Neghiobii convulsivi

Trei milioane de români au spus că vor familia clasică, formată din cuplul bărbat și femeie. Iohannis a răspuns ca pe vremea campaniei electorale, când a fost întrebat de ce are cinci case și alți profesori de liceu doar un apartament amărât, de bloc. Ghinionul lor, a zis el, și a fost ales, ca printr-o minune, în fruntea țării. Dar, o minune nu este întotdeauna minunată, chiar dacă vine din partea lui Dumnezeu. Nici lăcustele, nici Nilul de sânge nu au fost chestii plăcute pentru egipteni. Iohannis este o calamitate pentru țară, ca și broaștele peste Egipt. Poate așa să înțeleagă poporul că ar trebui să revenim la monarhie. Viorel Iuga, liderul baptiștilor români, și-a ieșit din amvon și a trecut de la imprecația profetică, la atacul sub centură, de la Ieremia la Pena Corcodușa. Otniel Bunaciu, fostul bursier la Oxford de pe vremea lui Ceaușescu, n-a uitat că mâna stăpânului nu se mușcă, ci se scuipă cu discreție. Sfada se va uita în curând.  Cioran, în ”Sfârtecare”: ”E putred, da, e cangrenos, și așa suntem cu toții. Ne îndreptăm în masă către o confuzie fără seamăn, ne vom ridica unii împotriva altora aidoma unor neghiobi convulsivi, unor fantoșe bântuite de halucinații, fiindcă odată ce totul va fi devenit imposibil și irespirabil pentru toți, nimeni nu va mai găsi de cuviință să trăiască decât pentru a lichida și a se lichida.” După o simfonie de Mahler, mă pansez cu sonatele lui Mozart, Beethoven și Bach; în ziua când citesc din Cioran, îmi trag o porție dublă de Filocalie.

 

Duda pe tort

IMG_0368

Când un împuțit de comunist a dat o lege și un alt împuțit de comunist a luat moara bunicului meu, naționalizată la timpul istoric potrivit, n-am zis nimic. Eram prea mic.

Am spus că așa e la comuniști, că suntem o generație sacrificată, dar nu știam la care să mă opresc, la a mea sau a bunicului meu.

Au venit alți împuțiți de comuniști care au spus că am dreptul la proprietate, dar trebuie să-mi aleg alt loc, cât mai aproape de apă, poate așa ne va lua viitura, pe mine și pe bunicul meu, care nu e decât amintirea bunicului meu.

Apoi, îmupuțitul de comunist, care a luat moara bunicului meu și a luat moara mea după legea împuțitului de comunist care a dat legea, a trecut la partidul liberal, care e un împuțit de partid comunist.

Am înțeles că generație sacrificată e atunci când un împuțit de comunist îți ia moara, altul ți-o ia a doua oară și al treilea ți-o ia defefinitiv, bunul bunului meu, în veacul veacului.

Am înțeles că regele și familia regală nu sunt o generație sacrificată, pentru că lor li s-a dat totul, cu excepția coroanei, pe care a luat-o un împuțit de comunist și a pus-o pe capul altui împuțit de comunist. La trecutul mare, micul viitor.

(În imagine: România pe un drum european fără întoarcere.)

Protestanţi, nu altceva

Quiringh_Gerritsz._van_Brekelenkam_003

Interesant cum se scrie şi se rescrie istoria sub ochii noştri. Comanda politică şi influenţele de tot felul te fac să priveşti acelaşi eveniment sau acelaşi personaj din unghiuri complet diferite.

Cu voie de la primărie, pot avea loc şi parade gay şi parade creştine. Asta nu trebuie să ne înşele, pentru că predicile din pieţe şi din faţa ambasadelor nu înseamnă libertate religioasă. Câtă libertate creştină mai au americanii din ziua de azi?

Părintele Calciu Dumitreasa, unul din numele interzise prin legea recent aprobată de Parlamentul României, datărită trecutului său legionar, afirma, într-un interviu, că fenomenul Piteşti este repetabil oricând şi oriunde, inclusiv în America:

“Toată lumea asta este satanică. Toată lumea! În America eşti cercetat şi controlat şi ce gândeşti. Dacă-ţi ia cartea de credit, vede şi ce ai cumpărat. Se poate şti tot ce ai în casă. E ceva imposibil, nu mai ştii unde să te ascunzi.”

