Pentru Barthimeu și nu numai…

Dragul meu Barthimeu, i-am cerut prietenia, pe facebook, pastorului de la Providența, în ziua în care am scris postarea. Omul nu mi-a răspuns. E dreptul lui să facă ce vrea, dar eu am încercat.
Am vrut să-l întreb, pe mesagerie, de ce a luat hotărârea aceea, care mie mi s-a părut provocatoare și greu de gestionat, fiind vorba de Alin Cristea, om nu mare de stat, dar degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat, ca să vorbim după… Ureche.    🙂
Când am spus că nu e înregimentat, m-am gândit la unii jurnaliști de pe la noi, care sunt plătiți de unii sau de alții. Or, Alin Cristea face jurnalism, dacă vrei, într-un sens mai larg, dând cu bâta în dreapta și în stânga, pe gratis, lăudând pe unul și că(l)când pe altul, după o grilă proprie, invocând lupta de idei și nu atacul la persoană, deși, pentru mine, cel puțin, lucrurile nu stau chiar așa.
După ce facebook-ul a devenit o ”față” a noastră, într-un sens mai larg, m-am gândit să fac un exercițiu, să văd cum aș putea să-l prezint pe Alin Cristea unor prieteni care nu au timp să citească sute de pagini despre el și incidentul respectiv. Să-l privesc cu un ochi proaspăt, complet detașat de trecut. Am scris un text sec, zic eu, de câteva rânduri, fără să mă implic sentimental în poveste.
Optica mea a rămas aceeași, referitor la Iosif Țon. Am aruncat din bibliotecă toate cărțile pe care le cumpărasem (și citisem) de-a lungul anilor, scrise de el. N-am mai făcut asta cu nimeni, deși, te rog să mă crezi, am o bibliotecă frumușică, cu autori laici pe care îi detest mai mult decât pe Iosif ( Visarionovici) Țon.

Anunțuri

Orbul scrie muților

După protestele organizate în București și Madrid, Cristian Ionescu a declarat, pe englezește,  că se simte mândru că este român.

Ionescu este mândru, anticipând alte și alte demonstrații în fața ambasadelor Norvegiei din capitalele europene și de la Washington.

Nu e greu de imaginat ce se petrece în sufletul copiilor luați samavolnic de lângă părinți cu o lună înainte de Crăciun.  Psihologii știu mai bine cât de fragilă este mintea lor. Adevărata dramă este acolo, în inima micuților. Părinții sunt ingrijorati de soarta și de visurile lor, care pot deveni coșmaruri pentru toată viața. Cine  le va plăti pe toate?

Cum se vor șterge urmele din mintea și inima acestor oameni? Își va cere, oare, scuze o țară înghețată ca Norvegia pentru daunele imense pe care le-a produs o instituție de ocrotire cu reflexe naziste din regatul ei?

Soții Bodnariu sunt de confesiune penticostală.  Mobilizarea bisericii din Chicago, condusă de Cristian Ionescu, și a celei din București,  unde este pastor Daniel, fratele lui Bodnariu, a fost exemplară.  Efortul lor e pe cale să fie urmat de o comunitate foarte numeroasă,  răspândită în multe țări de pe glob.

Asta e ceea ce se vede. Ce nu se vede e țesătura de relații, de interese care au determinat ieșirea la rampă a unor politicieni români și a unei televiziuni cu un renume nu tocmai curat.

Putem presupune orice, dar asta nu schimbă datele problemei, nevoia de a rezolva cât mai rapid situația  de criză.  Vine un an cu alegeri locale în România,  iar subiecte care să aducă voturi și să stoarcă lacrimi nu sunt de neglijat. Evident, toată lumea nu vorbeste decât despre o cauză nobilă,  dar atâtea alte cauze nobile au fost ratate în România,  încât, spre deosebire de domnul Ionescu, nu am niciun motiv de satisfacție că în fruntea societății sunt indivizi precum Ben-Oni Ardelean și Titus Corlatean și alți politicieni mai răi ca ei.

După protestul din Spania, Ionescu a aplaudat ca la meci: bravo, Madrid!, la nici două săptămâni după ce Cristi Țepes și-a dat  viața pentru cauză.

