Urare de an nou

Când eram mic, mama mă urca in tren, mă dădea in grija unui om din compartiment și,  după trei ore de mers prin mijlocul câmpului,  după ce ne opream în două sau trei gări,  mă trezeam în mijlocul peronului, căutând-o din ochi pe bunica.

Știam că e acolo. Niciodată nu mi-a fost teamă că s-ar putea să nu fie. Aveam un consemn: nu trebuia să plec din gara fără ea.  Dar o găseam mereu, zâmbindu-mi lângă poartă.

„Aș vrea un tren care să nu se oprească nicăieri, un tren al unui drum fără sfârșit”, scria, în Jurnalul ei, Jeni Acterian.

Timpul călătoriei nu e mereu același. Când s-a dus prima dată spre „Muntele vrajit”, lui Hans Castorp i s-a părut că  drumul nu se mai sfârșește niciodată.  Trenul pleca de la câmpie și ajungea, gâfâind, in vârful unui munte. Era plin de viață și, aparent, sănătos.  Al doilea drum, deși la fel de lung,  i s-a părut mai scurt: nu mai avea întoarcere.

Când au inventat cinematograful, frații Lumiere au proiectat un film de treizei de secunde, în care un tren intra, vijelios, într-o gară. Oamenii s-au speriat atât de rău,  încât s-au repezit să iasă din sala.

„O, gările astea, le-aș distruge pe toate”, scria Jeni Acterian în jurnal, intuind că viața ei va fi amară.

Tarkovski spunea că filmul a  răspuns unei nevoi ascunse a omului contemporan. Supraspecializat și adâncit în munca lui, omul nu mai are timp. Opririle,  gările au devenit pentru el o necesitate spirituală. Timpul  memoriei, așa cum l-a resimțit Marcel Proust în numeroasele sale volume din   „A la recherche du temps perdu”, a fost incapsulat în film, o iluzie a timpului prizonier în veșnicie.

Acolo unde nu mai există timp,   unde se sfârșește călătoria,  ne așteaptă Cineva să ne treacă dincolo de poartă,  în orașul pe care îl știm, deși nu l-am văzut niciodată.

Cântec de lebădă

Cristi Tepes povestea că ultimul său film făcut la TVR a fost „Protestanți în România”:

„Am amintit la sfârșit de faptul că unii și-au sacrificat chiar viața și libertatea pentru a răspândi Evanghelia în România. Unii și-au zis, probabil: ‘Ce-ar fi ca acesta să fie cântecul de lebădă a lui Cristi?'”. (Din „Cristi Țepeș- IN MEMORIAM 1958-2015”).

În acest „cântec de lebădă”, care durează 10 minute, apare și figura unui cunoscut personaj, figura centrală a acestor zile: Cristian Ionescu, cu un bebeluș în brațe,   într-o adunare penticostală. Evident, era mult mai tânăr și neliniștit.

Comentând imaginile, Cristi Țepeș spunea:

„Un numitor comun al acestor confesiuni (din Alianța Evanghelică,  n. m) este faptul că nu copiii devin membrii ai bisericii, ci doar aceia care se botează,  cel mai devreme în adolescență,  dar uneori chiar după maturitate”. (Din Cristi Țepeș,  Protestanți în România, min 5).

Ultimul film realizat de Cristi Țepeș,  adevăratul său „cântec de lebădă”,  a rămas neterminat.  A apucat să monteze un promo de câteva minute, în care apar soții Bodnariu, singuri și devastati de tragedia prin care treceau, în fața căminului unde ardeau câțiva butuci, cu o flacăra veselă si luminoasă.  Contrastul era evident.

Despre acest film și partea rămasă needitata, Cristian Ionescu spunea, zilele trecute:

„Mulți au dorit să vadă și să audă mai mult despre cazul Bodnariu de la … Marius și Ruth Bodnariu. A fost motivul pentru care fratele Cristi Țepeș a călătorit la fața locului în ultima misiune a vieții sale pământești.” (Din Cristian Ionescu, Cazul Bodnariu devine cazul Barnevernet).

