O minune la baptiști: se cumpără broșurile lui Iuga

Nu știu cine este domnul Fodorean, dar e o apariție. E serios, blând, bun de suflet și de gură, vag bârfitor, tenace și conservator: cu alte cuvinte, nu există persoană mai agreabilă într-o biserică, indiferent din ce confesiune face parte. Mi-a pus niște întrebări (la care a răspuns singur) și a făcut niște afirmații, la care am răspuns eu. E o formulă care merită încercată, ca să-ți testezi cunoștințele, răbdarea și, mai ales, îndelunga răbdare. Fodorean (F) pare să fie un penticostal din diaspora supărat pe baptiștii de peste tot.

F: ”Lipsa aceasta de obiectivitate mă deranjează la baptiști. Inabilitatea de-a enunța principii pe care și ei să le respecte.
De ce generalizați? Nu e nicio lună de când a murit Cristi Țepeș… Poate învățați ceva din asta, măcar să scăpați de obiceiul de a vă adresa unor mulțimi…

F: ”Dacă v-ați referit la calitățile pe care le-au avut înaintașii noștri, unul care se apropie în trăire de acei oameni este Marius Cruceru, a cărui activitate i-am urmărit-o pe parcursul mai multor ani.
Cristi Țepeș nu a fost înaintașul nostru. Cât despre Marius Cruceru,  Dumnezeu să-l țină sănătos!

F: ”Păi, draguților, ori lucrăm doar cu toate datele ori nu.
Cu toate datele, drăguțule, cum altfel! ”Drăguților” sună bine  când traduci din Tolstoi, Dostoievski, Cehov și Turgheniev, dar nu  pe românește. Îl accept, pentru că jumătatea mea de rus plânge după clasici.

F: ”Vă întreb în modul cel mai sincer: ce s-ar întampla dacă toți am proceda ca voi?… Ba dimpotriva, îmi fac blog găsesc și pe alții ca mine dispuși să o întoarcă mereu și pe partea cealaltă…”
Drăguțule, e de încercat. Dacă materialul e bun, îl întorci și pe partea cealaltă și nu se cunoaște.

F: ”Acum Iuga (poetul și scriitoru) ne întreaba ironic de ce nu ne ocupăm și de Suedia? Deci cu alte cuvinte de ce nu fugim după mai multi iepuri odată?”
Păi, a zis bine poetul: nu-i păcat să alergi numai după reni?

F: ”Ar fi culmea să ne supăram dacă alții aplică același principiu când e vorba de proiectele inițiate de noi…”
Da, ar fi o culme foarte înaltă, drăguțule, dar dacă nădăjduim, ajungem și acolo.

F: ”Dați-mi voie să spun că nici atunci când domnul Negruț a venit la noi la biserică să solicite ajutor financiar pt studenții de la Emanuel nu am avut toate datele despre studenții aceia, nu m-am dus să-i verific, nu am făcut investigații…
Ați procedat total greșit! Să arunci cu banii fără să vezi marfa? Dacă era alterată moral?

F: ”Va intreb: când domnul M. Cruceru s-a hotărât să pedaleze 1000 de km (dacă nu greșesc) pt copilul acela, știa el toate datele despre familie și copil? Vă asigur că nu.
Aveți deja răspunsul, de ce mai întrebați?

F: ”Sau când va fi vorba de cauze inițiate de baptiști vă veți pune toți neuronii în funcțiune ca să demonstrați că e „satanic” să nu ne implicăm și că problema respectivă e și problema mea?!
Nu toți neuronii, drăguțule: doar pe ai domnului Samy Tuțac, că are de dat cu ei în toți creștinii.

F: ”A venit Iuga pe la noi (pt că bântuie des toată Europa) și să-i pun mereu toate spusele sub semnul intrebării, să mă prevalez mereu de faptul că nu-l cunosc, nu știu ce lucrare face, deci nu ajut.”
Aștept foaia de bântuire a lui Iuga. Până atunci nu vă cred.

