Walden (1) Bătaia

În copilărie luam foarte des douăzeci și cinci de lovituri cu cureaua, la fundul gol, legat la mâini cu sfoară de cânepă, aplecat peste un scaun greu din lemn.

Vara nu purtam pantaloni scurți,  pentru a nu fi confundat cu vreo zebră ce a trecut clandestin frontierele spre East.

Când am împlinit treisprezece ani, am fost pedepsit „părintește”, cu lovituri de par rindelat hexagonal, ce susținea,  in curtea mamei mele, o tufă de trandafiri roșii . Dupa ce parul s-a rupt de glezna piciorului stâng, am primit lovituri cu picioarele, cu pumnii, lovituri cu dosul palmei.

Una din palme, primită peste urechea stângă,  mi-a perforat timpanul. La Cluj, doctorul de specialitate, Shapira, mi-a prescris Polidin, injecții antibiotice zilnice, pe o durată de șase săptămâni.

Sălășluiesc în State de aproape patru decenii. Prima jumătate a acestui timp, am petrecut-o în anturaje „bine structurate mioritic”, atât tradițional, cât și evanghelic.

Aș avea multe, multe de spus in legătură cu violența „pocăinței” românești!.

Recent, am citit în „The Illustrated Dictionay of Snark” următoarele :
„Spare the rod, spoil the child – ( Use the rod, get six months probation , and you’are visiting your child under strict supervision !)

Sincerely, Walden

Anunțuri

Eu am făcut șăpti clasi. Povestea unui om bun

Eu am făcut șăpti clasi. Meseria mea a fost de sondor. Sondor la cefereu. A fost cu injecțiile, că s-o început metroul, cu de-astea… Am lucrat la București. La Metrou București.

Prima oară, din 62 până în 65, am lucrat la mina de aur Brad și pe urmă m-am dus la sonde…, sondele cefereului București… la Metrou. Acolo am lucrat până am ieșit la pensie, până în 91.

Erau accidente, se lucra subteran. N-am lucrat cu deținuți. Muncă grea. De la începutul metroului și până la terminare, am lucrat la Metrou. Am lucrat pe orice tronson, începând de la Podul Izvor și până în Dristor și Gara de Nord…

Eu făceam injectări. Sondam, băgam așa, și injectam. Beton și cu astea… substanțe chimice…  care să nu pătrundă apa, știi… înăuntru. Am consumat alcool, că ce să zic… pe șantier, da nu… Seara și dimineața…, că era frig, da nu la muncă…   Era securitatea cu noi, acolo. De fumat… Apoi, uite, am 9 ani de când nu mai fumez, de când l-am lăsat. Acum… nici de fumat, nici de băut, nimic absolut…

Am și trei copiii. Nevasta a murit în 95. Cancer a avut. Nepoți am doi și cu doi patru și cu patru opt… opt nepoți am. Strănepoți… acuma, uite acuma, în luna lui aprilie, acu, de Paște…

Eu nu mai pot face nimica. Așa… obișnuiesc să stau să privesc. Mă trezesc la ora șapte și mai privesc la televizor… Dacă sunt singur, singurel!… așa… și privesc la televizor, adorm, apoi iar mă trezesc. Pun și-mi fac mâncare, mănânc, apoi ies afară, mă mai duc pe la vecini… Seara mă uit la televizor și…

Am casa mea, le-am făcut acte la copii. Casa am ridicat-o la 23 de ani, după ce m-am căsătorit. Am un băiat și două fete. O fată am căsătorită la S… E în Germania acuma… Și una e acolo, față în față cu mine. Fecioru-meu șade la socri, tot în sat.

O fost mare grădina… Am dat fetei și am dat și la băiet. Mai bine de jumătate de hectar. Când eram și cu servici, punea nevasta porumb… Acum ei îl lucrează. Eu am pensia mea. Mai trimit nepoții, care învață aici… Băieți, mai aduceți-mi și mie, uite, asta și asta și asta… Am o vecină exact peste drum și îi mai plătesc ei și îmi spală, îngrijește în cameră… am curățenie, n-am ce să zic.