 

 

 

 

 

 

 

 

Sacrificiul. Despre ultimul film al lui Cristi Ţepeş

Scopul artei, scria Andrei Tarkovski, în cartea sa „Sculptând în timp”, este acela de a-l pregăti pe om pentru moarte, de a-i curăţa şi de a-i afâna sufletul, de a-l face capabil să devină mai bun.

Cristi Ţepeş a murit de prea multă inimă, la volanul maşinii cu care voia să ajungă acasă, la soţie şi copii. Cristi Ţepeş a murit de oboseală.

Petru Lascău, pastor penticostal din Arizona, scria, pe 13 decembrie 2015, că a vorbit cu realizatorul TV, Cristi Ţepeş, de mai multe ori, în ultimele două săptămâni:

În utimile două săptămâni cred că am vorbit cu el de mai multe ori la telefon. Priveam la ceas și constatam că la el, la București, era ora 3 noaptea. Îl rugam să se ducă la culcare. Nu putea să doarmă de pasionat ce era pentru ceea ce lucra.

Pentru Petru Lacău era bine: fusul orar lucra pentru el.

Cristi Ţepeş a fost un copil mare:

N-am întîlnit bărbat mai sensibil! Niciodată!”,

scria Marius Cruceru, după aflarea veştii că cineastul evanghelic a murit subit.

Om mereu cu sufletul la gură, Cristi Ţepeş îţi vorbea, în primul rând, despre Isus:

Zîmbea și mă acoperea ca o dună. Apoi vorbea de Domnul Isus. Mai înainte de orice.” (Marius Cruceru, în “Bocet pentru Cristi Ţepeş”).

Zguduit de drama familiei Bodnariu din Norvegia, Cristi Ţepeş s-a pus în situaţia lor, creştineşte:

Dragule, şi eu am şase copii şi nu pot să-mi imaginez ce ar însemna să râman fără ei…”,

i-a mărturisit lui Daniel Bodnariu, fratele lui Marius Bodnariu, românul naturalizat în Norvegia, căruia Serviciul de Protecţie al copilului i-a luat cei cinci copii, pe data de 16 noiembrie 2015.

Suferind creştineşte cu cei care suferă şi bucurându-se cu cei ce se bucură, Cristi Ţepeş a fost un artist de o mare sensibilitate, căutând să tragă cu ochiul la lucrarea lui Dumnezeu pe pământ, cu florile şi oamenii:

Îmi povestea cum petrecea nopţi în şir pentru a prelucra diferite materiale: interviuri, călătorii, evenimente printre oameni sau natură (a petrecut ore şi zile în şir pentru a surpinde minunea transformării bobocilor în flori)”,

scria Ligia Seman, în “Cristi Ţepeş, o viaţă de nemurire”.

Petru Lascău a fost cel care i-a sugerat lui Cristi Ţepeş să plece în Norvegia şi să facă un reportaj cu familia Bodnariu:

Când i-am sugerat să plece în Norvegia să le ia un interviu mi-a spus că este gata oricând.” (Petru Lascău, în “La revedere, dragule Cristi”, din 13 decembrie 2015).

Petru Lascău l-a informat pe Cristian Ionescu:

Zilele trecute, discutând cu pastorul Petru Lascău, m-am bucurat când mi-a spus de posibilitatea unui documentar filmat de Cristi Țepeș în Norvegia.” (Cristian Ionescu, în “Cristi Țepeș: Ultimul documentar”, din 13 decembrie 2015).

Interviul se transformase, deja, într-un documentar.

Despre intenţia lui Cristi Ţepeş de a pleca în Norvegia a aflat şi Daniel Bodnariu, care se întreba de unde ştia cineastul de telefonul său:

M-a sunat la telefon, nici nu stiu de unde a aflat numarul meu si imediat s-a oferit sa ne ajute, sa plece in Norvegia, sa faca un film.” (Daniel Bodnariu, în “Cristi Ţepeş a fost un balsam pentru rănile noastre”, din 13 decembrie 2015).

