ce în ce mai persistentă. O presimțire neplăcută îmi cuprindea cugetul.

Cunoșteam bine de acum tehnicile și sistemul de demoralizare, de control emotiv, de manipulare a bieților oameni, folosit de Securitate. La urcarea în autobuz, mi-am rotit iute privirea, cercetând fețele călătorilor care mă însoțeau în drum spre Hunedoara. Nu am „citit” nimic suspect pe fețele lor. Chipuri de proletari de diferite vârste, fețe cunoscute mie, fețe de oameni obosiți: navetiști, doi trei bătrâni, câteva femei și un copil.

Înainte să plec din nou spre frontieră, doream să o mai prind în viață pe bunica. Să-i pun alte și alte întrebări despre trecutul și despre învățătorul ei, preotul Iosif Trifa, despre tinerețea și caznele suferite, despre arestările pentru credință, când a fost dusă prin ploi și frig, din post în post.

Despre căsătoria și divorțul de bunicul, cât și despre motivele care au făcut-o să cedeze, să-și convingă copiii să devină slugile noului regim, să-și plece capul în fața „oamenilor de tip nou”, în fața ateilor care-i foloseau, care i-au școlit și i-au transformat în slugi loiale mârșăviei marxiste.

Să aflu alte întâmplări din anii când în casa bunicului veneau români adevarăți, oameni cu caracter integru, urmați apoi, la scurtă vreme, de cei „cumpărați”, de informatorii și acoliții regimului opresiv de democrație populară. Acei oameni angajați de la raion ”să-i lămurească” să intre în „întovărășirea de stat” cu toate pământurile, pădurea și agoniseala familiei. Acea îngrijorare neînțeleasă creștea vertiginos, cu cât mă apropiam mai mult de autogara Hundeoara.

În autogară, la fel, nimic suspect. Am coborât ultimul și am luat-o pe jos, apostolește, vreo jumătate de ceas de mers intens. Trebuia să tai o bună parte din orașul cu miros de fum și gaze toxice emanate din furnale și din coxerie, să ajung la orașul muncitoresc și să urc apoi dealul Chizidului, locul unde mama, împreună cu sora ei construiseră, înainte să se căsătorească, o casă modestă, zidită cu efort, cu bani puțini, dar și cu ajutorul substanțial al unchiului Vasile.

(În fotografie: Munții Făgăraș, în apropiere de Sâmbăta de Sus.)

Walden (23) Apa din stâncă

DSC09203

Prin luna iunie 1960, în Roșia Montană, în casa bunicilor, au sosit în vizită doi tineri. Era mătușa mea, Estera Furdui, fosta studentă în București și un bărbat plăcut la vedere, pe nume Turcu Iosif. Veneau împreună din Bihor, zona Vascău. Am aflat atunci, deși aveam doar opt ani, că Iosif Turcu era din Oradea și, plăcând-o mult pe mătușa mea, îi făcea curte.

Trăgând cu urechea la șoaptele celor din casă am aflat că el era urmărit îndeaproape de Securitate și că intenția lui era să fugă din țară, trecând Dunărea pe la Cazane. În acest scop, se pregătea intens, înota îndelungat în apa Mureșului și a Crișului.

Mătușa mea era însoțită de acest bărbat plăcut la vedere, cu un temperament blajin și deosebit de politicos. Am văzut cum o sorbea din priviri. Atât bunicul, cât și bunica și mama le-au oferit celor doi musafiri ospitalitatea specifică ardelenilor.

Bunicul trăia separat de bunica, divorțați legal, după o căsnicie de douăzeci și cinci de ani, dar, paradoxal, erau mereu alături, sub sub același acoperiș. Averea lor, adică pajiștile și pământul, livada și casa au fost împărțite în două, legal.

Bunicul a păstrat partea de casă, două camere din aripa de sud-vest a clădirii și una din pivnițele zidite și boltite cu piatră. Cea dinspre sud avea, în capătul ei, în adâncime, o fântână săpată în stâncă cu dalta și ciocanul de mâinile puternice ale bunicului meu. Apa din acea fântână era limpede ca un cristal și în toiul verii era rece ca gheața.

Turcu avea cu el un aparat de fotografiat și am observat că era foarte interesat să facă multe fotografii zidurilor casei, unor ruine, unor intrări de mină, iar a doua zi, de pe un deal mai înalt, multe fotografii ale coloniei de deținuți din valea Nanului-Făurești.
Acolo, în aceea colonie, lagăr al suferinței, făcută după sistemul lagărelor siberiene, împrejmuită cu șase garduri de sârmă ghimpată, cu turele dese în care păzeau soldați înarmați cu puști mitralieră, erau îngrămădite multe mii de deținuți obidiți, mulți dintre ei condamnați la muncă silinică pe viață.

