Cum a început povestea (6)

În vara anului 1972, bunicul ne scria, mie şi mamei, o scrisoare-document, în care povestea o parte din istoria familiei noastre, puţin cunoscută de mama şi complet necunoscută mie. Stră-stră-bunicul Georg şi stră-stră-bunica Barbara prindeau contur, printre case şi motoare, uitaţi şi (re)descoperiţi în toamna anului trecut, într-un sertar doldora de scrisori vechi şi fotografii cu miros de epocă.

Bunicul:

După plecarea din casă a bunicilor mei, aceasta a fost ocupată de Petru Cuzmici, de meserie opincar-tăbăcar, cu o numeroasă familie. Casa a fost părărsită în anul 1917, capul familiei căzând la pat, iar văduva cu copiii orfani au plecat la Constanţa, unde s-au stabilit.

După lichidarea gospodăriei agricole din Tulcea, bunicul Georg Fischer şi cu fiul său Iosef s-au mutat la Isaccea, unde au cumpărat o moară ”cu foc”, la care era încorporată şi locuinţa, compusă din 4 camere, pe un gang.

Moara era compusă din: maşină cu aburi semistabilă, ”R. Wolf”, în doi cilindri, care, mai târziu, a fost înlocuită cu un motor nou, ”Behtold”, de fabricaţie belgiană, de patru ori mai puternic decât prima, cu generator gazogen.

Moara propriu-zisă avea 2 perechi de pietre, iar mai târziu s-a montat un valţ ”Ganz”, cumpărat de ocazie. Ca anexă la moară, era o uleiniţă, cu o pompă manuală, la presă hidraulică şi, în plus, un darac de scărmănat lână.

În primăvara anului 1916, bunicul şi cu fiul său au lichidat moara din Isaccea, prin vânzarea inventarului la diverşi, din care menţionez pe unchiul meu Luca Sezonov, din Râmnicu Sărat, care a cumpărat motorul şi generatorul gazogen, care generator nu a mai fost folosit, la motor adaptându-se un carburator pentru consum de benzină.

Locul cu casa au fost vândute, împreună cu clădirea morii, unui cetăţean, care, prin demolare, a valorificat materialul rezultat: piatra, cărămida şi lemnul.

În acest fel, la începutul verii anului 1916, cele două familii, Georg şi Iosif Fischer, revin în oraşul Tulcea şi se instalează în 2 camere, în casa unei văduve, doamna Zaiţov.

În cursul verii aceluiaşi an, bunicul Georg şi unchiul Iosef au cumpărat, cu ”bani ghiaţă”, o făbricuţă de cherestea, chiar în perimetrul oraşului, pe partea stângă a străzii Isaccea, cu faţa la Dunăre, vizavi de depozitul de buşteni a fabricii de cherestea Alexe Avramide, învecinându-se, la dreapta, cu casa doamnei Zaiţev.

În componenţa fabricii intrau: 2 gatere ”Kirschmer Dresda” şi o maşină semistabilă cu aburi, în 2 cilindri, de 24 H.P abur, marca ”Lanz”. În plus, avea tot echipamentul necesar bunei funcţionări: vagoneţi, circulare, curele de transmisie.

În ziua de 15 august 1916, a fost declarată mobilizarea generală în ţară, fiind declanşat primul război mondial. Armata română se îndrepta spre graniţă.

Simultan cu trecerea ţării pe picior de război, a început valul de arestări în oraşele şi satele Dobrogei. Bărbaţi de diferite vârste, din populaţia germană, care nu prezentau, chipurile, garanţii morale, au fost transportaţi şi deţinuţi în lagărul de concentrare de la Oancea, jud. Covurlui (Galaţi).

Între cei arestaţi şi deportaţi în lagărul de la Oancea erau Georg şi Iosif Fischer, bunicul şi unchiul meu, precum şi unchiul Wilhelm Issler, din Cataloi, frate cu Berta Klukas.

Toţi cei arestaţi au fost deţinuţi în lagăr timp de doi ani, până la terminarea războiului şi capitularea Germaniei, când deţinuţii rămaşi în viaţă s-au putut înapoia acasă, fiecare la familia sa.