Documentarul ajunsese, deja,  film.

Ca să-l poată face, Cristi Ţepeş a trebuit să plece în Norvegia, să schimbe trei avioane şi, de la ultimul aeroport, Bergen, să meargă  5 ore cu maşina, pe drumuri cu serpentine, foarte frumoase, dar pe distanţe foarte mari,  după cum mărturisea el, pe data de 9 decembrie 2015, într-o emisiune de la Radio Vocea Evangheliei. Ultima sa misiune (şi emisiune), de altfel.

În drum spre familia Bodnariu, Cristi Ţepeş a trimis un mesaj lui Petru Lascău, din Arizona.  Îl ruga să se roage pentru el. Îl copleşise oboseala:

Duminică dimineața mi-a trimis un mesaj din drumul spre familia Bodnariu: ”Te rog să te rogi și tu să ajung cu bine. Acum plec spre casa din vestul Norvegiei (Bergen). Sunt foarte obosit. Mulțumesc! Cristi”. (Petru Lascău, 13 decembrie 2015)

Cristi Ţepeş a petrecut 31 de ore în Norvegia. Nici la întoarcere, drumul nu a fost mai bun:

Călătoria lui Cristi Țepeș nu a fost lipsită de peripeții, mai ales la întoarcere când legăturile de zbor au făcut să călătorească vreo 12 ore mai mult decât s-a anticipat.” (Cristian Ionescu, în matrialul citat anterior).

Imediat după întoarcere, Cristi Ţepeş s-a apucat de lucru:

A început imediat să lucreze la editare și ne-a oferit primele imagini cu Marius și Ruth lângă cei cinci ciorapi de Crăciun, în fața unui șemineu trist ca privirile din ochii lor.” (Cristian Ionescu)

Pe 12 decembrie, Cristi Ţepeş a vorbit la telefon cu Daniel Bodnariu:

Ieri am vorbit cu el la telefon de trei ori, îmi spunea că mai aşteaptă de la Marius nişte poze cu copiii lui.” (Daniel Bodnariu, în 13 decembrie 2015)

Cristi Ţepeş adusese cu el un material bogat, rezultat din

orele de mărturii filmate cu vecini, cunoscuți, prieteni, imagini ale soților Marius și Ruth Bodnariu”. (Cristian Ionescu)

Emoţiile şi oboseala s-au adunat în inima mare şi bună a lui Cristi Ţepeş şi, în drum spre casă, aceasta a cedat.

La câteva ore după ce inima artistului a încetat să bată, din Chicago s-a auzit vocea îngrijorată a lui Cristian Ionescu, care se întreba cine va duce treaba până la sfârşit:

Încă nu este timpul să întrebăm de secvențele filmate în Norvegia și cine va continua editarea acestui material, dar considerând că este ultima cauză pentru care s-a consumat neobositul său suflet, putem declara că fratele nostru drag, Cristi Țepeș și-a încheiat alergarea pe acest pământ la fel de demn și nobil după cum a trăit!” (Cristian Ionescu, pe 13 decembrie 2015).

Într-o pagină de o zguduitoare frumuseţe,  Marius Cruceru, copleşit la aflarea veştii că prietenul său nu mai este, a dat un strigăt lung:

NUUUUUU, NUUUUUU, Doamne, nu pe Cristi!”,

(Marius Cruceru, Bocet pentru Cristi Ţepeş)

amintindu-mi de un tablou celebru al pictorului expresionist norvegian Edvard Munch.

Mergeam pe strada cu doi prieteni. Soarele apunea şi am simţit o urmă de melancolie. Dintr-o data cerul s-a făcut roşu sângeriu. Când mă uitam mai atent la norii în flăcări, am auzit un ţipăt puternic, nesfârşit, trecând prin natură„. (Edvard Munch, despre Strigătul, “The Scream”)

Tabloul se află expus la Oslo, în capitala Norvegiei.

Strigătul lui Cristi Ţepeş pluteşte în noi şi printre noi, ca un afinţit roşu, sângeriu.