Tot el povesteşte despre rugăciunea de la Capitoliu, după atacurile asupra Turnurilor Gemene de la New York:

“În America este interzis să te rogi, să pomeneşti numele lui Dumnezeu sau să pui vreo icoană într-o instituţie publică. Dacă ai spitalul tău, poţi să faci asta. Dar dacă e siptal de stat, n-ai voie. La şcoală, la fel: n-ai voie să te rogi, n-ai voie să citeşti Biblia. Totuşi, rugăciunea asta s-a făcut. S-a încălcat Constituţia Americii şi s-a făcut. Şi nu oriunde, ci în incinta celei mai importante instituţii a Statului.”

Dar, spunea Calciu Dumitreasa, “n-a fost o rugăciune creştină”, pentru că “nu s-a pomenit deloc numele lui Hristos”. S-au citit numai Psalmi şi Profeţii.

Deşi informaţia apare dintr-o sursă sigură şi importantă, nici Calciu Dumitreasa nu scapă de un anumit tip de interpretare discriminatorie care dă fiori pe şira spinării istoriei:

“America oficială nu este creştină. America neoficială, ea e creştină şi oamenii pomenesc des numele lui Dumnezeu. Dar sunt protestanţi, nu altceva.” (sublinierea mea) (1)

Comuniştii au avut şi ei un gen ciudat de a privi istoria. Deşi, aparent, ar fi trebuit să dea de pământ cu fasciştii şi cu legionarii, a existat un soi de toleranţă, manifestată prin omisiune, începând de prin 1972.

Nu s-a vorbit nimic despre Nae Ionescu, de exemplu, fapt pentru care ideologul Gărzii de Fier a fost “descoperit” şi idealizat după 1989. Fascinaţia fructului oprit a acţionat atunci din plin.

Într-un studiu fundamental despre pictura olandeză şi flamandă din sec. al XVII-lea, Eduard Plietzsch punea în lumină o perioadă importantă din arta europeană, inaccesibilă omului de rând, care cunoştea doar marile nume din istoria artei. Acela a fost secolul de aur al picturii din Ţările de Jos. Pictura aşa-zisă “de gen” este fascinantă, prin valoare şi calitatea de document istoric.

Unul din aceşti pictori “minori” a fost Brekelenkam, a cărui capodoperă, ”Atelierul croitorului”, aparţine Rijksmuseum-ului din Amsterdam.

Pictorul s-a născut în 1620, a lucrat la Leyden şi a murit tot acolo, la 48 de ani. A fost căsătorit de două ori. A avut o casă de copii, nouă la număr, pentru care avea nevoie acută de bani şi a cerut concesiunea unei cârciumi cu bere şi rachiu.

Printre altele, a pictat femei citind Biblia şi familii care-şi făceau rugăciunea înainte de masă. Aş spune că erau “doar protestanţi, nu altceva.”

Eduard Plietzsch a fost prezentat într-o notă consistentă de subsol în ediţia românească. Au fost menţionate contactele sale din anii 1900-1914 cu membrii mişcării artistice “Sturm”, iar despre perioada celui de-al doilea război mondial se spune că a publicat lucrări valoroase.

“Către sfârşitul existenţei sale, Plietszch s-a stabilit la Koln (R.F. Germania), unde s-a stins din viaţă în 1961.” (2)

Comuniştii români din vrema aceea au “uitat” să menţioneze episodul biografic cel mai important: Plietzsch a expertizat piese din pictura olandeză, furate de nazişti pentru Fuhrermuseum-ul şi colecţia de artă a Reichsmarschall-ului Hermann Göring.

Plietszch însuşi a minţit în autobiografia sa din 1955, cum că expertiza pentru nazişti a  însemnat doar că a fost activ în Haga, într-o funcţie oficială, limitat la pictorii olandezi importanţi.

La gala Oscarurilor de astă-noapte, s-a vorbit de discriminarea negrilor de către critica de film americană. Au uitat de filmele premiate şi actorii de culoare nominalizaţi anii trecuţi. Acum a venit rândul lesbianismului (“Carol”), transexualităţii (“The Danish Girl”) şi imigraţiei albe (“Brooklyn”) să vină la putere.

Zi şi noapte, istoria se (re)scrie tot mai palpitant. Depinde de surse și resurse.

(1) “Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu”, ed. Christiana, Buc., 2007, pag. 121-123.