Încă din iarna anului 1916, tante Mina, soţia unchiului Iosef, şi cei doi copii, Willy şi Emilia, precum şi bunica Barbara, bolnavă şi complet neputincioasă în urma unei paralizii, însoţită de Caterina, îngrijitoarea sa, au fost siliţi să părăsească domiciliul în care abia se aranjaseră.

După ocuparea oraşului de către trupele bulgare şi germane, strada Isaccea a fost evacuată în întregime, la Dunăre stabilindu-se linia avansată a frontului, iar în fâşia de pământ situată între Dunăre şi strada Isaccea au fost săpate tranşee şi construite cazemate defensive, cu munca forţată a populaţiei civile valide, excluzând-o pe cea bulgară şi germană.

Tante Mina s-a folosit de evacuare şi s-a descotorosit de soacră-sa, adică de bunica Barbara, care a ajuns, împreună cu însoţitoarea ei, Caterina, şi cu acceptul tatălui meu, Avram, la noi, în camera din faţă, spre curte. În acest timp, tante Mina s-a instalat, împreună cu cei doi copii, în strada Traian, în casa babuşcăi Parascavia, moaşa familiei noastre.

Tante Mina a dus, în continuare, viaţa ei libertină, de astă dată ca prietenă a unui tânăr maior din trupele de ocupaţie bulgare.

Bunica Barbara a rămas în casa tatălui meu doar două săptămâni, din cauza (prea)bunei şi (prea)milostivei mele mame vitrege, Elisabeth, născută Issler, pe motiv că dânsa n-ar avea niciun fel de obligaţie faţă de bunica mea infirmă. În urma presiunilor ei, tatăl meu a mutat-o pe bunica Barbara într-o cameră mobilată, pe strada Traian, în apropiere de locuinţa lui tante Mina.

În iarna lui 1916, încep şi se ţin cursuri în limba română, la unele discipline, în localul liceului Prinţul Carol, cursuri ce au fost definitiv întrerupte în aprilie 1917. În aceste câteva luni, am urmat prima clasă de liceu, împreună cu vărul meu Willy Fischer, care mi-a fost şi bun coleg.

În luna mai 1917, este evacuată populaţia civilă a oraşului, cu excepţia unei anumite categorii a populaţiei, socotită ca fiind indispensabilă. Tante Mina rămâne în oraş, la fel şi bunica Barbara, împreună cu Caterina, însoţitoarea ei.

În primăvara şi vara anului 1918, populaţia revine în oraş şi se dă dreptul celor de pe strada Isaccea să se întoarcă în locuinţele lor.

La câteva săptămâni după ce familia Fischer s-a mutat în casa proprie, în primăvara anului 1918, a murit bunica Barbara. În toamna aceluiaşi an, revin acasă, din lagăr, bunicul Georg şi unchiul Iosif.

(Va urma)

Mai jos, bunicul meu interbelic, care se poza la Costică & Gheorghe, fotografi din Tulcea, și care trimitea tatălui său, Avram, spre amintire, de ziua Regelui, rezultatul războiului său cu imaginea. Din fericire, a fost singurul în care a luptat. A fost eroul meu. 

Scan_20170324_134500

Scan_20170324_134633_001

Cum a început povestea (5)

Urmează un șuvoi de amănunte de care, în mod normal, te poți lipsi. Nume de oameni și mărci de motoare, care zac după un cataclism nuclear. Nu reușesc să ies din ceața verde-monocromă, decât cu multe întrebări, îmbogățit cu ne-răspunsuri. Bunicul a fost un extraterestru, așa cum au fost toți cei care s-au salvat dintr-un regim și au trecut în altul, de la libertate, la teroare. Fiecare etichetă desprinsă din capitalismul interbelic a meritat păstrată, ca o dovadă de normalitate, atâta cât a fost. Poate este și începutul de scleroză: bunicul se lăsa tot mai năpădit de valul imens al trecutului, al vieții întregi pe care a trăit-o, cum spunea Noica, fără salvare prin gest, paralizat la pat, într-un exercițiu de teamă și memorie, în care cerul se refuza vorbei, iar umbra veșniciei se proiecta, difuz, în conștiință.