Erau introduși forțat, pe trei schimburi, în minele Roșiei Montane, obligați să lucreze până la epuizare, să sape, să încarce mii de vagoneți cu minereu aurifer, în întunecimea din măruntaiele muntelui.

Îmi amintesc că Iosif Turcu, după ce a servit masa, zâmbind mereu mătușii mele,  a ieșit în curte să privească peisajul de munte și panorama văii. De obicei, când în familii sunt găzduiți musafiri, copiii încearcă să atragă atenția asupra lor și se grozâvesc.

Văzându-mă cum mă duelam vitejește cu o sabie de lemn făcută de bunicu, înfruntând un dușman imaginar travestit în stâlpul porții, mi-a sugerat să văd ultimul film istoric american ”Vikingii”, cu Kirk Douglas și Tony Curtis. În aceeași toamnă, filmul a venit în Roșia Montană și l-am văzut cu școala, adică duși în șir lung, la matineu, de tovarășa învățătoare Drumeș Erji.

Mătușa nu s-a mai căsătorit cu Iosif Turcu. Cu mintea mea de copil, am gândit atunci că el a iubit-o sincer, cu adevărat. Ea l-a îndepărtat și, trei ani mai târziu, s-a căsătorit din interes cu un inginer pe care l-a cunoscut în vremea când se afla în București. Un inginer minier, care a fost repartizat, după absolvire, la Deva, angajat al Trustului Miner, secția I.P.E.G., adică întreprinderea de prospecțiuni și explorări geologice, care avea o sucursală și în Roșia Montană.

(În fotografie: Acareturi dintr-o gospodărie de munte din satul Ceahlău.)

Walden (21) Caramelele de aur

DSC09268

Bunicul a fost proprietar de mine și proprietar de steampuri, autorizat de stat, înainte de 1947. A pornit mai multe galerii. Una din ele se afla chiar în adâncimea pădurii sale, proprietate personală.
Bunicul a avut multe terenuri, fânețe, pajiști și o livadă uriașă de meri. O a doua mină era așezată chiar la intrarea Orlea. O alta, în zona Grița. Aceste terenuri și mine naționalizate, cât și aurul confiscat, îmi aparțin mie și urmașilor din familia Furdui.
Steampurile se aflau la vale, pe Foieș, aproape de cotitura Cotoncu, aproximativ în zona de unde începe să urce, spre stânga, drumul izlazului communal. În 1948, a luat amploare naționalizarea de bunuri, proprietate privată , inclusiv în Roșia Montană. Pentru că Roșia Montană este situată în zona muntoasă, lipsită de suprafețe agricole mari și productive, s-au format doar „întovărășiri agricole”.
În aceste „întovărășiri”, vrând nevrând, erai obligat, constrâns și, în final, forțat să declari întreaga avere și să aștepți, tot constrâns, să afli ce a decis călăul comunist, citește securist, să-ți confiște. Naționalizarea a fost pornită strategic și energic de noul regim satanic, adus din Răsărit de Petru Groza și de acoliții lui.
Steampurile erau activate hidraulic de apa râului, precum morile de măcinat cereale. Era același principiu de funcționare. Un uriaș fus rotitor, sau axă, care, din loc în loc, avea plantate, neregulat, niște proeminențe. Prin rotire, acele proeminențe, sau dinți, ridicau pe verticală stâlpi grei, numiți săgeți. La capătul lor aveau o jachetă metalică.
După terminarea unei jumătăți de rotire pe verticală, fiecare fus cădea cu zgomot, cu un plescăit, în apă, într-un jgheab în care se așeza mineral aurifer. Un zgomot sacadat, continuu, care umplea, cu zgomot de hărnicie și prosperitate, întreaga vale a Roșiei.
Pe apa Foieșului se aflau, din loc în loc, astfel de steampuri, proprietate privată. Prin cădere, sub greutate, minereul era zdrobit mărunt. Cu alte cuvinte, era un concasor de spart mineru, acționat cu ajutorul energiei hidraulice. Apoi, acel minereu, tocat mărunt cu ajutorul apei, era așezat pe covoare de mușama sau, manual, în saitroc.
Prin rotire constantă, sub apă, urma separarea pepitelor și prafului de aur din steril și din aluviuni. Aurul fiind mult mai greu decât sterilul, se depunea la fundul vasului. Apoi, cu ajutorul mercurului, era adunat, prins și filtrat printr-o panză. Prin stoarcere, mercurul „curgea” afară, iar în pânză ramânea praful de aur. Apoi, într-o tavă, se topea și se turna în caramele, niște lingouri minuscule.
În familia Furdui, unii încă mai păstrează, în miniatură, steampuri de acest fel.