(2) Eduard Plietzsch, “Pictori olandezi şi flamanzi din secolul al XVII-lea”, ed. Meridiane, Buc., 1978, vol. I, pag. 72-76.

(În imagine, Quiringh Gerritsz Brekelenkam, „Scena de familie”.)

 

Maeștrii cântăreți de la Chicago

pina unde

Cu cinci ani în urmă,  Marius Cruceru scria pe blogul său câteva fraze profetice:

„Ne interesează ce se întîmplă la Chicago? Ar trebui să ne intereseze? După părerea mea, da!”

Evident, nu era vorba despre Ionescu și biserica sa, ci de cu totul altceva. Oricum, Chicago a fost și rămâne un loc interesant pentru oricine.

Orasul Chicago se mândrește, de exemplu, cu o orchestră simfonică de primă mărime,  care și-a sărbătorit centenarul în 1991. Are instrumentiști de clasă mondială și a avut, de-a lungul timpului, mari directori muzicali care s-au ocupat de programul ei artistic. Amintesc aici pe Sir Georg Solti și pe Daniel Barenboim.

O orchestră simfonică de mare calibru poate să cânte și fără dirijor, deși acest lucru nu se întâmplă niciodată.  E adevărat,  un dirijor prost poate să strice o orchestră bună, dar în cazul celor doi nu se punea problema.

Deși mari muzicieni, cei doi dirijori au avut un stil total diferit de abordare a partiturilor. În timp ce Solti stabilea mai întâi tempoul, Barenboim îl lăsa la urmă.  El spunea că muzica trebuie cântată, analizată și abia după ce vezi cum sună cu orchestra respectivă, stabilești regulile, îi impui granițele și o torni în forma de final. Solti pregătea mai întâi forma și abia apoi punea conținutul.

Revenind la afirmația lui Marius Cruceru, trebuie amintit în ce context a fost făcută: se pregătea unirea a două biserici complet diferite ca stil, ambele din orașul Chicago, conduse de doi pastori diametrali opuși ca stil de conducere,  Daniel Chiu și Valentin Popovici. Marius Cruceru scria în continuare:

„Daţi-mi voie să îmi mărturisesc nişte temeri şi, eventual, dacă fraţii ar găsi de bine să ia în considerare şi ce gîndesc alţii şi să analizeze cum se vede acest eveniment şi prin ochii românilor din ţară, atunci să ia în considerare şi temerile şi opiniile noastre. S-ar putea ca uneori înţelepciunea să vină şi din mulţimea sfătuitorilor.”

Postarea merită citită și azi,  e la fel de actuală, mai ales acum, când bisericile neoprotestante românești s-au adunat pe stradă sub semnul unei concordii mondiale, sub bagheta unui dirijor tot din Chicago, pe nume Cristian Ionescu.

Nu mai știu nimic despre cele două biserici, despre evoluția lucrurilor. Adevărurile crude nu se spun, fiind înghițite de festivismul celor care se cred buricul pământului.

(În imagine: floare scuturata la Agapia)

Ionescu și nu numai

turma de oi 2

Pastorul Cristian Ionescu a dat un nou comunicat bilingv pe blogul personal. Domnia sa este pastor penticostal la Chicago și a organizat, împreună cu un grup de oameni credincioși, acțiunile de protest împotriva abuzului Serviciului de Protecție a Copilului din Norvegia, serviciu care a scos cinci copii din familia unui român căsătorit cu o norvegiană, stabiliți în țara lui Ibsen și Grieg de aproape un deceniu.

De această dată,  domnul Ionescu nu mai face apel la toți creștinii. Îndemnul la post și rugăciune timp de 40 de zile, din 7 martie până în 15 aprilie, nu îi mobilizează pe credincioșii ortodocși care oricum vor fi in postul Paștelui, conform tradiției,  și nu-l vor întrerupe cu două săptămâni înainte de Învierea Domnului, indiferent cât de bilingv li s-ar fi adresat domnul Ionescu.

Pe 16 aprilie va avea loc marea ionesciada, adică mondializarea la termen fix a demonstrațiilor de protest împotriva  „demonului” norvegian. Este reiterata lista conducătorilor mișcării, din care se remarcă absența femeilor (în ipoteza în care prin sintagma „familia extinsă Bodnariu” nu se înțelege și cățel și purcel).