F: ”Păi dacă am proceda toți așa, ce lucrări s-ar mai face? Vă spun eu: Hnatiuc n-ar mai avea școală teologică, Iuga nu și-ar vinde broșurile, iar RVE ar emite o jumătate de oră pe zi.
Iar ați dat-o pe peiorative, drăguțule! Are Hnatiuc școală teologică? Pe bune? Vinde Iuga broșuri și i le cumpără cineva? Mai emite RVE? Astea sunt deja minuni, drăguțule! Minuni baptiste, cesaționiste…

DIXITLAND. Au apărut primele cazuri de gripă vikingă

Gripa vikingă este o viroză mediatică dată de balivernet.

Balivernetul este un virus format dintr-un miez de baliverne cu un înveliș de net. El fură copiii virtuali ai părinților sperioși.

Părinții sperioși provin din copiii virtuoși. Copiii virtuoși adoră bătaia pentru că e ruptă din rai și urăsc bomboanele, pentru că sunt păcătoase și le strică dinții de lapte și miere.

Virusul atacă inima și mintea. Primele semne sunt ochii lăcrimoși și dorul de ducă pe stradă. Acolo, majoritatea sunt închiși în țarcuri, unde zburdă liberi și fac din mână cu stegulețele Norvegiei, ca să se bucure și rudele contaminate de la țeară.

La tinerii trecuți de prima tinerețe, apar halucinații, în care Ionescu și Tuțac luptă cu Viorel Iuga, cavalerul mesei evanghelice rotunde.

Dacă virusul atinge o familie îngustă, ea se dilată și devine, brusc, o familie lărgită.

Dacă pe unii îi ia cu fiorduri, doctorul Ionescu le recomandă pelerina tip Washington D.C..

Pelerina având glugă, basmalele se pot lăsa la garderobă, la Ionescu sau la organele de ordine.

E de evitat umbrela, pentru că îl umbrește pe aproapele, care a dat tot atâția bani ca tine ca să ajungă acolo unde este.

Spre deosebire de gripele aviară și porcină, pentru gripa vikingă nu există încă un vaccin testat pe om. S-a încercat o infuzie cu cultură atenuată, dar majoritatea liderilor au făcut alergie de la primele rânduri.

Spun bătrânii care au mai apucat să vadă lăsata secolului douăzeci și unu că la oamenii cu mulți copii gripa vikingă se ia mai ușor. Această discriminare e fascistă și ne-științifică: s-a demonstrat că și eunucii au suflet!

Dacă mori de grija altuia, nu e de la virus.

 

 

Cronici mondene (177) Fundamentalismul exoftalmic

Dănuț Mănăstireanu face parte din angrenajul spiritual bine uns cu alifiile politic corecte ale prezentului. Ocupând o poziție centrală în World Vision, traseistul religios a părăsit, după 1989, baptismul păgubos, pentru o instituție mai cochetă, cu istorie cosmetizată și cu scandalurile la zi, anglicanismul.

În 2007, împreună cu încă vreo 200 de venerabili domni, a semnat un document fabulos, prin care tipii respectivi își cereau iertare musulmanilor pentru cotonogeala colectivă de la cruciadele din Evul Mediu. Alături de Mănăstireanu, a mai semnat un alt român năstrușnic, fostul rector de la Institutul Teologic Penticostal din București.

Tot Dănuț Mănăstireanu impărtășește ideile  unui teolog pe nume Volf, care a ținut-o sus și tare că Dumnezeu și Alah sunt unul și același personaj religios (și, de ce nu? politic… corect).

Om cu o inteligență și o cultură indiscutabile, Dănuț Mănăstireanu a fost subiectul unui interviu recent apărut în ziarul Adevărul.

În afară de chestiile pe care le poți citi prin toată presa, el s-a remarcat prin câteva perle menite să-i  întregească un colier ecumenic deja suprasaturat.

La întrebarea reporteriței ce crede despre credință, el a afirmat:

”Credința este o dotare naturală a omului.”