(În fotografie: ”Mașină de spălat” cu programare naturală, într-o gospodărie de la poalele Ceahlăului.)

Walden (20) Comoara fără sfârșit

Picture 265

În anii pubertății, bunicu mi-a povestit multe despre holongheri, căutătorii de aur din timpul nopții, în minele părăsite din zona Roșia Montană.

Împreună cu cei doi cumnați, căsătoriți cu cele două surori ale lui, cunoscători în ale mineritului, au făcut prospecțiuni îndelungate, în galerii vechi, în zone unde mulți nu mai credeau că se găsește minereu aurifer bogat. Zone în care încă se mai vedeau intrările în minele săpate de soldații Imperiului Roman, acolo, la Alburnus Major. Și asta, cu câtva timp înainte de începerea razboiului, apoi în anii de război și până în ajunul naționalizării.

Împreună, după îndelungate intrări prin galerii, au descoperit, în zona Orlea, în măruntaiele muntelui, doar la lumina pălpândă și difuză a lămpilor cu carbid, un filon deosebit de bogat în minereu aurifer, aproape în stare pură, numit vână. L-au localizat, l-au marcat și, apoi, pe o durată de multe săptămâni, nopți în șir, cu dalta și ciocanul, manual, au scobit acea vână diagonală din peretele galeriei, pe o lungime de peste cinsprezece metri.

Probabil că de la un informator sau de la cineva din familie, poate de la școală, vorbind între colegi, existența comorii a ajuns la urechile Securității. Rezistența partizanilor din Apuseni mergea înainte, fără prea mari pierderi. Securitatea a aflat, din notele unor informatori, felul în care erau susținuți și alimentați partizanii.

Resurse livrate constant, paturi și bunde din lână, hrană uscată, borcane cu carne și cârnați, peste care se turna untură topită, miere de albine, sâmburi de nucă, suite în munte, în desagi, de moți cu inimă, cu dragoste de neam și țară și cu bună situație materială.

Pentru descoperirea și arestarea partizanilor, pentru tăierea surselor de aprovizionare era nevoie de un agent versat, care să știe să predice moților „Vestea Bună” de la amvon, iar după predică să-i îmbrățiseze cu afecțiune și să-i tragă de limbă.

Așa a fost plasat ca pastor la cinci biserici în zona Alba Iulia cel mai abil agent format și specializat ca soldat, apoi ca seminarist, din vremea când, împreună cu tatăl lui, Ioan Anei, lucraseră ca agenți în cadrul Siguranței.

S-ar putea să greșesc, dar cunoscându-l pe bunicu, tăria lui de caracter, dârzenia, intuiția și priceperea în a ascunde și diviza comoara, e posibil ca Securitatea să nu fi scos nimic de la el, nici chiar sub tortură.

Eu sunt nepotul lui Traian Furdui, gândesc și simt ca Gheorghe Doja, cel căruia i-au smuls cu cleștele carnea de pe oase, pe eșafodul din piața Timișoarei. Simt cu Avram Iancu, Horia, Cloșca și Crișan, trădați, vânduți de cei mai apropiați lor. Cu certitudine bunicul n-a trădat, n-a spus nimic celor ce l-au torturat.

Am toată convingerea că a purtat cu tărie și demnitate secretul locului unde a ascuns aurul din nou, dorind ca eu să ajung liber și, într-o zi, să scriu despre el, despre caracterul și credința lui curată în Dumnezeu și dragostea fierbinte pentru țară.

În anii pubertății, mi-a povestit unele lucruri, dar nu eram suficient de mare, de matur ca să-mi încerdințeze secretul și să-mi pună pe umeri povara ce a apăsat și încă mai apasă Țara Moților și locul nașterii mele, Roșia Montană.

Bunicul mi-a arătat locul aurului, târziu, la plecarea în armată, în martie 1972. În aprilie, împlineam duăzeci de ani. Bunicul a avut intuiție, a presimțit că Securitatea, împreună cu cei doi fii ai lui, Traian și Vasile, cât și cu Anei Valentin, începuse să strângă tot mai mult cercul, să afle unde este ascunsă măduva acelei comori fabuloase.

Rezistența din munți era fântă, iar americanii n-au venit. Știa că voi ajunge eu la ei. E posibil ca bunicul, înainte să fie torturat și otrăvit, să fi ascuns din nou tot aurul, în altă parte, peste valea Foeșului, în sus, spre nord, între zidurile ruinate, roase de vreme, ale unei foste flotații, situată pe același teren pe care se află azi, sper, școala primară în care am învățat primii trei ani din clasele primare.

(În fotografie: Moldovița, Asediul Constantinopolului- fragment, frescă mutilată în timpul ocupației Bucovinei de către austro-ungari, care au răzuit ochii personajelor din frescă și au distrus unele fețe în întregime.)