Domnul Ionescu mulțumește Domnului pentru cei peste 70, 000 de oameni care au demonstrat pașnic în cele 63 de orașe planetare, acțiune pe care o consideră o minune cerească.  Apreciază că drama familiei Bodnariu, acuzată de „demonica” Barnevernet că și-ar fi molestat copiii, nu este întâmplătoare și că Dumnezeu vrea să arate ceva creștinilor prin acest necaz.

Domnul Ionescu declară că nu se va lăsa:

„În perioada următoare, în răstimpul pe care îl avem până la protestul global din 16 Aprilie, vom iniția mai multe demersuri legale și nu numai.”

Nu e foarte clar ce înțelege domnia sa prin „nu numai”, cu atât mai mult cu cât în varianta engleză a mesajului formularea or nu apare, or n-am văzut-o eu.

(În imagine: turmă de oi demonstrând pașnic iarna prin pădure, la mine în sat.)

 

Walden (24) Presimțirea

DSC_3507

Cu tâmpla lipită de geamul autobuzului, meditam. De acasă nu primisem în ultimul an nicio veste, nicio carte poștală. Umbra unei îngrijorări mă acoperea treptat. O simțeam din ce în ce mai persistentă. O presimțire neplăcută îmi cuprindea cugetul.

Cunoșteam bine de acum tehnicile și sistemul de demoralizare, de control emotiv, de manipulare a bieților oameni, folosit de Securitate. La urcarea în autobuz, mi-am rotit iute privirea, cercetând fețele călătorilor care mă însoțeau în drum spre Hunedoara. Nu am „citit” nimic suspect pe fețele lor. Chipuri de proletari de diferite vârste, fețe cunoscute mie, fețe de oameni obosiți: navetiști, doi trei bătrâni, câteva femei și un copil.

Înainte să plec din nou spre frontieră, doream să o mai prind în viață pe bunica. Să-i pun alte și alte întrebări despre trecutul și despre învățătorul ei, preotul Iosif Trifa, despre tinerețea și caznele suferite, despre arestările pentru credință, când a fost dusă prin ploi și frig, din post în post.

Despre căsătoria și divorțul de bunicul, cât și despre motivele care au făcut-o să cedeze, să-și convingă copiii să devină slugile noului regim, să-și plece capul în fața „oamenilor de tip nou”, în fața ateilor care-i foloseau, care i-au școlit și i-au transformat în slugi loiale mârșăviei marxiste.

Să aflu alte întâmplări din anii când în casa bunicului veneau români adevarăți, oameni cu caracter integru, urmați apoi, la scurtă vreme, de cei „cumpărați”, de informatorii și acoliții regimului opresiv de democrație populară. Acei oameni angajați de la raion ”să-i lămurească” să intre în „întovărășirea de stat” cu toate pământurile, pădurea și agoniseala familiei. Acea îngrijorare neînțeleasă creștea vertiginos, cu cât mă apropiam mai mult de autogara Hundeoara.

În autogară, la fel, nimic suspect. Am coborât ultimul și am luat-o pe jos, apostolește, vreo jumătate de ceas de mers intens. Trebuia să tai o bună parte din orașul cu miros de fum și gaze toxice emanate din furnale și din coxerie, să ajung la orașul muncitoresc și să urc apoi dealul Chizidului, locul unde mama, împreună cu sora ei construiseră, înainte să se căsătorească, o casă modestă, zidită cu efort, cu bani puțini, dar și cu ajutorul substanțial al unchiului Vasile.

(În fotografie: Munții Făgăraș, în apropiere de Sâmbăta de Sus.)