Tot el a avut interesanta afirmație, după care cele două războie modiale și, posibil, cel ce va urma, Doamne ferește!, au fost cauzate de ”știință, rațiune și Lumini”:

” Ştiinţa, raţiunea, Luminile trebuiau să aducă o perioadă de pace şi ele au adus, se vede, două războaie mondiale şi nu ştim dacă nu cumva mai urmează unul. ”

Domnia sa se consideră un vrăjmaș declarat al fundamentalismului creștin, fie el ”ortodox, catolic sau protestant”.  A afirmat, pe bună dreptate, că:

”Există un soi de intoleranţă care trece dincolo de religios, intoleranţa mea faţă de celălalt care este altfel decât mine.”

Legat de islam, crede că mass media exploatează crimele islamiștilor, pentru a ține trează prima pagină a actualităților:

” Este scos în faţă, în mass-media, extremismul pentru că face audienţă.”

În momentul  în care interviul ajunge la criza refugiațior, Dănuț Mănăstireanu se aprofundează abisal în sine. La întrebarea:

” De ce vin, totuşi, cu atâta speranţă cei dintr-o civilizaţie total diferită, cu alte principii morale, înspre Europa?”

vașnicul domn spune că Europa ar trebui să fie mândră că puhoiul sirian, care provine dintr-o țară, pe vremuri, bogată și stabilă, a ales Europa, imigrând ” în ţări în care există o structură socială coerentă, în care omul se poate afirma”.

”E un fel de compliment adus Europei.”, a spus omul nostru.

Evident, Europa nu se ridică la așteptările vechiului semnatar al documentului de la Yale, pentră că, în esență,

”ne lipsește un lider la nivel european”.

Europa, ca o babă capricioasă,  ”nu este pregătită să privească alteritatea ca pe o şansă”, dar nici noii veniți nu par capabili să se integreze în structurile occidentale.

Soluția? Care soluție?

”Dar, de ce nu am început să lucrăm la soluţia în Siria acum trei ani de zile? Pentru că nu ne-a păsat, n-a fost problema noastră. Între timp, a devenit problema noastră.”

Chiar: de ce oare?

Dixitland. Dezmust

Păi, zic, dacă tu ești sincer, ceilalți cum or fi? Revăd în memorie filmul de care vorbește și ajung la aceeași concluzie. I-o spun și asta îl irită, dar nu vrea să arate. De(z)gustători, de(z)gustătoare plăcerea de-al primi pe x ne dă acreditare. Nici nu caută să scape, dar nici nu pot spune că e provocator. Poate e o modă nouă, să te convingă că teoria lui e bună și cine are alta e dușman. Timingul, spunea cineva, ăla a fost vinovat și parcă auzeam timingul șoptind în surdină, Oh, da! din ceas căzu năpasta în turma toamnei noastre pe morcovii ce i-am plantat în glastre. Știam cum îl cheamă dar nu puteam să-i spun așa, pentru că nu l-am întîlnit niciodată și după cum scria i s-ar fi potrivit un altul. Bunătate, prietenie, că ar trebui să digeri și să plantezi, spunea, după care să răsădești și să ai recolte bogate de sentimente blînde, curate, asfaltate. Obicei urît. Rod unghiile unei idei pînă la nevroglie și mă gîndesc la ultimele zile.  Mai e o săptămînă de campanie, votul bate la ușă și e o nebunie devreme cu ninsori în octombrie. Mă amuza ideea că pe toți îi cheamă uț  ca pe marele încălecător. Purtat pe nori trandafirii copiii bulbucați și rozalii cu laurii și lira ce o purta la cap, părea un pian cu coadă cîntînd dezamorsat.

Dune. Împietrirea lui Dănole

Dănole, acuzat, ani de zile, pentru poziţia greşită pe care a adoptat-o în diferite împrejurări, de o bucată de vreme este mai precaut: nu a mai adoptat nicio poziţie. 

Iată ce scria în Jurnalul său:

“M-au rugat penticostalii să lămuresc ce şi cum cu abuzurile sexuale din Asia de Sud-Est. L-am trimis în junglă pe Dămbrînci, să arhiveze statuile din Templele din Angkor şi să dea o notă explicativă în faţa comitetului bisericii. Ce a urmat, se ştie: prietenul Dămbrînci a luat cu el toate poziţiile şi cînd a ajuns la avion, erau să-l aresteze pentru instigare la trafic de carne vie. Atunci le-am spus: de acum, băieţi, evitaţi orice poziţie!”