The_Scream

(Sursa fotografiei: Wikipedia)

Eu am făcut șăpti clasi. Povestea unui om bun

Eu am făcut șăpti clasi. Meseria mea a fost de sondor. Sondor la cefereu. A fost cu injecțiile, că s-o început metroul, cu de-astea… Am lucrat la București. La Metrou București.

Prima oară, din 62 până în 65, am lucrat la mina de aur Brad și pe urmă m-am dus la sonde…, sondele cefereului București… la Metrou. Acolo am lucrat până am ieșit la pensie, până în 91.

Erau accidente, se lucra subteran. N-am lucrat cu deținuți. Muncă grea. De la începutul metroului și până la terminare, am lucrat la Metrou. Am lucrat pe orice tronson, începând de la Podul Izvor și până în Dristor și Gara de Nord…

Eu făceam injectări. Sondam, băgam așa, și injectam. Beton și cu astea… substanțe chimice…  care să nu pătrundă apa, știi… înăuntru. Am consumat alcool, că ce să zic… pe șantier, da nu… Seara și dimineața…, că era frig, da nu la muncă…   Era securitatea cu noi, acolo. De fumat… Apoi, uite, am 9 ani de când nu mai fumez, de când l-am lăsat. Acum… nici de fumat, nici de băut, nimic absolut…

Am și trei copiii. Nevasta a murit în 95. Cancer a avut. Nepoți am doi și cu doi patru și cu patru opt… opt nepoți am. Strănepoți… acuma, uite acuma, în luna lui aprilie, acu, de Paște…

Eu nu mai pot face nimica. Așa… obișnuiesc să stau să privesc. Mă trezesc la ora șapte și mai privesc la televizor… Dacă sunt singur, singurel!… așa… și privesc la televizor, adorm, apoi iar mă trezesc. Pun și-mi fac mâncare, mănânc, apoi ies afară, mă mai duc pe la vecini… Seara mă uit la televizor și…

Am casa mea, le-am făcut acte la copii. Casa am ridicat-o la 23 de ani, după ce m-am căsătorit. Am un băiat și două fete. O fată am căsătorită la S… E în Germania acuma… Și una e acolo, față în față cu mine. Fecioru-meu șade la socri, tot în sat.

O fost mare grădina… Am dat fetei și am dat și la băiet. Mai bine de jumătate de hectar. Când eram și cu servici, punea nevasta porumb… Acum ei îl lucrează. Eu am pensia mea. Mai trimit nepoții, care învață aici… Băieți, mai aduceți-mi și mie, uite, asta și asta și asta… Am o vecină exact peste drum și îi mai plătesc ei și îmi spală, îngrijește în cameră… am curățenie, n-am ce să zic.

Cu toți am fost prieten, eu n-am avut ceartă cu nimeni. Noi, acolo lucram zi lumină și noaptea, că nu puteam să lăsăm betonul și să se întărească, până nu terminam cu munca, și făceam ore suplimentare, ș-apoi, la două-trei săptămâni, veneam acasă. Din generația mea nu prea mai am… Prieteni mai tineri și neamuri…

Dușmani n-am avut… Cum să vă spun eu… Nu i-am provocat, ca să zic așa… Dacă am putut să-l ajut pe om, l-am ajutat, dacă nu…

Am fost șef de echipă. Lucram pe instalații… Ș-apoi, îi mai adunam: haideți măi, iute, la treabă… Am avut un inginer… pâinea lui Dumnezeu, care cu el am început, cu el am ieșit la pensie. Acum, când știu câte-s de făcut…

Necazul mare care a fost când mi-o murit nevasta.  În 60, pe 31 ianuarie o fost nunta, și până în 95.  Taică-meu o fost… milițian… de-ăsta…,  jandarm, cum era înainte,  și maică-mea o fost casnică. A fi făcut și el vreo prostie, nu-ș ce-a făcut acolo, l-a condamnat la închisoare Ana Pauker, cum era atunci, și-o făcut 23 de ani și jumătate de pușcărie și după aceea a venit acasă… El a fost condamnat prin 41- 42…, si pe urmă, asta…  O venit acasă și a mai trăit 18 ani. Dacă vreți să mă credeți, nu m-a interesat lucrul ăsta și nici nu l-am întrebat… Tata a fost un om cumsecade.