Bunicul:

”În 1879, soților Georg și Barbara Fischer li s-a născut un fiu pe nume Iosef. Iosef, fratele mamei, respectiv unchiul meu, s-a căsătorit cu Mina, fiica unui pedicator neamț din Bulgaria și a unei bulgăroaice, stabiliți în orașul Lom (Palanca), din Bulgaria.

Dat fiind, pe de o parte, că în Dobrogea clima era secetoasă, iar, pe de alta, cultura dublă nu era extinsă, (făcând excepție de la această regulă doar cultura meiului, ce se semăna în miriștea arată, după recoltarea păioaselor, cultură care, în condiții optime ajungea în 40 de zile la maturitate), după terminarea acestor munci, atelajele rămâneau, practic, neutilizate.

Caii de ham erau condamnați la staționare neproductivă și, totodată, costisitoare, deoarece trebuiau întreținuți până la campania agricolă a anului următor.

Pentru a evita acest lucru, marea majoritate a agricultorilor se angajau cărăuși la convoaiele de piatră ale Comisiunii Europene a Dunării (C.E.D.), devenită, mai târziu, Direcția Dunării Maritime (D.D.M.).

Exploatarea carierelor se făcea pentru obținerea balastului și a blocurilor de piatră, care ajungeau până la 5 tone greutate, acestea din urmă fiind transportate la cheiul Dunării cu care speciale.

Acolo, cu ajutorul unor macarale pivotant-rabatabile, erau încărcate în mahone, ambarcațiuni masive din lemn, sau în șalande, cu fund rabatabil, cu capacitate de 400-600 de tone, trase pe Dunăre de remorchere până la Sulina, unde se construia digul de apărare a gurii brațului Sulina, ca să-l ferească de aluviunile aduse de valurile mării.

O altă categorie de agricultori, proprietari de atelaje și cai de ham, în special nemți stabiliți în partea din deal a străzii Mircea Vodă, zisă și Nemțească, se ocupau, unii facultativ, alții cu caracter permanent, de birjerie, atât în piața orașului, cât și în afară, cursele ajungând până la Constanța, aflată la o distanță de 123 kilometri. Cale ferată până la Tulcea nu exista pe vremea aceea.

Așa i-am cunoscut, din copilărie, pe Gustav Ștumff, Heinrich și Iacob Fix, Iacob și Iohan Kleim, acesta din urmă poreclit și Crumhalziger (”Gât Strâmb”), precum și pe alții, ca Iordan Hristacea, Ivan și Vasea Calenic, apoi Cuzma Cuzmiciov și fiul său Grișa, aceștia doi din urmă fiind niște adevărați ”muscali”.

Birjarii aveau echipaje de 2 cai, trăsuri pe roți cu șine sau bandaje din cauciuc masiv, coviltir rabatabil, din piele, fiind capitonate cu postav albastru. La curse mai lungi se adăugau unul sau doi cai alăturați.

Bunicul meu Georg Fischer avea asemenea echipaje, două la număr, iar căprași avea preferință pentru evrei, socotiți ca serioși și cinstiți.

Nu-i mai puțin adevărat că bunicul, când era cazul, mai ales când una din trăsuri era noaptea de serviciu, nu se dădea în lături și se urca pe capră, făcând pe birjarul, cu aprobarea serviciului de circulație a Poliției.

În fond, era muncă cinstită, mai ales că se câștigau bani bunicei și, ca orice ban, nici aceștia nu aveau miros deosebit.

Ultimii și cei mai vechi vizitii ai bunicului meu Fischer au fost Marcu Heșcovici și Iancu Iasca. Lor le-a vândut bunicul, în anul 1908, ambele trăsuri cu câte doi cai, după ce a lichidat gospodăria agricolă, cu tot inventarul ei.

Casa, cu ograda și grădina, rămase după plecarea lor, făceau parte integrantă din dota mamei și mi-au rămas mie, ca unicul moștenitor, constituindu-se legământul consiliului de familie până la majorat.”

În fotografii: bunicul meu în tinerețe și în 1967, cu câțiva ani înainte să-mi scrie toate astea.

