Marțianul

Filmul The Martian a fost nominalizat la Globurile de Aur, la categoria muzical sau comedie. A fost regizat de Ridley Scott, recunoscut pentru meticulozitatea cu care tratează fiecare cadru (vă amintiți,  probabil, de filmul The Duellists, din 1977, celebru pentru frumusețea imaginilor și răbdarea regizorului, care a așteptat luni de zile să pătrundă o rază de soare într-un beci, printr-o fereastră îngustă, și să lucească pe lama unei săbii).

Nu voi povesti filmul. E vorba despre două momente legate de religie.

Aflat pe Marte, eroul principal are nevoie de apă și, ca să o producă,  recurge la niste compuși chimici, care nu intrau in reacție decât încălziți la flacără.  Ca să obțină flacăra, avea nevoie de lemn și singurul pe care l-a găsit a fost un crucifix, cu Hristos răstignit pe el. Sper să mă ajuți de data asta, i-a spus Matt Damon Isus-ului de lemn. Apoi, i-a dat foc.

Al doilea moment „religios”, intr-un film unde numai despre religie nu era vorba, s-a petrecut pe Pământ,  în sala de control al zborurilor spațiale de la NASA. La un moment dat, situația a devenit disperată și  unul din directori l-a întreabat pe altul dacă are credință în Dumnezeu.  Tata e hindus și mama e creștină,  a spus tipul, rânjind.  Cu alte cuvinte, așteptăm ajutor din două părți.

Hristos arzând pe Marte și sincretism pe Terra,  două mesaje clare, într-un film de duzină, nominalizat la Globurile de Aur de anul acesta.

 

 

Anunțuri

Of 64

Din momentul în care am început să cumpăr vârtos de la F64, magazinul respectiv a devenit o ispită aproape irezistibilă. Un soi de Of64.

Dacă deschid o pagină de socializare sau Elefantul de la care cumpăr cărți, apare, în drapta sau pe centru, nelipsitul Of64, care îmi oferă șansa vieții: să-mi vând un rinichi pentru un Zeiss Art de 35 de milimetri.

Evident, ei nu mă împing la asemenea sacrificii, dar pentru un român bugetar, prețul acelui obiectiv ”de vis” e cam același lucru.

Bărbații fotografi (nu știu dacă asta e valabil și pentru femei, dar probabil că da) se comportă ca niște copiii necugetați în fața unor jucării. Orice gadget fotografic, cât de mic, e o tentație de neoprit. Iar Of64 simte chestia asta.

Michael Freeman, un mare fotograf, scria că e bine să știi ce vrei să faci cu pozele. În cazul în care nu ai de gând să le vinzi la vreo bancă de imagini sau să scrii o carte pe marginea lor, e înțelept să te oprești la timp.

Susan Sontag spunea că pasiunea de a fotografia nu e doar un fenomen de masă, ci a devenit un adevărat ritual social.

Nu vreau să intru în chestii tehnice. Un lucru este cert: e musai un DSLR. După aia începe dezastrul: obiectivele, filtrele, trepiedul, rucsacul, acumulatorii, memoriile, cablurile, ustensilele de curățat, lampile și alte minunății pe care le găsești la… Of64. Oamenii sunt foarte calzi când cumperi de la ei.

Bună sau rea, pasiunea e pasiune. Apăsarea pe declanșator a devenit o chestie irezistibilă.

Cineva spunea că niciodată o artă nu a fost atât de populară ca fotografia. Criticii s-au identificat cu fotografii, lucru de neconceput în pictură sau sculptură, niciodată la un asemenea nivel.

Să nu mă înțelegeți greșit. Știu că una e pozatul și alta fotografiatul. Eu, de exemplu, sunt pozar, dar visul de a ține în mână un rinichi nu mi-l poate lua nimeni, niciodată.

Marionetele și păpușarul

Fellini a fost un mare mincinos. 

Filmele mele, spunea el, au fost ca niște stații în care s-a oprit trenul vieții. Erau acolo, mă așteptau să le vizitez și să le dau viață.

Evident, era o metaforă. Nu dintre cele reușite. 

Actorii au fost ca niște marionete. Fellini era păpușarul. Dacă păpușarul e bun, și marionetele sunt mulțumite, spunea el. Sunt ca niște păuni. Se bucură precum copiii.

Era un hipnotizator. Îmi plac filmele lui.  Măcar minte frumos. Și, mai ales, o recunoaște. 

O călătorie la capătul sufletului

Am revăzut un film de Tarkovski. Nu contează care. Nu pentru că toate ar fi la fel. Nici pe departe. E o călătorie în sine. În sinea lui şi a mea. O provocare. Mare prostie să povesteşti un film. Nu vă speriaţi, n-am s-o fac. Am fost flămând. 

Cât de goi suntem sufleteşte ca să ne umplem minţile cu noile producţii. La ce filme mă refer? Nu contează. Mortăciuni. Toate.

Sfat pentru cei tineri, dat acum 30 de ani de Tarkovski: nu arta să trăiască pentru voi, ci voi să trăiţi pentru artă. Iar artă înseamnă, în primul rând, sinceritate şi morală. Şi să fii autentic.