Nici la nunta mea n-a fost. În 68 a venit acasă. Avea meseria asta… de dogar… lemnărie… Făcea butoaie, căruțe. Am fost trei surori și trei frați.  Tata a murit în 85 și mama a murit chiar după revoluție. Am avut copilărie grea de tot. Să mă duc și eu să mă joc sau la cineva sau mai știu eu cum, nu!… Când ieșeam de la școală, în vacanță, mă trimitea cu cârlanii, cu mieii, la un cioban, acolo, unde aveam și noi câteva oi și, ca să scadă din bani,  mă trimitea cu oile, cu cârlanii. Vacanță asta îmi era.

După ce m-am căsătorit, la 25 de ani, am mai stat un an de zile… că a fost cu colectivul ăsta… și în 62 am luat și am plecat la mina de aur, și am făcut patru ani la mina de aur și pe urmă am ieșit. A fost soția, a fost pe la mine, și mă aștepta la gura minei, că acolo era magazin și era zi de salar.  Ș-apoi a văzut un accident și n-a vrut să mă mai lase. Ieși la suprafață și ieși la suprafață! dacă vrei, dacă nu, mergi acasă. Și-am luat și-am plecat la sonde. Acolo am făcut școala asta de sondor.

Sunt mulțumit, foarte mulțumit. Cred în Dumnezeu. Am fost vesel, oh, daa! , oricând, oricând… Mă interesează ce-i în jur, mai ales acuma, cu domnii noștri parlamentari…

Povestea unei femei singure

Mi-au adus-o într-o gardă: udă,  vânătă de frig, plină de noroi și duhnind a alcool. A doua zi am reușit să înțelegem câteva cuvinte, greu bolborosite. Fără acte, fără nume, chioară și fără dinți, avea o boală despre care învățasem în facultate, dar n-o văzusem decât în poze. Femeia suferea de pelagră. Încet, încet,  cu fiecare zi care trecea, se simțea din ce în ce mai bine: cadavrul prindea viață.  După cinci zile, si-a trecut mâna făcută pieptene prin păr. Redevenea femeie. Treptat, s-au lămurit și lucrurile. A căpătat nume, nu și acte. Oficialitățile au  început să se intereseze de ea și să încerce să-i găsească un rost.  Au luat-o și au dus-o într-o comună dintr-un alt județ,  de unde se părea că provine. Nu apucasem să stau de vorbă cu ea, deși am promis prietenilor că voi încerca să aflu frânturi din viața ei. După trei zile, într-o dimineață,  când am ajuns la servici, am găsit-o instalată în patul și salonul de unde plecase. S-a întors cu două boccele mari în mâna,  pline de boarfe, pe care le așezase lângă ea. Avea tot ce-și dorea un om:  un pat cu așternutul primenit, căldură și mâncare.  A vrut să plece în ograda primarului, să-i facă omul acte. De-abia am oprit-o. O las să-și spună povestea pe care v-am promis-o, omițând întrebările mele, care, oricum, mai mult au încurcat-o. Dacă nu veți înțelege mare lucru, nu e nicio problemă: nu sunteți singurii.

„Dacă sunt născută în 56 câți ani să am? Șaizeci! M-am născut în satul Opinci, că atunci nu era… Era Opinci. Dacă era comuna Opinci? Poate era comuna Buleni, dar acuma e comuna Opinci. Primăria e Opinci.