(Va urma)

Cum a început povestea (4)

Sofia Fischer se căsătorește cu Avram Sezon Vasiliev. Bunicul nu spune dacă a fost o căsătorie din dragoste sau un aranjament între părinți. În afară de blândețea Sofiei și de sănătatea ei precară nu țin minte să fi auzit ceva în plus de la bunicul. În schimb, despre Avram, străbunicul meu, se spune că era un om credincios și bun. Fotografia lui din tinerețe, alături de ceilalți frați, patriarhii familiei Sezon (ulterior, Sezonov), îl arată trupeș și blajin.

scan_20161027_214553

În fotografie: străbunicul Avram, al doilea din dreapta, în rândul din spate. 

Bunicul:

”La contractarea căsătoriei, s-a făcut și un act de dotă, autentificat de Tribunalul Tulcea, la nr. 122, și transcris în registrul de foi dotale la nr. 6, din 26 ianuarie 1904. Soții Georg și Barbara Fischer au făcut fiicei lor o frumoasă dotă, compusă din casă bătrânească, cu lacul și grădina aferentă acesteia, care au rămas în folosința părinților mei până în anul plecării din Tulcea. Ca zestre, în casă au dat fiicei lor numai lucruri noi și de calitate, și anume: harmoniu, pat, canapea cu spătar, șifonier din lemn de nuc sculptat, masă dreptunghiulară, masă ovală, 6 scaune cu frumoasă împletitură la fund și spătar din paie speciale, după moda din acele vremuri, toaletă cu oglindă mare, în camera din față, căreia i se spunea, pe atunci, în rusește, horniță. Erau și covoare cu 3 foi, ce acopereau, pe laturi de circa 4 metri, aproape tot latul dușumelei și toată lungimea camerei. După aprecierile mele ulterioare, acele covoare erau un produs industrial, cu desene liniare pe margini, iar spațiul dintre ele era presărat cu trandafiri mărunței, pe un fond grena. Aceste detalii mi-au rămas bine întipărite în minte, deoarece camera din față era mereu răvășită de mine, când eram copil. Toate cele șase ferestre ale celor două camere ocupate de familia noastră aveau perdele albe din fileu de bumbac, prinse pe galerii, iar cele patru din camera din față aveau draperii de pluș, cu franjuri grena. Toate ferestrele aveau transperante din lemn. În afara acestora, în dotă intra un bogat inventar vestimentar și, în special, lenjerie de tot felul.”

La doi ani de la căsătorie, se naște bunicul meu, Pavel, autorul scrisorii de față, apoi al doilea copil, o fetiță pe numele Paulina.

Bunicul:

”În anul 1907 moare mama mea, Sofia, după o boală lungă și necruțătoare. Un an mai târziu, când abia împlinise vârsta de un an, moare și Paulina. Astfel că, după moartea celor două, au rămas un soț văduv și un copil orfan, care au avut de înfruntat, în anii care au urmat, vitregia soartei și răutatea oamenilor, fiecare în felul lui.”

În fotografie: bunicul meu, pe vremea când răvășea camera din față.

Cum a început povestea (3)

Știa bunicul de ce mi-a dăruit plicul cu cele 12 pagini de amintiri despre stră-străbunicul Georg și stră-străbunica Barbara! Eram pe malul Dunării, la câțiva metri de casă, și ne uitam amândoi la cargoul ancorat în mijlocul apei. Pe vremea aceea, adică prin anii 60, Brăila era un oraș-port foarte activ. Vapoarele veneau și plecau, descărcau și se reparau în șantier. În ziua aceea venise unul panamez, o rugină pe nume Dem-Line. Ce-ar fi să-l desenăm? mi-a spus bunicul. Am ajuns acasă și ne-am apucat de treabă. Al meu arăta ca o gălușcă cu prune, al bunicului ca un cuirasat. Pe-al meu l-am desenat cu mâna liberă. Bunicul, l-a făcu cu linia, la scară. La el, totul trebuia să fie exact și drept. La mine, aproximativ și ne-drept. Așadar, dacă am să sar și am să revin, nu e din cauza lui, ci a mea. La bătrânețe, după ce a construit multe fabrici și uzine, bunicul a făcut acasă un coteț pentru găini, din beton armat. Nici cu slujbe, n-a intrat vreodată o găină în locul acela. Preferau să doarmă sub cerul liber, decât să privească asfințitul de la fereastra etajului 1 al cotețului.