“Am fost somat, apoi, să iau o poziţie în faţa acuzaţiilor de incompetenţă pe care i le-au adus lui Jemniţă, după ce biserica l-a trimis cu fonduri noneuropene să facă scufundări în lacul Ciric, iar el s-a folosit de sumă fără să găsească Atlantida. Cercetările continuă.”

“I-am căutat lui Momo o fată care să ştie limba coptă, pentru că l-am văzut tînăr şi neliniştit că nu are cu cine să vorbească. Singura pe care am găsit-o a fost o mumie moartă în urmă cu o mie şi ceva de ani. I-am arătat-o, iar acum Momo mă acuză că am vrut să-l mituiesc cu antichităţi.”

“A apărut povestea cu anglicanii şi căsătoria lui Ion cu Gheorghe. Ce puteam să fac? Mi-a înţepenit coloana infinitului şi am împietrit cu ochii beliţi, în poziţia domnişoara Pogany! Pentru pasărea măiastră sunt prea scund!”

Fila din jurnal se încheie într-o notă ceva mai optimistă:

“Alţii, în schimb, o duc mai greu ca mine! Am aflat că prietenul meu Brânzilsson a fost acuzat că a ciupit-o pe una de mînă în timp ce predica. Aia a arătat vînătaia la toată biserica, procuraturii, judecătorului de instrucţie, curţii de casaţie şi justiţie, indienilor din rezervaţie, şi, în general, confuzilor de pe tot globul. Eu zic că Brânzilsson a greşit ciupind-o de acolo pe doamnă şi nu din altă parte. Cred că pozele adunate cu migală de Dămbrînci, de la Angkor, i-ar fi de folos şi l-ar putea inspira într-o tentativă viitoare.”  

NOTĂ: Dămbrînci nu e Dobrincu, Jemniţă nu e Jemna, Momo nu e Conţac, Brânzilsson nu e Brînzei şi, în general, Dănole nu e cine credeţi voi că este Dănuţ Mănăstireanu.  

Dixitland. Naşterea unui postoi

Asistăm, în direct, la naşterea unei postări. În sala de travaliu, cu capul pe birou, e nimeni altul decît Momo. Clinica este o mare bibliotecă din State, unde Momo a fost invitat să se fecundeze mental la cel mai înalt nivel.

La examenul ecografic, s-a costatat că produsul de concepţie din mintea lui s-a dezvoltat normal. Toată lumea, prieteni şi colegi, venita, ca şi el, la fecundarea în vitro cu ideile de-acasă, au avut emoţii, pentru că nu ştiau ce sex va avea fătul: va fi postoi sau va fi postare?

Au răsuflat uşuraţi cînd au văzut că era un postoi bine dezvoltat, care dădea din coate şi-l lovea pe Momo în frunte tot la patru minute o dată.

Momo intrase în travaliu de ceva vreme şi se scremea de numa-numa. Îşi pusese mîinile în jurul frunţii şi ţipa de mama focului că ideea era angajată, dar nu ieşea nicicum.

Dănole, naşul de cununie şi de botez ecumenic al evanghelicilor români, veghea la capul lui, pe post de moaşă cu experienţă la fătat postări. Făcuse în armată şcoala de teologie veterinară şi rămăsese, de acolo, cu un limbaj ceva mai colorat, încurcînd oamenii cu animalele. Vacile şi boii îi ţineau loc, în mintea lui, de fraţi şi de surori. Chiar şi la bătrîneţe, el mai năştea cîte-o postare, cu malformaţiile cunoscute, cu cardinalii de rigoare. Ştia, însă, la perfecţiune, cum să fecundeze mintea unui tînăr, urmărindu-i evoluţia ideilor tot timpul travaliului.

Pe peretele din fundul bibliotecii, care era, prin tradiţie, sala de naştere perfectă şi adaptată chiar şi unui geniu pustiu, un tip de intelectual care putea să nască şi tripleţi pe zi, era nimeni altul decît Zeus, pe care îl pocnise cineva cu un topor în cap şi, de acolo, îi ieşise un obiect metaforic, o fiinţă, un gînd, care putea fi orice, filozofic vorbind.