Am fost cinci: trei fete și doi băieți.  Două fete eu trăiesc și una a plecat în lume. Băieții au murit. Când erau mari, așa… Unul era bolnav de boli. Când a murit ultimul? Dar eu mai țin minte!? Am fost măritată.  Da’ n-am fost? Am făcut patru clase. Patru am făcut.  Da’ n-am putut să fac mai mult, că din cauză la boala de mamă.  De stomac, de toate… Am stat acasă,  să am grijă de ea. Avea animale multe. Să am grijă,  să stau cu dânsa…

Am avut trei fete. Locuiesc la Nătângi. Una e la Spania. Două sunt la Coțofeni. La Coțofeni,  unde am fost. Am locuit unde am făcut treabă.  Unde m-au luat femeile la treabă.  Astă iarnă am stat aproape de Purcica. S-a îmbolnăvit femeia și au dus-o la spital. Și au zis că o aduc în octombrie, când m-a prins ploaia aia mare, atuncea eu veneam de acolo, veneam de la ea. Mai bine stăteam la nepoatele alea. M-am pornit… De ce? M-am pornit… Încă nu ploua…

Barbatul trăiește, dar a plecat fata de acolo la cuscra, când au sunat de la primărie.  Bărbatul e acolo… Nu se poate apropia de dânsele. În satul Coțofeni.  Toți sunt acolo. Cuscra și-a luat băiatul cu o fată de-a mea, toți nepoții,  de-asta n-am putut să stau și am venit înapoi.  Mai e o fată  care trăiește cu el, dar o să plece repede de acolo. A născut,  a făcut copilul cum era când am venit încoace… Eu am avut trei fete cu el…

Concobin? Nu am concobin! Îl chema Mălăieși.  Era om în etate, cuminte. Am stat așa.  Când m-a luat, avea 76. Am trăit la el 12 ani. Are cinci ani de când a murit. De cinci ani am stat pe la femei. Am făcut treabă pe unde am stat. Iarna am dormit acolo, pe la lume. Stăteam acolo, la femei cuminți.  Am dormit în casă,  aveam și televizor, făceam și mâncare.  Aveam grijă de casă, aduceam lemne.

În primăvară,  când e de legat la vie, îmi dădeau și bani. Altfel, era bine așa,  că stăteam.  De țuică nici să n-aud! Nu-mi place.

M-a prins o ploaie, așa… Am urcat sus, ca să stau la adăpost.  La magazin. Acolo… că acolo nu ploua. Erau trei. Au ajuns și se uitau la mine. Unul în albastru, ce s-a gândit? O să vină o salvare,  a zis, ca să mergi. Eu știu? Cum vreți!  Treaba dumneavoastră.  I-au spus lui dom’ primar și dom’ primar a zis să o trimiteți la pediatrie… nu, nu la pediatrie, la interne.

Primarul nu mă prea știa.  Eu, dacă așa,  cu Mălăieși,  acolo… Eu vedeam de grădină… Mălăieși nu avea copii, avea nepoți.  Au vândut pământul mai din timp și… salut!  I-au făcut vânt și la casă,  că o fac ei… Au dat pământul la altcineva, să-și facă ei adăpost.

În primăvară mă duc la treabă.  La azil nu, că n-am bani. Am să-mi fac acte aici…, dacă vin la treabă aici. Aici, la comuna Opinci.

Acuma cum să fac?”

Clubul salamandrelor

Lumea zice că ăștia din curentul haevy-metal fac gesturi dubioase. Folosesc simboluri satanice. Chestia aia dezagreabilă, cu mânuța cu două degete ridicate și restul adunate, ca un bot de iepure sau de capră cică ar fi un semn de recunoaștere și de închinare. Tot ce se poate. Craniile, oasele, urletele, fumul, textele sunt departe de tot ce am învățat că reprezintă creștinism.

Strada, la care se închină atâția în ultimele zile, nu reprezintă o sumă de inteligențe, ci o nivelare a lor la nivelul cel mai de jos, suficient ca mesajul să fie înțeles și de unul cu patru clase primare.

O țară nu este condusă de mulțime, deși mulțimea este lăsată să creadă chestia asta. Cele care conduc jocurile sunt elitele, nu alea pe care le înjură toată lumea, ci alea care nu se văd, masoneria, illuminati, via Bruxelles, Paris, Vatican, Londra și New York.

