În dialog cu Oarecare

Pe blogul meu a poposit un străin, un Oarecare.

Oarecare îi ținea loc de nume și prenume. Era unul din numeroșii anonimi care folosesc blogul drept han cu beție de cuvinte.

La adăpostul anonimatului, poți să spui ce vrei: oricum nu te cunoaște nimeni.

Oarecare a început conversația timid: ”Buna seara domnule Rasvan Cristian, sunt un roman crestin ortodox.” Un soi de ”legitimare religios-naționalistă”, cum ar fi spus Andrei Scrima.

Domnia sa pleda pentru acțiune în cazul Bodnariu și reproșa celor care nu vor să iasă pe stradă că sunt indiferenți la tragedia prin care trec nu numai părinții, ci și copiii familiei respective.

Am încercat să-i explic că pentru un creștin, rugăciunea are o putere mai mare decât o demonstrație de stradă. Că rugăciunea trebuie făcută în cămăruța inimii, nu la colțul străzii, așa cum s-a întâmplat după Revoluție și că țara a ajuns în halul în care o vedem acum, în ciuda invocării ”la vedere” a miracolului ceresc.

Am adus vorba de rugăciunea inimii:

” Ca ortodox nu se poate să nu fi citit Filocalia. Eu, un biet protestant, un eretic, un sectant, am citit câte ceva de acolo. Se vorbea despre rugăciunea inimii, care e un fel de vulcan de tăcere.
Noi n-o practicăm, desigur, dar pe dvs., ca ortodox, ar fi trebuit să vă ducă mintea la asta.”

Domnia sa s-a supărat:

”Hmm… Domnule Rasvan, nu voiam sa se ajunga la dispute interconfesionale. Despre rugaciunea inimii, am citit.. Nu m-am considerat destul de smerit ca s-o practic. Daca se poate folosi un astfel de verb in legatura cu o rugaciune, a practica.. Ca si cand ar fi vorba despre un sport sau o tehnica de meditatie.. O rugaciune nu e un sport si nici o tehnica, pentru a se practica.. In fine..”

Adică, orotdoxul din el s-a revoltat: cum am îndrăznit să spun despre rugăciunea inimii că e o practică isihastă și să dau de înțeles că e o tehnică de meditație?

Păi tocmai asta este, Domnule Ortodox Oarecare, o practică și un exercițiu de meditație!

Iată ce scria despre asta Ieromonahul Daniil Sandu Tudor, în ”Taina rugului aprins”:

El (Culighin), a adus cu sine și Sobornicul, ”o compilație după sfinții ruși despre practicarea acestei rugăciuni.”

Presupun că Domnul Oarecare știe cine a fost Sandu Tudor.

Marius Oprea scria în ”Adevărata călătorie a lui Zahei”:

”Cu ajutorul venit ca din cer al fratelui Ioan, se înfăptuia la noi, prin împărtășirea practicii isihaste, ceea ce în Rusia sovietică înfăptuise obștea călugărilor de la Optina.”

Practica isihastă este un eufemism pentru rugăciunea inimii. Ivan Culighin era ”un inițiat în învățăturile și parctica isihasmului”.

”Ea cere să nu se apuce cineva de această rugăciune înainte de a se curaţi de pornirea spre agoniselile trupeşti”, scria părintele Stăniloae, citându-l pe părintele Cleopa, care practicase rugăciunea inimii și care mărturisise despre ea lui Moshe Idel, marele specialist în studiul cabalei, conform celor spuse de acesta lui Sorin Antohi în cartea lor de dialoguri.

”Numai însoţită de spovedania deasă rugăciunea lui Iisus încetează de a fi un factor care încurajează o viaţă de sine, am zice individuală.”, scria părintele Stăniloae în Filocalia.

Evident, nu invitam pe domnul Oarecare să practice rugăciunea inimii! Pomenisem de ea în contextul puterii actului de rugăciune versus manifestațiile sfânțoase din stradă.

Domnul Oarecare spunea că rugăciunea inimii nu e o tehnică de meditație: ”…Ca si cand ar fi vorba despre un sport sau o tehnica de meditatie..”

Oare așa să fie?