Se mai practica şi naşterea ideilor la domiciliu, dar din ce în ce mai rar, în general în mediul sărac şi de la ţară, postarea sau postoiul păstrînd, multă vreme, mirosul înţepător de balegă evanghelică tradiţional-fundamentalistă.

Apoi, fără moaşă e greu să găseşti pe cineva competent şi cu relaţii ca să-ţi taie ombilicul în viaţă şi să nu apară complicaţii, să nu-ţi moară ideea în minte sau la nicio zi după ce-o naşti.

S-au văzut cazuri în care o dublă circulară dată de sus să-i fi sufocat ideile omului şi să fie necesare ore de reanimare în edituri de specialitate pentru ca postarea sau postoiul să aibă, cît de cît, o atitudine politic corecta.

Cu Momo nu erau probleme de-astea. El era un tip  cuminte şi bine aşezat la bibliotecă, cu un vraf de cărţi pe masă, din care Dănole, moaşa, lua una cîte una şi i le răsfoia pe sub nas, ca să-i  facă inspiraţie: „Screme-te, Momo, screme-te, băiatule, dă tot ce poţi din tine! Haide! întinde nevrogliile şi contractă-ţi neuronii, nu te blegi ca primiparii ăia evanghelici, cărora le intră o idee pe-o ureche şi le iese, ca dopul la şampanie, pe cealaltă.”

Momo îşi încorda mintea şi gemea, „Volf! Volf!”, cu „V”-ul scurt şi „f”-ul lung la urmă, care suna cam aşa:  vlffff! vlffff!, un exerciţiu de meditaţie dintr-o religie sincretică, pe care a învăţat-o de la Yale, folosită la naşterea ideilor cu turban pe cap.

Problema era că în mintea lui Momo, datorită lichidului neuronal penticostal în cantitate foarte mare şi a zîzaniilor repetate, postarea anglicană se răsucise şi, din prezentaţia cu verbul înainte, ideile se poziţionaseră cu fundul înapoi.

Aşa că bietul Momo ţipa ca din gură de şarpe că l-a deochiat Ionescu, în timp ce Dănole stătea calm şi îi dădea ordine scurte lui Teofilus Stanciulus, moaşa editorială: „Mai bagă-i, tată, cîte-o copertă pe gît, din alea cartonate, să-i crească contracţiile cînd o vedea desenul şi să facă odată postoiul ăla, că ne prinde Vatican III din urmă, moşind prin biblioteci, cu băiatul ăsta căruia tot la penticostali i-a rămas gîndul!”

Şi tot aşa, dă-i cu dicţionarul, dă-i cu copta, dă-i cu coperta, pînă la urmă a născut Momo postoiul, iar primul ţipăt ce l-a dat a fost: Allah apgaru! de şi-au făcut cruce cu toţii cît de deştept era şi i-au dat o notă zece.

Hai să-ţi ghicesc în borş duhovnicesc

Bătrînul pătrunjel intră în ciorbă la sfîrşit. Vine de braţ cu frate-său, mărarul, la urmă şi la suprafaţă. Mărar e verde şi cu damf tăios. O rudă mai săracă, culeasă dintr-un şanţ, de-un verde pal, îi însoţeşte haţmaţuchi. Amar la glas, dă formă aburului şi parfum. Uitat de unii, nelipsit la mulţi, ţăranul îşi făcuse drum de Paşti. Tocaţi mărunt de unii şi de alţii,  visau cu toţi la fierberea dintîi. Mai circula prin ciorbă vorbă, cu ăla de s-a fript o dată: ciorba de sine, fără borş de bine, e ca o gloată de legume fără viziune. Morcov şi păstîrnac se curăţă de urmele din strat. Certaţi mărunt, cu gogoşarul şi ardeiul gras, ei urlă a căinţă într-un glas. Varza, tăiată în felii cît mai smerite, cu ţelina cea grasă şi buboasă, de cînd îi merge vestea că, mîncată în neştire, le dă la fraţi putere de gîndire, sunt parte integrantă din concert. Şi sfecla, loboda şi ceapa lacrimosa, se regăsesc cu toate, fierte-n megaborş. Nu ai nevoie de teologie. Apă de gură şi mălai, tărîţele de grîu şi vorbe la strînsură.  Şi de la Barzilai, cimilitură

Regele Liră

 

Regele Liră avea trei fete: Do, Re şi Mi.