Strada l-a înjurat pe patriarh, pentru că așa a primit ordin. A mai mârâit preaînaltul, dar până la urmă a dat-o la pace, pentru că altfel îi zbura tronul de sub sfântul fund. Ce va urma, cât de curând? Acceptarea căsătoriilor homosexuale, capitol la care suntem restanți pe plan european. Dacă nu… s-a creat precedentul: masonul Alexandru Ioan Cuza a secularizat averile mănăstirești. Averile mănăstirilor actuale sunt imense, în timp ce visteria statului e mereu goală și prăduită de clienți.

Nici în comunism nu s-au strigat atâtea lozinci împotriva bisericii. Activiștii cu ateismul lucrau mai discret. Niciodată pastorii de toate culorile nu au fost atât de obedienți cu strada și de curtenitori cu un loc în care, în 2014, s-au celebrat ritualuri satanice. Evident, gloata n-are nevoie de predicile lor, pentru că, până la urmă, creștinismul din biserici a ajuns un spectacol de muzică și de toalete.

Cuvântul nu mai are putere în gura liderilor bisericii, indiferent de denominația lor. Marii vorbitori, oamenii care au întors mulțimile la credință, nu erau niște șmecheri cu diplome și doctorate, ci trăitori adevărați ai Cuvântului, oameni simpli, smeriți și modești. Rugul aprins nu ardea cu cianură.

Nici strada, nici preoții, nici pastorii, nici enoriașii, cu atât mai puțin rockerii și metaliștii nu vor cere un parlament curat și un guvern fără masoni. Papa va lansa luna aceasta un disc de muzică religioasă pe ritmuri de muzică rock progresiv. Ar dansa și din buric, să vadă toată lumea trecută la catolicism.  Rămâne deschisă calea periniței ortodoxe.

Nimeni nu înțelege că satanismul adevărat nu se caută la cluburi, ci la lojă, la clubul salamandrelor.

Dictionar Colectiv (3)

DUBLA CETATENIE. Creștinii au o dublă cetățenie.  În primul rând, sunt cetățenii cetății pe care o locuiesc pe pământ,  iar în al doilea rând,  sunt cetățenii Împărăției cerești.

Pentru cei din vechime, cetățenia era un lucru foarte important.  Ea presupunea să fii liber. Doar asa aveai drepturi in cetate. Sfântul Apostol Pavel a fost cetățean roman și s-a folosit din plin de asta. Fără cetățenia romana, Pavel nu ar fi ajuns la Roma, să Il vestească pe Hristos printre stăpânii lumii.

In același timp, Pavel știa că este și cetățean al cerului. A avut mare grijă să nu-si piardă acest drept, devenind robul lumii acesteia. El stia că orice clipă trăită in plus pe pământ prezintă riscul de a pierde cetatenia cerească.   Suntem ispitiți in orice moment și acest lucru l-au înțeles și cei vechi, și cei din zilele noastre.

In cer, crestinii nu vor fi ortodocsi, catolici, protestanți și neoprotestanti, asa cum suntem aici, pe pământ.  Acolo vom fi simpli cetățeni ai Împărăției.  Mesajul acesta ar trebui aplicat încă de aici.

In aceste zile, am văzut prin piețe oameni care injurau pe mai marii bisericii ortodoxe, cerând spitale, nu biserici. Cetatenii cetăților pământești luptau, indirect, impotriva cetățeniei lor cerești.   Deși nu sunt ortodox, blasfemia străzii m-a cutremurat. Numele lui Hristos de pe o pancartă a fost  alungat din piață.  Oamenii au inceput să se lupte cu Dumnezeu, umilind Biserica.

In aceste zile, in aceste vremuri, avem, poate mai mult ca oricând in istorie, nevoie acută unii de alții,  crestinii de creștini. Mesajul libertății noastre nu e huiduiala joasă,  injuria, ci dragostea sfântă,  agape, după modelul celei din Sfânta Treime.