Cu toți am fost prieten, eu n-am avut ceartă cu nimeni. Noi, acolo lucram zi lumină și noaptea, că nu puteam să lăsăm betonul și să se întărească, până nu terminam cu munca, și făceam ore suplimentare, ș-apoi, la două-trei săptămâni, veneam acasă. Din generația mea nu prea mai am… Prieteni mai tineri și neamuri…

Dușmani n-am avut… Cum să vă spun eu… Nu i-am provocat, ca să zic așa… Dacă am putut să-l ajut pe om, l-am ajutat, dacă nu…

Am fost șef de echipă. Lucram pe instalații… Ș-apoi, îi mai adunam: haideți măi, iute, la treabă… Am avut un inginer… pâinea lui Dumnezeu, care cu el am început, cu el am ieșit la pensie. Acum, când știu câte-s de făcut…

Necazul mare care a fost când mi-o murit nevasta.  În 60, pe 31 ianuarie o fost nunta, și până în 95.  Taică-meu o fost… milițian… de-ăsta…,  jandarm, cum era înainte,  și maică-mea o fost casnică. A fi făcut și el vreo prostie, nu-ș ce-a făcut acolo, l-a condamnat la închisoare Ana Pauker, cum era atunci, și-o făcut 23 de ani și jumătate de pușcărie și după aceea a venit acasă… El a fost condamnat prin 41- 42…, si pe urmă, asta…  O venit acasă și a mai trăit 18 ani. Dacă vreți să mă credeți, nu m-a interesat lucrul ăsta și nici nu l-am întrebat… Tata a fost un om cumsecade.

Nici la nunta mea n-a fost. În 68 a venit acasă. Avea meseria asta… de dogar… lemnărie… Făcea butoaie, căruțe. Am fost trei surori și trei frați.  Tata a murit în 85 și mama a murit chiar după revoluție. Am avut copilărie grea de tot. Să mă duc și eu să mă joc sau la cineva sau mai știu eu cum, nu!… Când ieșeam de la școală, în vacanță, mă trimitea cu cârlanii, cu mieii, la un cioban, acolo, unde aveam și noi câteva oi și, ca să scadă din bani,  mă trimitea cu oile, cu cârlanii. Vacanță asta îmi era.

După ce m-am căsătorit, la 25 de ani, am mai stat un an de zile… că a fost cu colectivul ăsta… și în 62 am luat și am plecat la mina de aur, și am făcut patru ani la mina de aur și pe urmă am ieșit. A fost soția, a fost pe la mine, și mă aștepta la gura minei, că acolo era magazin și era zi de salar.  Ș-apoi a văzut un accident și n-a vrut să mă mai lase. Ieși la suprafață și ieși la suprafață! dacă vrei, dacă nu, mergi acasă. Și-am luat și-am plecat la sonde. Acolo am făcut școala asta de sondor.

Sunt mulțumit, foarte mulțumit. Cred în Dumnezeu. Am fost vesel, oh, daa! , oricând, oricând… Mă interesează ce-i în jur, mai ales acuma, cu domnii noștri parlamentari…

Povestea unei femei singure

Mi-au adus-o într-o gardă: udă,  vânătă de frig, plină de noroi și duhnind a alcool. A doua zi am reușit să înțelegem câteva cuvinte, greu bolborosite. Fără acte, fără nume, chioară și fără dinți, avea o boală despre care învățasem în facultate, dar n-o văzusem decât în poze. Femeia suferea de pelagră. Încet, încet,  cu fiecare zi care trecea, se simțea din ce în ce mai bine: cadavrul prindea viață.  După cinci zile, si-a trecut mâna făcută pieptene prin păr. Redevenea femeie. Treptat, s-au lămurit și lucrurile. A căpătat nume, nu și acte. Oficialitățile au  început să se intereseze de ea și să încerce să-i găsească un rost.  Au luat-o și au dus-o într-o comună dintr-un alt județ,  de unde se părea că provine. Nu apucasem să stau de vorbă cu ea, deși am promis prietenilor că voi încerca să aflu frânturi din viața ei. După trei zile, într-o dimineață,  când am ajuns la servici, am găsit-o instalată în patul și salonul de unde plecase. S-a întors cu două boccele mari în mâna,  pline de boarfe, pe care le așezase lângă ea. Avea tot ce-și dorea un om:  un pat cu așternutul primenit, căldură și mâncare.  A vrut să plece în ograda primarului, să-i facă omul acte. De-abia am oprit-o. O las să-și spună povestea pe care v-am promis-o, omițând întrebările mele, care, oricum, mai mult au încurcat-o. Dacă nu veți înțelege mare lucru, nu e nicio problemă: nu sunteți singurii.