Poveștile luminii

IMG_4902

Nu știu dacă Walden iese din tipar sau e alunecos ca un… țipar. Despre documentele primite și comentate de Marinel Blaj e așa cum am spus: pe unele le știu, pe altele nu. E bine că le pune pe blogul lui.
Marinel cunoaște mai bine decât mine lumea evanghelică. Era normal să știe mai multe și să poată stăpâni subiectul mult mai bine decât aș fi făcut-o eu.
Din punctul meu de vedere, cea mai mare enigmă legată de Anei Valentin este dacă a avut sau nu un rol determinant în destinul lui Wurmbrand și al lui Traian Dorz.
Walden încearcă să (ne) spună că da. Aici e punctul cheie al întregii demonstrații. Dacă nu are suficiente dovezi, doar simpla argumentare logică nu e suficientă și construcția se poate prăbuși oricând peste el.
Richard Wurmbrand a spus că-i iartă pe torționarii săi și nu i-a pomenit pe nume pe niciunul din ei. Nici măcar pe acest Anei Valentin.
Un cercetător pasionat, profesionist și liber de orice constrângeri de religie sau interese de grup, ar fi putut descâlci întreaga afacere, dacă ar fi avut acces la dosarele de la CNSAS.
Nici rolul lui Mike Olari nu mi se pare ușor de demonstrat. Sunt subiectiv și nu pot face judecăți de valoare în ceea ce-l privește. Aș putea să-l acuz de toate relele, inclusiv de manipularea unui document audio, dar numai el știe cum arăta interviul în totalitate.
Când am postat articolul din presa românească în care Anei Valentin îi acuza pe evrei de pogromul de la Iași (!), după 60 de ani de la tragedia respectivă, avocatul din oficiu Mike Olari s-a făcut nevăzut, pentru că devenea, brusc, politic incorect și apărătorul unui individ criminal, cinic și dezaxat. Or, exact de asta nu avea nevoie gruparea de albire a lui Iosif Țon, a cărei portavoce pare să fie Mike, fostul bancher falimentar din anii 90, mai ales după vara fierbinte în care a promovat un misionar inexistent, ajutat de alt aventurier al amvonului, Cristian Barbosu, fostul vameș capacitat de Harvestul american, mult lăudat de Daniel Brânzei pentru că umple România cu biserici ciudate numite Metanoia.
Supoziția lui Walden că ar exista o conspirație a răului, oricând capabilă de crimă, pentru a-și ascunde trecutul și afacerile cu multe zerouri, pare de domeniul fanteziei. Dacă biserica catolică a ajutat naziștii să emigreze în Americi, de ce n-ar fi făcut și evanghelicii același lucru pentru temuții securiști? Este aceasta o temă de meditație sau un subiect de roman polițist, în genul celor scrise de marele semiolog medieval italian, Umberto Eco? Mă îndoiesc că vom găsi prea curând un răspuns la această întrebare.

(În fotografie: Versuri din Poemele luminii ale lui Lucian Blaga pe taraba unui gospodar din comuna Costești, județul Iași. ”Eu nu strivesc corola de mununi a lumii și nu ucid cu mintea tainele…”.  Ca să încapă pe lemn pirogravura, gospodarul a mai ”lucrat” versul, dar esența e aceeași: Blaga merge cu roșiile și cu mustul nou.)

În câteva cuvinte

poezie 2

Walden încearcă de mulți ani să spună ceva lumii. A ales câteva bloguri unde a făcut comentarii. A scris pe două foarte citite în vremea respectivă, ambele scrise de pastori penticostali. În urmă cu câteva zile, Walden mi-a trimis o pagină de amintiri din copilărie. Din păcate, ea apăruse deja pe blogul lui Petru Lascău. Trebuia revăzută, rescrisă de autor. I-am spus asta pe mail, dar el nu mi-a răspuns niciodată la mail. Era vorba de niște chestii tehnice. Am lăsat-o moartă, deși episodul era esențial pentru întreaga povestire. Copilul spune că și-a văzut tatăl doar de patru ori în toată copilăria:

Prima dată mi-l amintesc sosit în cancelaria școlii generale de patru ani din Roșia Montană, locul nașterii mele, unde, în pauza mare, tovarășa învățătoare Drumus Ergy mi l-a prezentat. Eram în clasa a doua primară. Arăta bine, în costum și cu cravată, îmbrăcat cu un fulgarin de culoare foarte deschisă și pantofi de vară, cu multe gaurele si rama groasă. Pantalonii erau călcați la dungă, largi și cu manșeta groasă. Când și-a scos fulgarinul, l-a împăturit cu mișcări elegante și largi; și-a scuturat niște scame imaginare de pe reverul sacoului în carouri vernil. Purta o cravată în dungi, prinsă cu un ac în formă de sageată, la mijlocul pieptului. S-a apropiat de mine, știind că este admirat de învățătoarele prezente, și s-a aplecat, m-a îmbrățisat exagerat de strâns și mi-a spus:
–Fiul meu drag, tu știi că eu sunt tatăl tău?.