Să ne uităm și peste gard. În ”Călugărul și filozoful. Budismul azi”, Jean-Francois Revel dialoghează cu fiul său, Matthieu Ricard. Jean-Francois l-a rugat pe Matthieu să definească mantra. Iată ce i-a răspuns acesta:

”Etimologic, mantra înseamnă ceea ce apără mintea, nu de o calamitate, ci de o distragere a atenției, de confuzia mentală. O mantră este o formulă scurtă care se repetă de multe ori, așa cum se întâmplă, de exemplu, la ortodocși cu Rugăciunea inimii, care este însoțită de repetarea constantă a numelui lui Isus. Această tehnică de repetiție se regăsește în toate tradițiile spirituale.”

În fine…

 

Anunțuri

Primul Război Fundamentalist Islamic împotriva omenirii (2) Consecințele uitării

Marele istoric englez Arnold J. Toynbee (1) a enumerat câțiva termeni folosiți adeseori în viața creștină de azi, a căror origine era antichitatea greco-romană.

El vorbea de un transfer semantic de la nivelul laic la cel religios, dovedind, o dată în plus, că religia creștină este moștenitoarea, păstrătoarea directă a valorilor din lumea antică.

Moartea acelor civilizații vechi nu trebuie privită ca pe un dezastru. Elenismul a constituit o uvertură a creștinismului. Era vorba despre o adevărată transfigurare, cu impact major în viața socială a Europei de mai târziu.

Uniunea Europeană de azi a șters, practic, din vocabularul legislativ, tot ce ținea de această moștenire. S-a rușinat de Hristos și L-a dat deoparte, introducând legi care se opun învățăturilor biblice și tradiției iudeo-creștine.

Creștinismul a reprezentat un liant al popoarelor, nu așa cum au comentat manipulatorii din zilele noastre, care au scos în evidență accidentele, precum cruciadele și inchiziția, ca să arate că principiul fundamental al creștinismului, dragostea pentru aproapele, este o minciună.

Lev Tolstoi (2), cel mai mare scriitor care a trăit pe acest pământ, scria, la sfârșitul vieții sale, următoarele cuvinte:

”Nimic din cele ce au sporit posibilitatea influenței oamenilor unora supra altora… n-au contribuit în niciun fel, în vremea noastră, la fericirea oamenilor, ci dimpotrivă. Și nici nu se putea întâmpla altfel printre oamenii care trăiesc, în majoritatea lor, o viață areligioasă, amorală. Dacă majoritatea e nemorală, evident că mijloacele de influențare vor contribui numai la răspândirea imoralității.”

Unele din consecințele tragice ale abandonului moral creștin, având-L în miezul său pe Hristos, fără de care morala e doar vorbă în vânt și literă moartă, sunt, printre altele,  musulmanizarea Europei, ciparea populației și terorismul care ne ucide pruncii.

Am să enumăr mai jos câțiva din termenii creștini ilustrați de Arnold J. Toynbee, fără de care civilizația noastră nu mai are nici viitor, nici sens.

Biserica creștină își trage numele dintr-un cuvânt grecesc, ecclesia.

Ecclesia însemna adunarea tuturor cetățenilor dintr-o cetate. În creștinism, în timpul Imperiului roman, acest termen a căpătat o semnificație dublă: de biserică locală și de biserică universală.

Cu timpul, biserica creștină a ajuns să fie împărțită în două clase: lacii și clericii.

Cuvântul laic vine din cuvântul grecesc arhaic laos. El desemna poporul asupra căruia se exercita o autoritate.

Clerul vine din cuvântul grecesc kleros, care are sensul general de ”parte”, iar în sens juridic, de parte hărăzită unui moștenitor, dintr-un patrimoniu succesoral.

Biserica creștină a adoptat termenul în sensul porțiunii din comunitatea creștină pe care Dumnezeu a rezervat-o pentru sine.

Clericii s-au împărțit în ordine. Termenul de ordin a fost împrumutat din imperiul roman, unde desemna grupări privilegiate din masa de politicieni.

Episcopii, supraveghetorii, vine din cuvântul episcopoi și reprezenta ordinul cel mai înalt dintre toate.

Biblia (cărțile) a fost numită și Scriptură, din vocabularul fiscal roman, scriptura.