„Dacă sunt născută în 56 câți ani să am? Șaizeci! M-am născut în satul Opinci, că atunci nu era… Era Opinci. Dacă era comuna Opinci? Poate era comuna Buleni, dar acuma e comuna Opinci. Primăria e Opinci.

Am fost cinci: trei fete și doi băieți.  Două fete eu trăiesc și una a plecat în lume. Băieții au murit. Când erau mari, așa… Unul era bolnav de boli. Când a murit ultimul? Dar eu mai țin minte!? Am fost măritată.  Da’ n-am fost? Am făcut patru clase. Patru am făcut.  Da’ n-am putut să fac mai mult, că din cauză la boala de mamă.  De stomac, de toate… Am stat acasă,  să am grijă de ea. Avea animale multe. Să am grijă,  să stau cu dânsa…

Am avut trei fete. Locuiesc la Nătângi. Una e la Spania. Două sunt la Coțofeni. La Coțofeni,  unde am fost. Am locuit unde am făcut treabă.  Unde m-au luat femeile la treabă.  Astă iarnă am stat aproape de Purcica. S-a îmbolnăvit femeia și au dus-o la spital. Și au zis că o aduc în octombrie, când m-a prins ploaia aia mare, atuncea eu veneam de acolo, veneam de la ea. Mai bine stăteam la nepoatele alea. M-am pornit… De ce? M-am pornit… Încă nu ploua…

Barbatul trăiește, dar a plecat fata de acolo la cuscra, când au sunat de la primărie.  Bărbatul e acolo… Nu se poate apropia de dânsele. În satul Coțofeni.  Toți sunt acolo. Cuscra și-a luat băiatul cu o fată de-a mea, toți nepoții,  de-asta n-am putut să stau și am venit înapoi.  Mai e o fată  care trăiește cu el, dar o să plece repede de acolo. A născut,  a făcut copilul cum era când am venit încoace… Eu am avut trei fete cu el…

Concobin? Nu am concobin! Îl chema Mălăieși.  Era om în etate, cuminte. Am stat așa.  Când m-a luat, avea 76. Am trăit la el 12 ani. Are cinci ani de când a murit. De cinci ani am stat pe la femei. Am făcut treabă pe unde am stat. Iarna am dormit acolo, pe la lume. Stăteam acolo, la femei cuminți.  Am dormit în casă,  aveam și televizor, făceam și mâncare.  Aveam grijă de casă, aduceam lemne.

În primăvară,  când e de legat la vie, îmi dădeau și bani. Altfel, era bine așa,  că stăteam.  De țuică nici să n-aud! Nu-mi place.

M-a prins o ploaie, așa… Am urcat sus, ca să stau la adăpost.  La magazin. Acolo… că acolo nu ploua. Erau trei. Au ajuns și se uitau la mine. Unul în albastru, ce s-a gândit? O să vină o salvare,  a zis, ca să mergi. Eu știu? Cum vreți!  Treaba dumneavoastră.  I-au spus lui dom’ primar și dom’ primar a zis să o trimiteți la pediatrie… nu, nu la pediatrie, la interne.

Primarul nu mă prea știa.  Eu, dacă așa,  cu Mălăieși,  acolo… Eu vedeam de grădină… Mălăieși nu avea copii, avea nepoți.  Au vândut pământul mai din timp și… salut!  I-au făcut vânt și la casă,  că o fac ei… Au dat pământul la altcineva, să-și facă ei adăpost.

În primăvară mă duc la treabă.  La azil nu, că n-am bani. Am să-mi fac acte aici…, dacă vin la treabă aici. Aici, la comuna Opinci.

Acuma cum să fac?”

Angajăm turnători, manipulatori şi colegi de bine

Am scris pe facebook că scrisoarea Biancăi Lucaciu ar trebui citită de toţi prietenii şi cunoştinţele mele, indiferent de vârstă. Bianca Lucaciu a terminat liceul cu media generală 10 şi a luat BAC-ul cu aceeaşi notă.  Restul era un coşmar. „Am scris toate aceste lucruri pentru că simt că înnebunesc”, a scris Bianca Lucaciu în spovedania publicată pe ActivesNews”.

Societatea românească nu recunoaşte elitele. Nu respectă profesiile. Nu  păstrează distanţele. Toate relele ţin de trecut, de anii în care puterea populară a corupt totul. Societatea comunistă era împărţită în trei clase: activiştii, securiştii şi  restul. Turma. Cea de astăzi poartă stigmatul celei de ieri. N-au trecut, încă, cei patruzeci de ani de behăit umanism prin pustie.

