Eu am făcut șăpti clasi. Povestea unui om bun

Eu am făcut șăpti clasi. Meseria mea a fost de sondor. Sondor la cefereu. A fost cu injecțiile, că s-o început metroul, cu de-astea… Am lucrat la București. La Metrou București.

Prima oară, din 62 până în 65, am lucrat la mina de aur Brad și pe urmă m-am dus la sonde…, sondele cefereului București… la Metrou. Acolo am lucrat până am ieșit la pensie, până în 91.

Erau accidente, se lucra subteran. N-am lucrat cu deținuți. Muncă grea. De la începutul metroului și până la terminare, am lucrat la Metrou. Am lucrat pe orice tronson, începând de la Podul Izvor și până în Dristor și Gara de Nord…

Eu făceam injectări. Sondam, băgam așa, și injectam. Beton și cu astea… substanțe chimice…  care să nu pătrundă apa, știi… înăuntru. Am consumat alcool, că ce să zic… pe șantier, da nu… Seara și dimineața…, că era frig, da nu la muncă…   Era securitatea cu noi, acolo. De fumat… Apoi, uite, am 9 ani de când nu mai fumez, de când l-am lăsat. Acum… nici de fumat, nici de băut, nimic absolut…

Am și trei copiii. Nevasta a murit în 95. Cancer a avut. Nepoți am doi și cu doi patru și cu patru opt… opt nepoți am. Strănepoți… acuma, uite acuma, în luna lui aprilie, acu, de Paște…

Eu nu mai pot face nimica. Așa… obișnuiesc să stau să privesc. Mă trezesc la ora șapte și mai privesc la televizor… Dacă sunt singur, singurel!… așa… și privesc la televizor, adorm, apoi iar mă trezesc. Pun și-mi fac mâncare, mănânc, apoi ies afară, mă mai duc pe la vecini… Seara mă uit la televizor și…

Am casa mea, le-am făcut acte la copii. Casa am ridicat-o la 23 de ani, după ce m-am căsătorit. Am un băiat și două fete. O fată am căsătorită la S… E în Germania acuma… Și una e acolo, față în față cu mine. Fecioru-meu șade la socri, tot în sat.

O fost mare grădina… Am dat fetei și am dat și la băiet. Mai bine de jumătate de hectar. Când eram și cu servici, punea nevasta porumb… Acum ei îl lucrează. Eu am pensia mea. Mai trimit nepoții, care învață aici… Băieți, mai aduceți-mi și mie, uite, asta și asta și asta… Am o vecină exact peste drum și îi mai plătesc ei și îmi spală, îngrijește în cameră… am curățenie, n-am ce să zic.

Cu toți am fost prieten, eu n-am avut ceartă cu nimeni. Noi, acolo lucram zi lumină și noaptea, că nu puteam să lăsăm betonul și să se întărească, până nu terminam cu munca, și făceam ore suplimentare, ș-apoi, la două-trei săptămâni, veneam acasă. Din generația mea nu prea mai am… Prieteni mai tineri și neamuri…

Dușmani n-am avut… Cum să vă spun eu… Nu i-am provocat, ca să zic așa… Dacă am putut să-l ajut pe om, l-am ajutat, dacă nu…

Am fost șef de echipă. Lucram pe instalații… Ș-apoi, îi mai adunam: haideți măi, iute, la treabă… Am avut un inginer… pâinea lui Dumnezeu, care cu el am început, cu el am ieșit la pensie. Acum, când știu câte-s de făcut…

Necazul mare care a fost când mi-o murit nevasta.  În 60, pe 31 ianuarie o fost nunta, și până în 95.  Taică-meu o fost… milițian… de-ăsta…,  jandarm, cum era înainte,  și maică-mea o fost casnică. A fi făcut și el vreo prostie, nu-ș ce-a făcut acolo, l-a condamnat la închisoare Ana Pauker, cum era atunci, și-o făcut 23 de ani și jumătate de pușcărie și după aceea a venit acasă… El a fost condamnat prin 41- 42…, si pe urmă, asta…  O venit acasă și a mai trăit 18 ani. Dacă vreți să mă credeți, nu m-a interesat lucrul ăsta și nici nu l-am întrebat… Tata a fost un om cumsecade.