Do era dolofană şi majoră, Re era ca o regină rece, iar Mi, biata de ea, era mică şi peltică.

Cu vîrsta, Regele Liră a început să sune tot mai fals.

Regatul notelor a început să murmure şi instrumentele s-au acordat să-l dea pe moş în jos, în beciul cu octave.

Regele Liră le dădu, lui Do şi Re, cîte un portativ cu cinci nivele, la cheie Sol.

Pe Mi a uitat-o, tăcută şi minoră cum era.

Şi Do şi Re s-au dus la Liră şi i-au spus:

Oh, Tată, lasă pe noi şi ai să vezi ce cîntece ţi-om face!

Iar Liră, bătrîn, senil, pe jumătate orb, a acceptat. Surzise şi încurca măsurile.

Hrănit o viaţă-ntreagă numai prin ureche, bătrînul rege, ştirb, nu mesteca bemolii şi diezii, pe care peţitorii îi purtau, prin faţa lui, în melodie.

Pe Do a dat-o, orbul, după prinţul Raggae, fiul lui Rap şi al vulgarei Soul.

Pe Re a pricopsit-o după mîndrul Rock, flăcău din flori al muzicii de Pop.

Biserica se veselea, cînta, dansa, se releva.

Într-un tîrziu, l-au detronat pe Liră, l-au legat strîns, cu funii şi l-au alungat. 

Pus în butuci, fără aripi, cînta cu Mi, săraca, fata bătrînă care i-a rămas, din fluier şi din mandolină, o melodie veche, din Filipi.

 

Telefonul e bun, firul e prea scurt. Interceptare telefonică cu duh şi schinduf

Alo! Da! Secretara cu duhul la telefon! Tovarăşul Mureşan? Tipul cu muza? Deh!… Păi, n-aveţi cum, că păstorul primeşte o delegaţie de oameni ai muncii pe tărîmul evanghelic, apoi pleacă la compartimentul de arte marţiale a bisericii, să dea jos ceva. Cum de ce? Dar pe ce lume trăiţi, tovarăşe Mureşan? Coborîţi cu picioarele pe pămînt, vin vremuri grele, ce Dumnezeu… Ah, asta e cu totul altceva. Dacă vreţi să fiţi tot timpul cu capul în nori, e treaba dumneavoastră… Păi nu, tovarăşe, se vede că n-aţi asistat la conferinţa de duminică a pastorului nostru, altfel n-aţi mai fi… Nu, omule, cu şedinţa de mîntuire s-a terminat. V-aţi botezat deja? Păi atunci, de ce nu ziceţi? Formaţi 123 şi vă răspunde robotul. Da, tovarăşe, robotul e vocea fratelui meu. Sper că nu vă supără chestia asta. Şi ce dacă vorbeşte în versuri? Nu vă place poezia? Atunci formaţi 1234 şi vă cîntă mama, robotul cu muzica. Nu, tovarăşe, nu cîntă la flaşnetă, cîntă la fanfară. Şi ce dacă e femeie? Suflă din trompetă din fragedă pruncie. Cum?!? Dumneavoastră Îl mai căutaţi pe Dumnezeu? Păi, atunci sunaţi la biroul de cateheză, nu la noi. Dacă sunteţi bolnav, poate vă pun o pilă la văru-meu să vă bage în faţă. Cum nu era acolo? Cine? Cred că vă bateţi joc de mine! Vă arde de glumă, tovarăşe Mureşan? Că pînă la El vă mînîncă sfinţii? Poate sfinţii lor, tovarăşe, că ai noştri sunt cu dragostea la zi. Păi noi ne mîncăm între noi, tovarăşe? Vedeţi cum vorbiţi! Nu ştiu dacă v-am spus, şi dacă nu v-am spus, vă spun acum, că aici la noi se înregistrează totul. Nu, nu în cer, vă rog nu fiţi ironic cu mine, că sunt soră bătrînă şi am copii de vîrsta dumneavoastră. Treizeci de ani? Să fiţi sănătos! După voce îmi păreaţi mai tînăr. Vă cheamă şi Dorin? Păi vedeţi. Asta e! Sunteţi prea mîndru, tovarăşe Dorin. Avem la stand o broşură proaspăt venită, Biberonul şi ciocanul. N-aţi citit-o? Păcat. E o alegorie a smereniei. După lapte, vin alimentale tari. Mă iertaţi puţin…