Poporul evreu a avut un legământ cu Dumnezeu. Lor li s-a promis o ţară şi, după patruzeci de ani de suferinţă, credinţă şi necredinţă, li s-a dat Canaanul. Noi am făcut  pact cu diavolul şi, după douăzeci şi cinci de ani de tăcere,  trăim fericiţi în infern.

Unii o duc bine, alţii o duc rău. Mana, hrană dumnezeiască egalitară care le venea evreilor din cer, nouă ne lipseşte. Evadăm dintr-un infern şi fugim în altul, mai bine plătit.  Dăm zilnic bănuţul, mituind cezarul. Religia secretului de serviciu a transformat statul român post-comunist într-o societate ocultă la nivel naţional.

În urmă cu două zile, un individ, medic ca şi mine, m-a înjurat de mamă la raportul de gardă, pentru că m-am opus numirii sale în comisia de etică a spitalului în care lucrez.  Vino, bă, cu crucea la raport şi la comisie!  Văd că asta vrei…,  mi-a mai spus individul, după ce m-a ameninţat că mă calcă în picioare,  deşi, tehnic vorbind, lucrurile ar fi stat exact invers.

Un  prieten îmi spunea, mai în glumă, mai în serios:  au încercat serviciile să plaseze un om şi la voi. Mă întreb: să fie numai unul?

Inima mea scuipă

Nu e frumos să scuipi, să înjuri sau să faci pipi pe stradă. Deși,  uneori, e greu să te abții de la toate trei.

De exemplu, eram în Iași,  in Piața Unirii și am căutat un wc public. Pasajul fiind in renovare, o femeie care uda florile m-a trimis la privatele ecologice din fața Teatrului. Am luat-o greșit și am ajuns în față la pizzeria   MamaMia. Am intrat, am comandat și am facut ceea ce nu era frumos să fac pe stradă.

Cum cafea nu pot să beau ca fac extrasistole, am luat o pizza scârboasa  care m-a stors de parale, m-am conectat la net ca tot țăranul și am așteptat să se întâmple ceva. Într-un târziu,  m-a sunat nevastă-mea, care nu știa unde dispărusem.

Azi, dupa 31 de ore de stat in spital (dintr-un total de 48) mi-a venit să scuip pe medicina româneasca.  Știți povestea, nu o mai repet: nu mai sunt doctori, se închid spitale, o să ne ia gaia.

Mi-am făcut cu mâna mea o electrocardiograma.  M-am uns cu gelul ăla scarbos, care seamănă cu cel de dat pe păr,  mi-am lipit ventuzele pe piept,  am pus cleștii la mâini și la  picioare și am dat drumul la mașinărie.

Am recoltat câteva extrasistole atriale, un soi de palpitații pe hârtie.  Sunt ca scuipatul inimii. Sunt la fel de scumpe pentru sănătate,  cum e pizza de la MamaMia pentru buzunar.

Le trimit pe obrazul ecologic al Ministerului Sănătății.

20150601_124558

Serviciul de Urgență și linșajul mediatic. Cazul Tiberiu Brăilean

Câteva cuvinte despre cazul Tiberiu Brăilean, de care a scris ”Ziarul de Iași”.

Amănunte despre patologie și filmul evenimentelor sunt arătate acolo. Nu am de unde să știu date în plus. În schimb, îi cunosc pe medicii de la cele două clinici: C.I. Parhon și Sf. Spiridon.

Există așa numitele ”protocoale”, de care amintește directorul DSP. Dacă spitalul în care faci de gardă nu e competent să rezolve cazul, medicul care pune diagnosticul trimite bolnavul la un alt spital de profil: respirator, cardiologic, digestiv, neurologic etc.

Numai azi, fiind de gardă la spitalul meu, am trimis către Iași, de dimineață, cu ambulanța, 5 bolnavi. Doi la neurologie, cu accidente cerebro-vasculare recent instalate, doi la spitalul Sf. Spiridon, pentru o suspiciune de miocardită post-virală și o insuficiența cardiacă severă, iar la urmă a venit un copil de 1 an și 4 luni cu stafilococie cutanată (furunculoză), care a luat tot drumul Iașului.

Cazurile mai puțin grave, le-am oprit la mine.

Ce se întâmplă la serviciile de primire de la spitalele din Iași?