Bunicul:

”Georg și Barbara Fischer s-au afiliat comunității germane din Tulcea. Bunica Barbara a rămas în Tulcea până la moarte, în 1918… Bunicul Georg a murit la Brăila, în anul 1930, în casa unchiului Adam, pe strada Griviței 202… Comunității baptiste germane i s-au alipit toți refugiații baptiști ruși, serviciile religioase ținându-se, alternativ, în limbile germană și rusă. Între anii 1880 și 1910 au avut loc emigrări masive ale nemților spre Canada. Comunitatea baptistă germană s-a dizolvat. A rămas, în continuare, comunitatea baptistă rusă, care a construit, în anul 1888, localul bisericii, care este folosit și astăzi ca locaș de închinare.

Soților Georg și Barbara Fischer li s-a născut primul copil, în Tulcea, în anul 1877, o fiică pe care au numit-o Sofia. Apoi, în anul 1879, a venit pe lume un al doilea copil, un băiat, căruia i-au pus numele Iosef.

Sofia Fisher a urmat școala confesională germană a comunității baptiste germane din Tulcea, după care a absolvit gimnaziul de limbă germană din București, unde a învățat și pianul. Lecțiile de pian au ajutat-o să devină mai târziu, până la căsătorie, organistă în biserica germano-rusă din Tulcea. Sofia Fisher s-a căsătorit, la 26 de ani, pe 28 ianuarie 1904, cu Avram Sezon Vasiliev (Sezonov), în vârstă de 28 de ani, agricultor.”

Aici fac o pauză. Sofia și Avram sunt stră-bunicii mei. Destinul Sofiei a fost tragic. A murit când bunicul avea 2 ani. Plângea de câte ori își amintea de ea. Nu ținea minte decât un zâmbet și glasul ei de o infinită blândețe. Cât despre mine, a trebuit să încarc și genele rusești, pe lângă cele germane, moștenite de la Georg și Barbara.

În fotografie: stră-bunica mea Sofia Fischer, fiica lui Georg și al Barbarei.

(va urma)

Cum a început povestea (2)

Cine a citit teatrul lui Blaga, e imposibil să nu-și amintească de personajul Nona, o tipă cu părul roșu ca o flacără, îmbrăcată în piele de drac, care arăta trăznet și încerca să-l corupă pe bietul preot ortodox din Ardeal, Nona fiind luterană și acțiunea având loc în Transilvania secolului XVI.

E adevărat, Blaga, fiind și mason, a amestecat puțin lucrurile, dând și lui Zamolxe partea lui de vină la credința neamului. Nicolae Manolescu scria în Istoria Critică a literaturii române (pag. 682) că ”isterica fecioară, care-l stârnește pe preotul ortodox contra vechilor credințe locale” era un ”personaj straniu și de prost gust”.

Încă de la început trebuie să vă spun că străbunica mea, Barbara, care venise din Germania încărcată de biblii traduse de Luther, era departe de această flacără rătăcitoare și sexi, imaginată de bunul nostru poet și filozof. Cât despre preoții ortodocși, nici aici nu e bine să generalizăm. Unii dintre ei au fost, de la bun început, necredincioși. Cazul celor doi tați celebri, ai lui Cioran și Blaga, sunt de notorietate.

Iată ce scrie Marta Petreu în cartea ei ”Despre bolile filozofilor: Cioran”, pag. 59: ”Emilian Cioran pare a fi din aceeași stirpe a preoților ortodocși moderni, întreprinzători, cultivați și necredincioși, din care făcea parte și Isidor, tatăl lui Lucian Blaga. Și ar trebui să ne întrebăm în ce măsură viziunea neagră asupra divinității, la Blaga și la Cioran, are sau nu legătură cu meseria și lipsa de credință ale taților lor.”

Or, Georg și Barbara Fischer n-au fost trimiși din Kassel ca să strice buna rânduială din familiile tulcene, cum s-ar putea crede, după mitul stricătorilor de cuget și simțire veniți din occident (religia ”Isus-Pământul” e de la Blaga citire). Naționalismul, pe de altă parte, strică ce-a mai rămas din povestire, vorba Marthei Bibescu, (una din primele femei francmason din România, de o mare inteligență, la vremea ei): ”Naționalismul este o lepră a popoarelor” (Jurnalul berlinez). Georg și Barbara nu au venit să combată politic naționalismul dobrogean.