Scena este foarte bine prinsă. Aș putea spune că e ca într-un scenariu de film. Cred că lui Walden i-au plăcut filmele și ar fi fost un scenarist bun.

Iată cum a povestit el ultima întâlnire cu tatăl său. Fragmentul e din același comentariu rătăcit în subsolul blogului scris de Petru Lascău:

Ultima dată, timpul petrecut împreună a fost în Hunedoara. Ne-am întâlnit în parcul înverzit din fața catedralei ortodoxe, zona în care, mai târziu, pastorul baptist Coldea a primit aprobare să-și zidească biserica. La cofetăria ”Garofița”, tatăl meu mi-a cumpărat o înghețată mentolată și verzuie, de fistic cu alune. După ce am savurat-o, m-a întrebat dacă mai doresc înca una. Am aprobat, dând repede din cap. În timp ce înaintam cu lingurița în pasta verde și delicioasă, privindu-mă cu un zâmbet în colțul gurii, mi-a făcut cea mai dulce propunere din întreaga mea copilărie:

-Băiete, dacă vrei, poți să mai mănânci încă una, că doar eu le plătesc!”.

Eu îl văd pe Walden ca pe un dublu personaj. Pe primul îl chema Liviu Anei, iar pe cel de-al doilea Robert Lee. Primul a trăit în România, cel de-al doilea a emigrat în America. Istoria primului nu se poate contesta. Așa a văzut el realitatea, așa a cunoscut oamenii. O accepți așa cum este spusă sau o refuzi în bloc.

Al doilea Walden este Robert Lee. Un personaj revendicativ, despre care nu știu mai nimic. Peste ocean a văzut multe, a cunoscut mulți români și și-a pierdut, treptat, inocența, încrederea în liderii bisericii. Încearcă să comunice lumii adevărul său. Lumea văzută de el mișună de speculanți, de excroci, de îmbogățiți și oameni-caltaboși din Roșia copilăriei. Îi cântărește după fumuri și după îmbuibare.

Va urma un episod pe care Walden mi l-a trimis azi.

(În fotografie: Câteva versuri dintr-o cunoscută poezie a lui Octavian Goga, scrise pe taraba unui țăran care vindea vin de casă, nuci și struguri din gospodăria proprie, în fața casei sale din comuna Costești, de pe lângă Târgu Frumos.)

Fără cuvinte

DSC09141

Câteva precizări legate de liniștea de pe blog. În primul rând, Walden nu mi-a mai trimis nimic, nicio pagină de amintiri. Or, pe mine paginile astea mă interesează mai mult decât orice. Suntem din aceeași generație.  Am trăit,  fiecare în felul lui, teroarea comunistă.  Educația noastră a fost diferită. El a ales libertatea cu orice preț.  Eu am ales o viață la limita ipocriziei. El a riscat, eu nu. El a trecut prin închisori,  eu am făcut un compromis. El a fost ispitit, eu nu. El a fost torturat, eu nu. El a scăpat, eu am rămas. Generația de la 1927 a fost sacrificată.  Generația lui Walden și a mea a fost sacrificată,  de asemeni. Nu stiu ce-ar fi ajuns Walden într-o Românie democrată. Nu știu ce-aș fi ajuns eu într-o țară liberă. El a avut un model, eu nu. El și-a iubit  bunicul, eu mi-am iubit mama. Amândoi am fost niște „foști”. El a fi avut o comoară,  eu aș fi avut o moară.  Când am împlinit 18 ani, bunicul meu nu mai putea vorbi. Ne înțelegeam cu el prin scris. Bunicul cunoștea mai multe limbi străine.  Gândea în germană și rusă.  Mi-a scris pe românește: dacă nu ne furau comuniștii, de ziua ta ti-aș fi dăruit o mașină.  Bunicul îndrăgea motoarele. Mie îmi plăceau mașinile.  Eu cumpăram timbre și plicuri, iar bunicul scria rudelor din occident.

Marinel a primit niște documente de la Walden. Pe unele dintre ele le-am văzut și eu, pe altele nu. El a hotărât să le facă publice și să le comenteze. În această perioadă am refuzat să stau de vorbă cu el. Urăsc chestiile aranjate. Nu-mi plac culisele. Din punctul meu de vedere, Anei Valentin a fost un monstru. Marinel încearcă să vadă cum arată un monstru pe dinăuntru.  Îl urmăresc cu mare interes.