Sălile sunt ticsite de bolnavi. E un furnicar inimaginabil. Medicii sunt depășiți numeric, nu profesional. Ceea ce scriu ziarele și urlă televiziunile este un linșaj mediatic cu bună știință, un populism descreierat al unor scîrța-scîrța pe hârtie.

Nu spun că nu există și incompetență, că nu se fac greșeli, uneori mari, în unele locuri, uitate de lume.

Dar, dincolo de toate astea, trebuie să știți că în țară au rămas extrem de puțini medici: din 33 de mii, abia dacă mai lucrează 13 mii.

De la începutul anului, prin camera de gardă de la mine, de la boli interne, au trecut 865 de cazuri de urgență. Majoritatea aduse cu ambulanța. Unii fără acte.

Suntem trei medici în spital pe linia de interne-pediatrie-nou născuți și doi colegi din afară, care fac și ei de gardă.

Am ajuns să fac șapte gărzi pe lună. Să ne fie frică de o eventuală greșeală: din oboseală, din lipsa aparaturii, a medicamentelor, a unui serviciu de primire urgențe calificat în acest sens.

Sunt peste 70 de kilometri până la Iași. Lucrăm ca în război, luptăm ca-n linia întâi.

Am putea să plecăm, oriunde. Poate că o vom face.

Până atunci, respectăm ”protocolul”. Cazurile grele le trimitem la cele două clinici din Iași, de care urlă presa.

Am avut uneori discuții în contradictoriu cu colegii de acolo. Totul s-a rezolvat. Nervii trec. Niciodată nu mi-a spus cineva: nu-ți iau cazul, n-ai decât să te descurci singur cu el.

În curând, vom fi puși și noi la zid. Apoi, vor urma alții, și alții la rând…

Cauzele? Un sistem medical putred, un organism mort de multă vreme, corupt la cel mai înalt nivel, un minister plin de birocrați, inclusiv la DSP, pentru greșelile cărora, de-a lungul a 25 de ani, plătim noi, acum, pălmașii de rând.

Pilele, relațiile, banii, șpăgile: toate au dus la promovarea unor non-valori în posturi de decizie.

Tinerii își iau lumea în cap în fiecare zi. Numai anul acesta, au plecat de la noi, din spital, din diverse motive, 4 medici: un psihiatru, un pneumolog, un infecționist și un balneolog.

Îmi pare rău că trebuie s-o spun: România nu mai e o țară locuibilă.  

P.S. Tromboembolismul pulmonar este o afecțiune extrem de severă, greu de diagnosticat, mai ales la nivelul unei camere de gardă. Intră în ceea ce se cheamă diagnostic diferențial, iar complicația poate fi fatală în orice moment, chiar și la multe ore după ce s-a pus diagnosticul corect. În astfel de situații, mortalitatea e ridicată până și în SUA. Acum se caută un țap ispășitor, veriga slabă din lanțul trofic medical,  și a fost găsită o doctoriță de boli interne de la UPU Parhon. O cunosc telefonic, mi-a primit un caz luna trecută, fără niciun comentariu. Amabilă și competentă. Mă întreb: cine a făcut parte din comisia de kileri de la DSP Iași? Cine sunt marii specialiști care dau verdicte din birouri? Aștept să văd decizia dlui prof. Vasile Astărăstoae, președintele Colegiului Medicilor, pe care îl admir și pe care am avut cinstea să-l cunosc de mai mulți ani, linșat, la rândul lui, de presă, luni de zile.  

Războiul și corupția

Cărțile americane de medicină sunt lipsite de poezie. Pragmatice, mereu puse la punct cu ultimele noutăți, tratatele lor sunt o bucurie pentru studiu.

Printre puținele excepții pe care le-am întâlnit sunt câteva vorbe despre boala canceroasă.

Dacă o stenoză aortică se complică cu insuficiența cardiacă, speranța de viață e de opt luni.

Dacă ai cancer de pancreas, supraviețuirea e tot de opt luni.

Dar, în timp ce un bolnav cu stenoză aortică trage speranțe să păcălească boala, trăind liniștit în societate și famile, bolnavul de cancer se simte trădat de propriul organism și se retrage, distrus, într-un colț. E invadat, bombardat, terorizat.

Cancerul ucide la fel ca stenoza. Vestea că ai cancer e cumplită. Faptul că ai stenoză e un fleac.

De război ne temem, cu corupția trăim.