Cele două Testamente, Vechiul și Noul Testament, se numeau diathekai, în limba greacă și testamenta, în limba latină. Erau adevărate contracte, instrumente legale prin care Dumnezeu se dezvăluise omenirii.

Cuvântul asceză, ascesis, de unde a derivat și termenul de ascetic, are sens de încercare prin care a trecut, de bunăvoie, elita spirituală a bisericii creștine primare.

În perioada precreștină, cuvântul desemna un soi de antrenament, pe care îl practicau atleții din Grecia antică, cei care voiau să participe la Olimpiade. De aici, într-un sens mai larg, putem vorbi, în creștinism, de… atleții lui Hristos.

În antichitate, anachoretes erau oamenii care se retrăgeau din viața de toate zilele pentru a se dedica filozofiei sau în semn de protest împotriva fiscalității excesive.

Termenul a fost aplicat, ulterior, creștinilor care se retrăgeau în pustie, eremiții, sau eremos, care protestau împotriva răutății, păcătoșeniei lumii.

Acești singuratici, numiți călugări, sau monachoi, au ajuns să trăiască în comunități, în mănăstiri, monasterion, reprezentând o societate de singuratici.

Liturghia, leitourgia, ritualul specific permanent, deriva dintr-un termen vechi, folosit în Atena, în sec. V- IV î.H., unde desemna sarcinile publice, inițial aplicate de bunăvoie.

Într-o postare viitoare voi arăta de cred eu că soarta Europei este strâns legată de cea a Israelului.

BIBLIOGRAFIE

  1. Arnold J. Toynbee, Studiu asupra istoriei, vol. 2, pag. 153-157, ed. Humanitas, 1997.
  2. Lev Tolstoi, Jurnal, vol. 2, pag. 228-229, Editura Fundației Culturale Ideea Europeană, 2005.

Primul Război Fundamentalist Islamic împotriva omenirii (1) Negarea creştinismului

Ce se întâmplă acum nu este un atac al barbarilor asupra unei Europe civilizate, aşa cum a spus Hollande şi mulţi alţii după el.

Nu este un soi de nazism, renăscut pe teritoriul arab şi revărsat în Europa, doar pentru că au un punct comun: dispreţul pentru viaţă, aşa cum spunea, recent, agnosticul de serviciu, Cristian Tudor Popescu

Este, după părerea mea, un război religios total  în toată regula. Ordinul pe care l-au primit luptătorii ISIS a fost: ucideţi-i pe necredincioşi. Nu este Al Treilea Război Mondial, ci primul război mondial islamic împotriva omenirii.

Naziştii aveau şi ei un soi de religie a lor, înjghebată, la repezeală, în laboratoarele de vrăjitorie scăpate de sub orice control, dar omorurile în masă şi, mai ales, holocaustul, uciderea a peste şase milioane de evrei, nu au fost rezultatul unui fundamentalism religios, al unui fanatism drăcesc, închinat zeului Wotan, pe muzică de Wagner, ci o nimicire în masă, făcută cu sânge rece, fără o susţinere religioasă reală la nivelul nazistului de rând.

Stalin, gruzinul din ordinul căruia au murit cel puţin 20 de milioane de oameni în Gulagul sovietic, a fost un sadic absolut, dar niciun moment nu a dat semne că e mânat de vreo convingere religioasă, chiar dacă el poate fi considerat încarnarea diavolului pe pământ.

Atacul islamicilor asupra lumii ne-musulmane este fundamental religios. În accepţia acestora, necredinciosul nu este doar creştinul, ci orice om care nu susţine că Allah este singurul dumnezeu adevărat.

Europa şi, chiar America, cred eu, sunt, de multă vreme, majoritar atee şi agnostice. Religiile acceptate cu entuziasm, de ani buni, mai ales de la începutul anilor 70, sunt cele orientale şi, în special, budismul, care face ravagii în lumea numit civilizată. Dalai Lama este numit, aproape unanim, Sfinţia Sa.

S-a produs o scindare aproape totală între creştinism şi morala creştină. Or, fără Hristos, fără Sfânta Treime, morala asta nu ere niciun sens şi niciun fundament.