Asta înseamnă să-ţi trăieşti vocaţia, să arzi până la capăt. Până la celălalt capăt al sufletului. Până cînd ceara lumânării îţi arde minţile.

Cu toate riscurile, a nu fi politc corect. Folosind limbajul artei respective. Esenţial. 

Oscare, măria ta, ia mai stai şi nu mîna!

Să luăm Oscarurile la întors, creştineşte. Poate fi un unghi de vedere, ca oricare altul. Departe de mine să le povestesc, să le comentez sau să fac judecăţi de valoare asupra lor. Una că nu mă pricep, alta că voi vă descurcaţi şi fără mine. Pînă la urmă, e o chestie de gust.

Totul e să le vezi şi, în general, să-ţi placă ce faci. Apoi, să încerci să eviţi să te dai mare. (Cu mine vorbeam.)

Ca să nu fiu tentat să intru în subiect, am să împart filmele în două categorii: toate de o parte şi unul singur în cealaltă.

În prima categorie sunt cele americane (să mă iertaţi dacă includ şi „francezul”  „The Artist” tot aici), în a doua este filmul iranian „A Separation”.

Nu ştiu dacă e politic corect să le pun faţă în faţă, fără ONU între ele, dar un lucru este cert: în filmele americane nu vorbeşte nimeni despre Dumnezeu, chiar dacă moda retro ar fi putut să plaseze o silabă despre El pe ici, pe colo.

Cît despre Biblie nici nu poate fi vorba.

Era cam greu, oricum, din moment ce Cristopher Plummer a jucat un rol absolut libidinos, dar bine construit, ca bătrîn homosexual ce se dezinhibează la 80 de ani- vorba nevestei mele: „Tu eşti sigur că ăsta e căsătorit în realitate cu o femeie şi că are un copil?”- iar Glenn Close apărea în travesti, într-o peliculă morbidă care explica de ce lesbienele se simt în siguranţă împreună şi vor să crească prunci.

Că Dumnezeu, estetic vorbind,   nu există şi că nimeni nu se mai întreabă de ce L-au pus la index  nu mai e ceva nou în lumea filmului. Problema e că niciunul din personaje nu pare să se îngrijoreze sau să se întrebe ce vor face cînd comedia (accentul pe silaba a doua) se va sfîrşi. Nu cea de pe pînză, ci aia din viaţă.

Vorba lui Tarkovski: dacă arta nu-şi pune întrebări fundamentale asupra existenţei şi nu încearcă să dea un răspuns sau măcar să sugereze unul, aceea nu e artă.

Privite din acest punct de vedere, filmele nominalizate sau premiate la Oscar nu fac nici două parale.

În cealaltă categorie, opusă societăţii postmoderne americane, iranienii aruncă pe scenă Coranul: într-un film interesant, o femeie este pusă să jure pe cartea lor sfîntă că spune adevărul, dacă a fost sau nu împinsă pe scări de un individ şi dacă aşa sau altfel a pierdut copilul. În faţa păcatului, a minciunii cu mîna pe Coran, ea şi-a  schimbat depoziţia şi a pierdut un morman de bani, dar nu şi respectul celor din jur.

Poate vom înţelege de ce arderea Coranului acum cîteva zile de către soldaţii americani din Afganistan a declanşat un val uriaş de ură şi de violenţă în lumea musulmană. Luaţi, în schimb,  toate bibliile din cartier, stropiţi-le cu gaz şi daţi-le foc: nu va sări nimeni să le stingă. (N-am vorbit serios, am spus-o doar aşa.)

Pentru mine, asta e o primă lecţie a Oscarurilor: cînd Dumnezeu lipseşte, se inventează Allah.  Şi cîştigă.

Oscar

De multe ori am auzit aceste cuvinte: „E prea devreme să las lumea. Cînd am să fiu bătrîn, mă fac creştin…”

Vorbim, fără să ne gîndim, despre rolul pe care îl jucăm în lume. Spunem că aceasta e un teatru şi că asistăm zilnic la spectacol.

Cuvintele ţin de un domeniu de care ne temem: teatrul e pentru mulţi sinonim cu minciuna, artificialul şi viaţa de boem. E o reminiscenţă din  Evul Mediu, pe cînd actorii erau dispreţuiţi şi jucau mici scenete prin hanurile, conacurile sau castelele strămoşilor noştri.

Ce poate fi mai umilitor decît să-i spui unui creştin că se preface? Citește în continuare „Oscar”

Trei oameni ciudaţi

I.  Ayrton Senna a fost un mare pilot de formula unu. A murit într-un accident tragic, strivindu-şi maşina într-un perete de beton de pe pistă. Un fragment din suspensie s-a desprins, a zburat prin aer şi l-a lovit în cap. S-a spus că dacă piesa aceea ar fi fost mai scurtă cu 15 centimetri, probabil că pilotul ar fi supravieţuit. Maşina cu care concurase nu avea stabilitate în curbe şi se pare că bara de direcţie s-ar fi distrus. Cu 300 de kilometri la oră, Ayrton Senna s-a strivit de un zid de beton şi a murit la numai 36 de ani. Citește în continuare „Trei oameni ciudaţi”