Nici la nunta mea n-a fost. În 68 a venit acasă. Avea meseria asta… de dogar… lemnărie… Făcea butoaie, căruțe. Am fost trei surori și trei frați.  Tata a murit în 85 și mama a murit chiar după revoluție. Am avut copilărie grea de tot. Să mă duc și eu să mă joc sau la cineva sau mai știu eu cum, nu!… Când ieșeam de la școală, în vacanță, mă trimitea cu cârlanii, cu mieii, la un cioban, acolo, unde aveam și noi câteva oi și, ca să scadă din bani,  mă trimitea cu oile, cu cârlanii. Vacanță asta îmi era.

După ce m-am căsătorit, la 25 de ani, am mai stat un an de zile… că a fost cu colectivul ăsta… și în 62 am luat și am plecat la mina de aur, și am făcut patru ani la mina de aur și pe urmă am ieșit. A fost soția, a fost pe la mine, și mă aștepta la gura minei, că acolo era magazin și era zi de salar.  Ș-apoi a văzut un accident și n-a vrut să mă mai lase. Ieși la suprafață și ieși la suprafață! dacă vrei, dacă nu, mergi acasă. Și-am luat și-am plecat la sonde. Acolo am făcut școala asta de sondor.

Sunt mulțumit, foarte mulțumit. Cred în Dumnezeu. Am fost vesel, oh, daa! , oricând, oricând… Mă interesează ce-i în jur, mai ales acuma, cu domnii noștri parlamentari…

Anunțuri

Ghetoul nostru cel de toate zilele…

După ce veţi citi cele cîteva rînduri scrise de Mitică Holhos, veţi recunoaşte, sper, alături de mine, că există o Adevărată viaţă dincolo de cărţi. Nu ştiu cîţi filozofi, cîţi scriitori şi cîţi artişti vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu, dar presimt că mulţi din cei care gîndesc şi trăiesc ca Mitică vor ajunge negreşit acolo. 

„Uite ce mi-am amintit zilele acestea.
Primi 14 ani am trăit într-o localitate situată la câmpie. Oriîncotro piveam, era doar câmpie. Doar în anumite zile, înainte de ploaie,  zăream în depărtare nişte dealuri. Cu mintea mea de copil,  vedeam locul unde se unea Cerul cu Pământul şi-mi ziceam: acolo este capătul lumii. Mi-am fixat nişte repere şi când, într-o zi,  l-am însoţit pe bunicul din partea mamei într-o călătorie de afaceri,  am tecut dincolo de repere şi linia orizontului „s-a deplasat” şi ea mai departe.
Cred că trebuie să fiu mulţumitor lui Dumnezeu că în acei ani de răscruce, cu colectivizarea, când a fost un puternic val al celor care au emigrat spre zonele industriale, tatăl meu a decis să rămână acolo.  Atelierul de rotărie unde lucra tatăl meu şi cu bunicul a trebuit să fie inchis, dar a fost primit ca meseriaş la un I.A.S., cam la 4 km de casă. Oamenii care au avut o influenţă pozitivă în primii ani au fost parinţii, bunicii şi câtiva credincioşi pe care eu i-am apreciat, în primul rand ca oameni harnici şi integri. Biblia era deschisă pe masă, din ea se citea în fiecare seară, apoi rugăciune şi…  la culcare. În fiecare duminică, la Biserica şi, obligatoriu, noi, copiii, aveam să spunem pe de rost Cuvântul de Aur din duminica respectivă.

Când am terminat clasa a VIII-a şi am plecat cam la 150 de km de casă la „profesională”, a fost un fel de despărţire de comuna natală, de familie, de bisericuţa de acolo şi de…  copilărie.
Înainte de a urca în autobuzul care urma să mă ducă pană la tren, am rămas cu aceste cuvinte:
„Ai văzut felul nostru de trăire, de credinţă, acum va trebui să cauţi o biserică şi să fii atent la ce-ţi va spune acolo Dumnezeu.”
Ajuns dincolo de „capătul lumii”, am cunoscut viaţa aşa cum este ea în realitate şi oameni de tot felul, dar şi Acelaşi Dumnezeu, prezent şi aproape gata să-mi vină in ajutor.  Au trebuit să treacă aproape 10 ani până cînd să mă decid să-L accept pe Dumnezeu ca Domn.
Dumnezeu a avut mereu în preajma mea oamenii Lui, care mi-au fost de un real folos.
Oameni sinceri, integri şi care nu s-au plecat sub tăvălugul comunist sub nici o formă.”