Clădită pe un gol sufletesc, ea se amestecă cu tot soiul de învăţături captate din alte religii, conducând, în final, la un soi de sincretism, care pune în centrul universului un Creator, un Arhitect, care priveşte lumea din afara ei, cu detaşare, lăsând să se lupte, pentru un ciolan moral în plus sau minus, un dumnezeu inferior cu duhul necurat al lumii.

Negarea creştinismului şi eliminarea lui din şcoli, din universităţi, din instituţiile Americii şi ale Europei Unite a aruncat la gunoi elementul cel mai important şi singurul liant al civilizaţiei noastre. Biserica creştină, eclezia, reprezentând atât adunarea credincioşilor locali, cât şi biserica universală, îşi are corespondentul în civilizaţia Greciei antice.

Termeni politici şi sociali, din Grecia antică, din împeriul roman şi din civilizaţia elenistică, suferă o transcendenţă în religia creştină, încă din primele secole după Hristos.

Practic, creştinismul este moştenitorul direct al unor imperii care nu mai sunt. Voi demonstra acest lucru în altă postare.  Atacul musulmanilor este îndreptat împotriva moştenirii iudeo-creştine, de care, în primul rând noi, ne-am lepădat, treptat, de ani de zile.

(va urma)

Clubul salamandrelor

Lumea zice că ăștia din curentul haevy-metal fac gesturi dubioase. Folosesc simboluri satanice. Chestia aia dezagreabilă, cu mânuța cu două degete ridicate și restul adunate, ca un bot de iepure sau de capră cică ar fi un semn de recunoaștere și de închinare. Tot ce se poate. Craniile, oasele, urletele, fumul, textele sunt departe de tot ce am învățat că reprezintă creștinism.

Strada, la care se închină atâția în ultimele zile, nu reprezintă o sumă de inteligențe, ci o nivelare a lor la nivelul cel mai de jos, suficient ca mesajul să fie înțeles și de unul cu patru clase primare.

O țară nu este condusă de mulțime, deși mulțimea este lăsată să creadă chestia asta. Cele care conduc jocurile sunt elitele, nu alea pe care le înjură toată lumea, ci alea care nu se văd, masoneria, illuminati, via Bruxelles, Paris, Vatican, Londra și New York.

Strada l-a înjurat pe patriarh, pentru că așa a primit ordin. A mai mârâit preaînaltul, dar până la urmă a dat-o la pace, pentru că altfel îi zbura tronul de sub sfântul fund. Ce va urma, cât de curând? Acceptarea căsătoriilor homosexuale, capitol la care suntem restanți pe plan european. Dacă nu… s-a creat precedentul: masonul Alexandru Ioan Cuza a secularizat averile mănăstirești. Averile mănăstirilor actuale sunt imense, în timp ce visteria statului e mereu goală și prăduită de clienți.

Nici în comunism nu s-au strigat atâtea lozinci împotriva bisericii. Activiștii cu ateismul lucrau mai discret. Niciodată pastorii de toate culorile nu au fost atât de obedienți cu strada și de curtenitori cu un loc în care, în 2014, s-au celebrat ritualuri satanice. Evident, gloata n-are nevoie de predicile lor, pentru că, până la urmă, creștinismul din biserici a ajuns un spectacol de muzică și de toalete.

Cuvântul nu mai are putere în gura liderilor bisericii, indiferent de denominația lor. Marii vorbitori, oamenii care au întors mulțimile la credință, nu erau niște șmecheri cu diplome și doctorate, ci trăitori adevărați ai Cuvântului, oameni simpli, smeriți și modești. Rugul aprins nu ardea cu cianură.

Nici strada, nici preoții, nici pastorii, nici enoriașii, cu atât mai puțin rockerii și metaliștii nu vor cere un parlament curat și un guvern fără masoni. Papa va lansa luna aceasta un disc de muzică religioasă pe ritmuri de muzică rock progresiv. Ar dansa și din buric, să vadă toată lumea trecută la catolicism.  Rămâne deschisă calea periniței ortodoxe.

Nimeni nu înțelege că satanismul adevărat nu se caută la cluburi, ci la lojă, la clubul salamandrelor.

Cronici mondene (177) Fundamentalismul exoftalmic

Dănuț Mănăstireanu face parte din angrenajul spiritual bine uns cu alifiile politic corecte ale prezentului. Ocupând o poziție centrală în World Vision, traseistul religios a părăsit, după 1989, baptismul păgubos, pentru o instituție mai cochetă, cu istorie cosmetizată și cu scandalurile la zi, anglicanismul.