După această digresiune dau, din nou, cuvântul bunicului meu și biografiei sale romanțate:

”După câțiva ani de peregrinări prin țările balcanice, Georg și Barbara s-au oprit și stabilit definitiv în orașul Tulcea. Pe parcurs, și-au întocmit, în strada Morilor, în prezent Libertății, o gospodărie agricolă proprie, care va prospera, cu timpul ajungând la 40 de hectare. În acele vremuri, existau în orașul Tulcea o comunitate și o biserică baptistă germană, întemeiate de refugiații nemți, din Rusia țaristă, mai ales din sudul Ucrainei, din regiunea Rostov pe Don și Odesa. Din cauza persecuțiilor religioase, care mergeau până la deportări în Siberia, prigoana dusă și susținută timp de mai multe secole de către biserica ortodoxă pravoslavnică rusă, împotriva tuturor sectelor religioase aflate pe întinsul teritoriu al imperiului țarist, multe zeci de mii au luat calea pribegiei, refugiindu-se în Dobrogea, în special nemți baptiști, luterani, calviniști, evanghelici, catolici, urmați, mai apoi, de lipoveni și de ruși. Toți aceștia s-au răspândit pe teritotiul Dobrogei, formând colonii puternice și compacte.”

Spre aceste comunități s-au îndreptat, cu bibliile la subsuoară, străbunii mei, Georg și Barbara Fischer, plecați dintr-un orășel cuminte din vestul Germaniei.

În fotografii, Biblia tradusă de Luther, tipărită în anul 1907, pe care o am moștenire de la străbunicii mei.

(Va urma)

Cum a început povestea

Pe stră-străbunicul meu îl chema Georg Fischer și s-a născut în anul 1849, în vestul Germaniei. Georg s-a căsătorit cu stră-străbunica mea pe care o chema Barbara. Erau baptiști și angajați ai editurii Oncken, din orășelul Kassel.

După ani de peregrinare prin țările balcanice, au ajuns în România, aducând cu ei cărți religioase și câteva din genele care au ajuns până la mine. S-au stabilit definitiv la Tulcea. Pe vremea aceea, Dobrogea era sub stăpânire otomană.

Cam așa ar fi început povestea bunicului, în anul 1974, dacă aș fi scris-o eu. Dar el i-a spus ”Biografie scurtă și romanțată a familiei bunicului meu Georg Fischer” și a fost altfel. Are 12 pagini, format A4, hârtie dictando, cu dungulițe fine, albastre. A îngălbenit și seamănă cu cea folosită de Ingmar Bergman la scenariile lui, din căsuța tip vagon de pe malul unei mări din nord. Dacă îmi dădeam drumul pe fund și pe iarbă, de pe faleză, de la casa bunicilor până la malul Dunării erau doar cinci minute.

Bunicul era paralizat și nu putea vorbi, dar avea o minte limpede. A pus cele 12 foi într-un plic mare, albastru, pe care a scris ”Scumpilor noștri Nina și Răzvan. București”. Nina era mama mea. Biografia am citit-o pentru prima dată acum câteva zile.

48

În fotografie, bunicii mei privind Tulcea, prin anii 30, cu un aer destul de romantic.

(va urma)

Târg de găini la Nenea Lică

Sunt un nostalgic după tinerețe, nu după comunism. Printre negativele făcute de mine când eram doctor la țară, prin anii ’80, în județul Neamț, am descoperit și un film despre târgul de găini de carne, care se ținea, când ne lovea prosperitatea, la un magazin de pe vârful dealului. Păsările erau mari, între trei și cinci kilograme bucata. În general, cocoșii erau mai grei. Nenea Lică aducea destule, cât să ajungă la tot satul. Omul avea stil: le vindea la cravată și începea cu doctorul și cadrele didactice. Moșul din imagine făcea parte din decor.

IMG_20160530_0001

Prietenii și gospodarii mai răsăriți aveau loc la loja oficială.

IMG_20160530_0004

Poporul se îmbulzea, care cum putea.

IMG_20160530_0011

În rest, tehnica nu era prea complicată. Animalul era cântărit și adjudecat, ca un tablou la licitație, după trei strigări.

IMG_20160530_0019

IMG_20160530_0017