Într-o perioadă în care lumea se pune de acord și iese în piețe cu lecția pregătită dinainte, noi nu știm unul de altul. E mai corect așa.

(În fotografie: Muntele Ceahlău cu Baba Dochia privind  mută la vale.) 

Walden (23) Apa din stâncă

DSC09203

Prin luna iunie 1960, în Roșia Montană, în casa bunicilor, au sosit în vizită doi tineri. Era mătușa mea, Estera Furdui, fosta studentă în București și un bărbat plăcut la vedere, pe nume Turcu Iosif. Veneau împreună din Bihor, zona Vascău. Am aflat atunci, deși aveam doar opt ani, că Iosif Turcu era din Oradea și, plăcând-o mult pe mătușa mea, îi făcea curte.

Trăgând cu urechea la șoaptele celor din casă am aflat că el era urmărit îndeaproape de Securitate și că intenția lui era să fugă din țară, trecând Dunărea pe la Cazane. În acest scop, se pregătea intens, înota îndelungat în apa Mureșului și a Crișului.

Mătușa mea era însoțită de acest bărbat plăcut la vedere, cu un temperament blajin și deosebit de politicos. Am văzut cum o sorbea din priviri. Atât bunicul, cât și bunica și mama le-au oferit celor doi musafiri ospitalitatea specifică ardelenilor.

Bunicul trăia separat de bunica, divorțați legal, după o căsnicie de douăzeci și cinci de ani, dar, paradoxal, erau mereu alături, sub sub același acoperiș. Averea lor, adică pajiștile și pământul, livada și casa au fost împărțite în două, legal.

Bunicul a păstrat partea de casă, două camere din aripa de sud-vest a clădirii și una din pivnițele zidite și boltite cu piatră. Cea dinspre sud avea, în capătul ei, în adâncime, o fântână săpată în stâncă cu dalta și ciocanul de mâinile puternice ale bunicului meu. Apa din acea fântână era limpede ca un cristal și în toiul verii era rece ca gheața.

Turcu avea cu el un aparat de fotografiat și am observat că era foarte interesat să facă multe fotografii zidurilor casei, unor ruine, unor intrări de mină, iar a doua zi, de pe un deal mai înalt, multe fotografii ale coloniei de deținuți din valea Nanului-Făurești.
Acolo, în aceea colonie, lagăr al suferinței, făcută după sistemul lagărelor siberiene, împrejmuită cu șase garduri de sârmă ghimpată, cu turele dese în care păzeau soldați înarmați cu puști mitralieră, erau îngrămădite multe mii de deținuți obidiți, mulți dintre ei condamnați la muncă silinică pe viață.

Erau introduși forțat, pe trei schimburi, în minele Roșiei Montane, obligați să lucreze până la epuizare, să sape, să încarce mii de vagoneți cu minereu aurifer, în întunecimea din măruntaiele muntelui.

Îmi amintesc că Iosif Turcu, după ce a servit masa, zâmbind mereu mătușii mele,  a ieșit în curte să privească peisajul de munte și panorama văii. De obicei, când în familii sunt găzduiți musafiri, copiii încearcă să atragă atenția asupra lor și se grozâvesc.

Văzându-mă cum mă duelam vitejește cu o sabie de lemn făcută de bunicu, înfruntând un dușman imaginar travestit în stâlpul porții, mi-a sugerat să văd ultimul film istoric american ”Vikingii”, cu Kirk Douglas și Tony Curtis. În aceeași toamnă, filmul a venit în Roșia Montană și l-am văzut cu școala, adică duși în șir lung, la matineu, de tovarășa învățătoare Drumeș Erji.

Mătușa nu s-a mai căsătorit cu Iosif Turcu. Cu mintea mea de copil, am gândit atunci că el a iubit-o sincer, cu adevărat. Ea l-a îndepărtat și, trei ani mai târziu, s-a căsătorit din interes cu un inginer pe care l-a cunoscut în vremea când se afla în București. Un inginer minier, care a fost repartizat, după absolvire, la Deva, angajat al Trustului Miner, secția I.P.E.G., adică întreprinderea de prospecțiuni și explorări geologice, care avea o sucursală și în Roșia Montană.

(În fotografie: Acareturi dintr-o gospodărie de munte din satul Ceahlău.)