În 2007, împreună cu încă vreo 200 de venerabili domni, a semnat un document fabulos, prin care tipii respectivi își cereau iertare musulmanilor pentru cotonogeala colectivă de la cruciadele din Evul Mediu. Alături de Mănăstireanu, a mai semnat un alt român năstrușnic, fostul rector de la Institutul Teologic Penticostal din București.

Tot Dănuț Mănăstireanu impărtășește ideile  unui teolog pe nume Volf, care a ținut-o sus și tare că Dumnezeu și Alah sunt unul și același personaj religios (și, de ce nu? politic… corect).

Om cu o inteligență și o cultură indiscutabile, Dănuț Mănăstireanu a fost subiectul unui interviu recent apărut în ziarul Adevărul.

În afară de chestiile pe care le poți citi prin toată presa, el s-a remarcat prin câteva perle menite să-i  întregească un colier ecumenic deja suprasaturat.

La întrebarea reporteriței ce crede despre credință, el a afirmat:

”Credința este o dotare naturală a omului.”

Tot el a avut interesanta afirmație, după care cele două războie modiale și, posibil, cel ce va urma, Doamne ferește!, au fost cauzate de ”știință, rațiune și Lumini”:

” Ştiinţa, raţiunea, Luminile trebuiau să aducă o perioadă de pace şi ele au adus, se vede, două războaie mondiale şi nu ştim dacă nu cumva mai urmează unul. ”

Domnia sa se consideră un vrăjmaș declarat al fundamentalismului creștin, fie el ”ortodox, catolic sau protestant”.  A afirmat, pe bună dreptate, că:

”Există un soi de intoleranţă care trece dincolo de religios, intoleranţa mea faţă de celălalt care este altfel decât mine.”

Legat de islam, crede că mass media exploatează crimele islamiștilor, pentru a ține trează prima pagină a actualităților:

” Este scos în faţă, în mass-media, extremismul pentru că face audienţă.”

În momentul  în care interviul ajunge la criza refugiațior, Dănuț Mănăstireanu se aprofundează abisal în sine. La întrebarea:

” De ce vin, totuşi, cu atâta speranţă cei dintr-o civilizaţie total diferită, cu alte principii morale, înspre Europa?”

vașnicul domn spune că Europa ar trebui să fie mândră că puhoiul sirian, care provine dintr-o țară, pe vremuri, bogată și stabilă, a ales Europa, imigrând ” în ţări în care există o structură socială coerentă, în care omul se poate afirma”.

”E un fel de compliment adus Europei.”, a spus omul nostru.

Evident, Europa nu se ridică la așteptările vechiului semnatar al documentului de la Yale, pentră că, în esență,

”ne lipsește un lider la nivel european”.

Europa, ca o babă capricioasă,  ”nu este pregătită să privească alteritatea ca pe o şansă”, dar nici noii veniți nu par capabili să se integreze în structurile occidentale.

Soluția? Care soluție?

”Dar, de ce nu am început să lucrăm la soluţia în Siria acum trei ani de zile? Pentru că nu ne-a păsat, n-a fost problema noastră. Între timp, a devenit problema noastră.”

Chiar: de ce oare?

Demagogia și căsătoria (6) Popi din toate țările, uniți-vă!

În timp ce popii din America, de coloraturi diferite, de la o extremă penticostală, la una orotodoxă, se dau de ceasul morții să iasă la înaintare cu tot felul de declararații și comunicate care mai de care mai ațâțătoare, viața, păcătoasa de ea, merge înainte, duduind.

O încercare, reușită, de altfel, de manipulare s-a petrecut la New York, unde pe blogul unui fotograf american, numit ”Humans of New York”, a apărut fotografia unui băiat de 12-13 ani, așezat pe treptele din fața locuinței sale, cu un titlu de-a dreptul halucinant: ”Sunt homosexual, mi-a frică pentru viitorul meu”.

Băiețelului îi era teamă, chipurile, că oamenii nu-l vor iubi când va crește mare.