În ultimele zile, a apărut pe scenă un obișnuit al reflectoarelor neoprotestante din diaspora: Mike Olari și noua televiziune LogosTv, pe pagina căreia strălucesc figurile unor Iosif Ton și Cristian Barbosu. Cum va reuși să recupereze terenul pierdut acest inventator de falși misionari creștini e greu de anticipat, dar cu bani și cu talent se pot face minuni. Evident, numai cerești.

Persoanele cele mai discrete, cele mai estompate în peisaj, sunt tocmai protagoniștii dramei. Soții Botnariu sunt scoși la inteval de câte ori crede staff-ul că a venit momentul să emoționeze poporul. Strategia nu e rea, dar tăcerea a devenit supărătoare.  În general, oamenii obosesc să sufere în neștire pentru niște idei abstracte, lipsite de carne și sânge.

Viorel Codreanu, un confrate medic de peste ocean, un om trecut prin ciur și prin dârmon, urmărit de securitatea ceausista de pe vremuri din pricina credinței sale creștine, tată a șase copii, a făcut publică o Scrisoare către soții Bodnariu din Norvegia.

Plin de bun simț și de empatie,  el îi îndeamnă pe părinți să facă pasul înainte,  să iasă la rampă:

„Spuneți-ne voi, nu intermediarii voștri! De ce? Nu doar pentru simplul motiv ca anumite detalii vor putea fi omise sau altele deformat prezentate de către cei interpuși, ci pentru cu mult mai mult. Ca dovadă că sunteți locuiți de un Duh al curajului, nu al fricii. Dragostea voastră pentru cei cinci copii ai voștri trebuie să alunge frica de autoritățile norvegiene!”

Sunt foarte curios ce răspuns va primi… dacă va primi!

Oamenii uită ușor.  Se iau cu treaba, fiecare are necazurile lui și există riscul ca drama Bodnariu să se joace, treptat, cu sala pe jumătate goală. Ionescu știe cum stau lucrurile, agitația lui încă dă roade, dar acrobațiile verbale și jocul de scenă au nevoie de retușuri.

Cu excepția unor voci contradictorii din presă,  până in prezent Norvegia e rece și tace.

 

 

Barthimeu spre Un alt orizont

Aflat într-o listă nesfîrşită de nume, am primit anunţul lui Barthimeu: omul acesta şi-a început cursa.

Nu pe titanic vas, ne spune el, ci pe titanic vals, cred eu. E poate  mai sigur aşa, şi mai elegant: să te legeni, să dansezi, să aluneci cu şi printre idei, fără să te zdrobeşti de pumnul aisberg ivit în cale.

Este începutul călătoriei virtuale venind dinspre pseudonim, spre nume şi, de ce nu? spre renume.

Dumnezeu să-ţi ajute, prietene! (Cu) vînt din pupa!

 

Barthimeu revine în forţă. Semiologia Eclezială (1)

Semiologie Ecclesială

Drept introducere

Dacă Semiologia/ Semiotica e acea ştiinţă (de-a observa şi aduna simptome şi semne) , ştiinţă împletită cu arta de-a interpreta toate acestea, atunci există multipe  genuri semiologice…

Oamenii de litere vor recunoaşte necesitatea unei semiologii literale… Muzicienii, muzicologii, aşişderea – a celei muzicale… De medici să nu mai vorbim! Starea de sănătate respectiv de boală poate fi estimată  în măsură apreciabilă prin prisma acestei ştiinţe…

Pe lângă toate acestea am putea să ne întrebăm: de ce n-ar exista şi o semiologie ecclesială ?!? Citește în continuare „Barthimeu revine în forţă. Semiologia Eclezială (1)”

Barthimeu despre ruşine

„Ruşinică… Ruşinică !” sau

Despre o minoritate impertinentă şi detestabilă 

În sine, minoritatea poartă un spirit, o marcă, o atitudine: cel/cea  de complexat.

Indiferent că ţine de naţionalitate, de rasă, de sex, de statut social, cultural, religios sau politic, acest complex de inferioritate face ca minoritatea să se închircească, să se „enclavizeze” sau chiar să se intimideze faţă de majoritate.

Atunci când se ocupă de o anume grupare minoritară, Scriptura sugerează iudeilor şi creştinilor să aibă o anume atitudine faţă de cei „loviţi de/în soartă”, faţă de cei năpăstuiţi aflaţi în minoritate, şi anume: să aibă compasiune.