(Pace, frate păstor. Vorbeam cu tovarăşul Mureşan Dorin. Cum? E fratele nostru? De cînd? N-aş fi spus! Da, ştiu, mai avem de lucru cu el. Domnul are, aveţi dreptate, dar fără dumneavoastră nu se mişcă nimic în biserica noastră. Pace şi sănătate surorii păstor, fiilor, fiicelor şi nepoţilor dumneavostră. Ce famile creştină minunată! Domnul să vă binecu…)

Aşa, frate Mureşan, să revenim la oile noastre. Vorbesc alegoric? Eu?!? Am spus eu asta? Frate, eu zic să vă controlaţi la ce vorbiţi. Oricum, fratele păstor are o agendă telefonică descărcată, nu încărcată, cum îl bîrfeşte teofilitul acela, care are smartfon de ultimă generaţie şi dă vina pe biserică cînd i se taie firul scurt ca maioneza. Aşa că nu-l mai plictisiţi. 

(Dorin Mureşan i-a povestit secretarei despre tribul acela din Africa, pe care îl creştinase cu versul blîndeţii, în care toate negresele umblau cu ţîţele goale, pînă în ziua în care a venit o delegaţie de la departamentul cu elitele, toţi teologi, filozofi, academicieni, doctori vestiţi în muzică şi poezie şi le-au pus pe alea botezate să arunce o treanţă înflorată peste ele, din pachetele de la ajutoare, dar femeile au părăsit biserica urlînd, că la ele numai curvele îşi acopereau nurii…).

Cum, nu dumneavoastră le-aţi botezat? Păi dacă n-aţi fost acolo, de unde ştiţi că e adevărat? Bateţi cîmpii pe la femei goale. Se vede că n-aţi fost în misiunile noastre de peste hotare, pe la fraţii şi surorile de la Viena, Paris şi Honolulu. Trăiţi cu capul în nisip. Aţi ratat stînca credinţei. Alo! Alo! Frate Mureşan, unde-aţi dispărut? Na, că a închis! S-o fi supărat, săracul…

Atunci, să sune la catolici sau la ortodocşi, că poate ăia sunt mai liberi să adune colăcei. Auzi, domnule, ce prostie, L-a căutat pe Dumnezeu şi nu L-a găsit! La noi?!? Aproape că m-a convins, dacă nu era frate-meu pastor… Şi rîse, mestecînd credinţa dintr-un pachet de gumă primit proaspăt de peste ocean, made in China, cu un flăcău blond şi bărbos pe etichetă, ţinînd o oaie în braţe şi un text scris dedesubt, în arăbeşte: paşte liniştită, de dinţii tăi avem noi grijă.

 

Dixitland. Stenograma scriitorului cu muza

Redăm mai jos stenograma convorbirii dintre Dorin Mureşan, scriitor şi critic literar din Cluj-Napoca şi tovarăşa Muza, organul lui superior. 

M: Tovarăşe Mureşan, cum a fost posibil să apară volumul tovarăşului Bucoiu? Dumneata ce-ai păzit?

DM: Tovarăşa Muză, vă rog să mă iertaţi. N-o să se mai repete. După cum v-am raportat în şedinţele de insipraţie cerească, am încercat să-l conving să se lase de poezie, dar el a spus că siderurgiştii fruntaşi pe ramură din zonă l-au rugat, cu limbă de şomeri, să scoată un furnal de metafore pe an pentru nepoţeii lor. Citește în continuare „Dixitland. Stenograma scriitorului cu muza”