Mizeria a fost publicată pe 3 iulie și a avut un impact devastator. Postarea a fost șăruită de peste 60 000 de persoane (șaizeci de mii!) și a primit peste de șase sute de mii de laicuri.

Mii de persoane au fost atinse de emoție aflând drama puștiului. Un comentator a scris că povestea trebuie să dea de gândit heterosexualilor, să-i mobilizeze în apărarea drepturilor bieților homosexuali neiubiți.

Altul dădea sfaturi: să nu vă pese comportamentul sexual, căutați să fiți oameni frumoși. (Unde am mai auzit eu chestia asta?…)

Majoritatea și-au oferit inima micuțului, aflat la vârsta întrebărilor care contează în viață, vorba lui Pleșu.

Partea cea mai interesantă vine abia la urmă. Hillary Clinton, neobosita candidată la Casa Albă, aflată în plină campanie electorală, îi scrie copilului pe pagina de facebook a aceluiași ”Humans of New York”:

”Fac o predicție de adult: viitorul tău va fi incredibil! Darurile cu care ești înzestrat și lucrurile geniale pe care le vei face te vor surprinde până și pe tine. Găsește oamenii care să te iubească și să creadă în viitorul tău, pentru că sunt destui pregătiți să o facă.”

Hillary Clinton a precizat că ea a scris comentariul, nu staful ei de campanie.

Blogul ”Humans of New York” a fost creat de Brandon Stanton, un fotograf de 31 de ani, care e convins că face un lucru drăguț adunând, într-un catalog cât mai cuprinzător, chipuri din New York, pe care să le publice, în viitor, într-un album.

Ca de obicei, popii sunt în contratimp, individual și pe echipe (pentru că tot suntem în Turul Franței…). În timp ce ei dau vina pe echipament (Curtea Supremă de Justiție), rutierii lumii merg la vale, cu fundul înainte.

NOTĂ. Pentru conformitate, vezi ”L’Express”, Monde, din 6.07.2015, ”Je suis homosexuel, j’ai peur pour mon futur- l’enfant qui a emu l’Amerique”.

Şi L-a sărutat mult…

Credincioşii noştri din America sunt în lacrimi. Curtea Supremă de Justiţie a legiferat căsătoriile între homosexuali  în toată ţara lor. Revolta i-a făcut pe unii lideri să dea declaraţii sforăitoare. Alţii au întrevăzut, deja, persecuţii viitoare.

Cum? America noastră, clădită pe baze creştine, a ajuns atât de jos? Să fie târâtă în noroi? Să fim noua Sodomă şi Gomoră, exemplu de cloacă la scară planetară?

America a fost făcută de masoni. Actul de independenţă a fost aranjat  de lojele masone. Dolarul american are simboluri masone.

America nu a fost niciodată o ţară creştină.   Ţări creştine nu există şi n-au existat nicăieri. America negustorilor de sclavi nu era o ţară mai creştină decât Stambul plin de musulmani.

Cât de creştină a fost când ne-a trădat, la Ialta?

America e o ţară la fel de păcătoasă ca oricare alta.  La fel de păcătoasă  ca noi, care ne batem cu pumnii  în piept că suntem pur-sânge ortodox şi construim moshei gigantice.

Fiecare ţară de pe planetă  are aerul ei specific  de putreziciune. Diavolul şi-a bătut joc de fiecare cum a vrut. A avut fantezie. Şi a râs, şi râde mereu.

Biblia e martora trădărilor poporului ales  în faţa legământului făcut cu Dumnezeu.  Acum,  păcatul s-a globalizat.

Minţim  în gura mare, pe străzi, Vino Doamne!, iar cu mâna ne pipăim portofelul  umflat şi ne gândim la viitoarea maşină, la vilă şi vacanţele  exotice, în tări depărtate.

Nu doar America e vinovată.  Biserica e, în primul  rând.  „Voi mai găsi credinţă pe pământ?”  Catacombele au camere de luat vederi, iar codrii i-am tăiat.

Citeam  aseară, târziu, capitole din Evanghelia după Marcu. În traducerea lui Cornilescu,  aşa beteagă cum zic unii că e.

Acolo, Iuda, vânzătorul, s-a dus să îl sărute pe Hristos. Cuvântul spune:  „…L-a sărutat mult.”

Aşa  a sărutat  America pe Isus, mai demult.