Dar faţă de o anume minoritate, Biblia este categorică: faţă de sodomiţi alias homalăi/homosexuali/gay în nici un caz! Ca să nu fie dubii de natură culturală sau mai ştiu de ce alt gen, atât Vechiul cât şi Noul Testament sunt categoric împotriva acestei aberaţii.  Citește în continuare „Barthimeu despre ruşine”

Barthimeu despre Accederea la putere

Generaţia „Pro-ştii şi câştigi” sau

Despre accederea la putere 

Mai bine de o decadă a trecut de la lansarea modei „Pro” care a marcat pe cei născuţi după ’80. Generalizările sunt păguboase… dar mare parte a acestei generaţii are câteva trăsături definitorii.

Profetul (printr-o radiografiere mai mult decât relevantă) şi apostolul Pavel ne desfăşoară evantaiul trăsăturilor generaţiei de mai-sus, prin: ” Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu„.

Această generaţie „Pro” a mai reuşit să introducă încă o profesie în nomenclatorul de meserii: „student pe/de anul I”, în sensul că încep o facultă şi după primul an o schimbă… şi înca una… şi încă una, astfel „cotele apelor-pardon, al cunoştinţelor” nu trec de „laba gâştii”. Nefericita influenţă holywoodiană, gen Beverly Hills, asupra generaţiei în discuţie s-a văzut şi încă se mai vede…  Spirit de gaşcă, lipsă de condescendenţă faţă de orice autoritate (parentală, profesională, statală, educaţională, eclesială), relaţii sexuale premaritale la o vârstă extrem de precoce, atracţia pentru etno-botanice, demolarea cu nonşalanţă a multor cutume de sorginte iudeo-creştină, o construcţie a culturii kitsch-ului în detrimentul celei clasic-universale, o ţinută vestimentară mai mult decât indecentă (a-la buricul gol), tendinţă la supraconsum fără un minim de responsabilizare pentru ceva productiv, iată doar câteva din „liniile de forţă” ce creionează această generaţie…  Citește în continuare „Barthimeu despre Accederea la putere”

Barthimeu cu Teze şi antiteze la securitate

Am parafrazat textul scris de Barthimeu, amintindu-mi de o emisiune culturală de pe vremuri, de la „Europa Liberă”, „Teze şi antiteze la Paris”, care a supărat la vremea respectivă pe Ceauşescu în asemenea măsură, încît securitatea a hotărît uciderea realizatoarei, nimeni alta decît regretata Monica Lovinescu. Bătută crunt, Dumnezeu s-a îndurat de ea şi a supraviaţiut „argumentelor” braţului de fier al partidului unic. 

Am speranţa ca aceste lucruri să nu se întîmple şi cu Barthimeu.

Ceea ce face el acum, emigrat de ani buni într-o ţară a democraţiei pe nume America,  poartă pecetea revoltei celei vechi pe care o simţeai vie, nealterată, în vocea Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca.

Au trecut două decenii de atunci şi noi vorbim în continuare de securitate, de neo-comunism, de pericolul existenţei unor cozi de topor active în spaţiul evanghelic românesc din ţară şi de aiurea; ne uităm cu suspiciune la cel de alături, care are un discurs ce ni se pare ambiguu; ne revoltăm că dosarele se şi s-au ocultat în continuare, iar adevărul pe care-l dorim ieşit la lumină, amînat pînă la calendele greceşti.

Din punctul meu de vedere, înclin să cred că poziţia lui Adam Michnik e într-o oarecare măsură salvatoare, o „aministie” colectivă a mizeriilor umane ce ne-au întreţinut coşmarul timp de jumătate de secol şi mai bine. Barthimeu este de o altă părere, căutînd cu febrilitate martori „curaţi” care întîrzie să apară şi care să dezvăluie urmele unor paşi şterşi cu grijă de oamenii din umbră ai  puterii de azi şi de ieri. 

Am citit materialul său în această cheie, a revoltei, nu a unui excurs teoretic şi în termeni perfect definiţi, şi-mi permit această introducere ceva mai lungă, pentru a-mi preciza, pe de o parte, poziţia, pe de altă parte pentru a vă asigura că textul său merită citit cu atenţie şi comentat de fiecare neinfluenţat de mine sau de altul.  Citește în continuare „Barthimeu cu Teze şi antiteze la securitate”