MITICĂ  HOLHOS

Capete de bour

I. Americanii nu sunt proşti. Ei nu investesc într-o ţară în care nu sunt interese americane în joc. Uneori ele sunt vizibile din prima, altele se dovedesc mai tîrziu, iar majoritatea deloc. Evident, dacă americanii au pus ochii pe tine e una, iar dacă ruşii o fac, e alta. Cred că orice om cu scaun la cap preferă prima variantă. Românul laic, fundamentalist laic (ca să nu-l numesc nedus la biserică, din moment ce pe el lumea l-a păcălit că e creştin şi se duce la slujbă de Paşte şi Crăciun), a fost primul înşelat de legenda americanului dezinteresat şi bun. Chestia ne-a costat enorm, pentru că eroii care au căzut prin munţi, seceraţi de armata securităţii, au pierit crezînd că americanii sunt cu ei. Aşa s-a sfîrşit rezistenţa românească înainte de vreme, de-aia polonezii şi cehii au avut resurse să acţioneze prin anii ’80 împotriva mîrşăviei comuniste, în timp ce noi, nu. Noi, cu ochii la americani, ne-am consumat resursele înainte de coacere. Citește în continuare „Capete de bour”

Dau un rug pentru o rugă

Ca să nu-ţi pese de tine, trebuie să fii pasionat după Cristos. Eu am cunoscut un astfel de om şi am mai scris despre el. A plecat la Domnul anul trecut.

Imaginea mea despre un om sfînt s-a cristalizat, în mare parte, după modelul său. Dar nu pentru modestia în care trăia, nici pentru pudoarea cu care-şi ascundea necazurile omeneşti şi beteşugurile de ochii curioşilor. Nici măcar pentru credinţa pe care o predica pe toate drumurile, nici pentru rezistenţa pînă la jertfă de care a dat dovadă în faţa comunismului satanic care nu l-a putut zdrobi, ci singură dragostea fără de margini pe care a avut-o pentru cei căzuţi în păcat mi l-a revelat ca pe un rob al Domnului. Citește în continuare „Dau un rug pentru o rugă”

Fratele a murit, trăiască fratele (2)

„Dacă rămîn firimituri pe tava pe care este pusă pîinea care este trecută pe la fiecare, fratele Cornel adună firimiturile, discret, şi le mănîncă şi pe acelea. Sunt coşurile lui cu firimituri, e partea lui. În toate gesturile nu este nimic ostentativ, nimic teatral. Totul este Adevărat.”

Aşa scriam în urmă cu mai bine de patru ani (Doamne! parcă a fost ieri…) despre felul în care ne învăţa fratele Cornel să luăm masa Domnului. Şi mai spunea multe, dar într-un discurs extrem de sobru şi de concis. Nu bătea cîmpii şi, mai mult decît orice, nu vorbea decît despre El. Citește în continuare „Fratele a murit, trăiască fratele (2)”

Fratele a murit, trăiască fratele (1)

V-aţi întrebat vreodată cîte parale v-ar fi costat pe vremea lui Velasquez, Rubens  sau Van Dyck ca să vă vedeţi faţa imortalizată? O avere colosală, vă spun eu!

Acum, nimic mai simplu decît să apeşi pe declanşator. Nu rămîne decît să alegi un suport pe care să depozitezi imaginile. Ajunşi aici, nimic nu mai e sigur, pentru că orice material de stocare se poate degrada în timp. Dar, în principiu şi cu recuperări periodice ale datelor, există şansa ca imaginea să-ţi supravieţuiască mulţi ani după ce nu vei mai fi. Şi mai e ceva: dacă imaginile rămîn, obiceiurile se şterg repede. Citește în continuare „Fratele a murit, trăiască fratele (1)”

Botezul ca un meci de polo

Botezul la neoprotestanţi este, după opinia mea, un act extrem de personal, de intim. Deşi scufundarea în apă este publică, publicitatea ei excesivă mi se pare un gest lipsit de pudoare. Evident, aprecierile mele sunt strict personale şi ţin de un set de tablouri (sau tabuuri) pe care nu le impun nimănui.

Multe din activităţile care se desfăşoară într-o biserică neoprotestantă sunt influenţate de dotarea materială a comunităţii respective, fără nicio legătură cu pregătirea teologică, artistică, etc. a celor care conduc sau participă la manifestări. Citește în continuare „Botezul ca un meci de polo”