Copacabana (12) Mă pun în locul lor

brazilia a fost, pînă mai ieri, ţara cafelei şi a fotbalului. chestia asta cu fotbalul face parte din mentalul colectiv. e mioriţa lor. mulţi meşterul manolo şi-ar fi băgat nevasta-n ghips  să ia brazilia cupa. ce-au simţit ieri brazilienii? ce-am fi simţit şi noi dacă germanii ar fi descoperit că ştefan, voievodul, marele şi sfîntul n-ar fi avut o mie de copiii şi o armată de iubite, ci ar fi fost un impotent notoriu: u-mi-lin-ţă.

Copacabana (11) Fotbalul e o religie

Vă mai amintiţi de mîna cu care a băgat Maradona gol englezilor? Dacă nu era faza aceea, argentinienii pierdeau meciul şi, o dată cu el, titlul. Acum patru zile s-au împlinit 28 de ani de la incident.

Maradona a avut nesimţirea să spună că a fost “mîna lui Dumnezeu”. Pedeapsa nu a întîrziat să apară: omul s-a apucat de cocaină şi a zburat din teren.

În urmă cu cîteva luni, în prima ligă engleză de fotbal a reapărut Suarez. Fusese suspendat vreo şase luni, pentru că muşcase dintr-un adversar ca un cal din măr. Canibalul cîştigă cam o sută de mii de euro pe săptămînă.

La mondialul de acum, Suarez n-a mai rezistat şi a recidivat: a muşcat din  Chiellini şi uruguaienii au cîştigat meciul cu Italia. Dacă vor lua şi trofeul, nu m-aş mira ca, peste ani, fanii să venereze sfintele moaşte: mîna lui Maradona şi dinţii lui Suarez.

dinţii lui Suarez

 

FOTO: ProSport.

Copacabana (10) Miersî, Brazîl!

Băieţelul a venit cu mama la camera de gardă. E deja bărbatul casei. Are grijă de ea. Mama ameţeşte. Băiatul are 13 ani. E julit pe frunte, pe nas şi pe obrazul drept. Slăbuţ, cu părul tuns scurt, are vîrtejuri în toate direcţiile. Unul, cel mai mare, drept în frunte. Îl cheamă Sebastian. E scund. Centrul de greutate e jos. E bun. O întreb pe mamă ce vrea să facă băiatul. Cum o vrea Dumnezeu, răspunde ea. El se trage mai mult la fotbal. E fotbalist de plăcere şi elev de silă. Ţine cu Brazilia şi Italia. Speră ca Brazilia să ajungă în finala mică. Cu Italia nu e sigur. Sunt prea bătrîni. Ca să treacă de Uruguai contează ce face portarul. Sunt de acord cu tot ce spune. E un copil matur. Joacă fotbal pe terenuri de beton, ca majoritatea copiilor săraci din România. I-a pus unul piedică, în timpul unui meci, îmi explică, arătîndu-mi semnele. N-am nimic. Şi rîde. Joacă portar şi atacant. Viaţa e grea şi nu se ştie niciodată. Are două variante, varianta A şi varianta B. Îi urez succes şi la mulţi ani. Mi-a luminat ziua. Răspunde ca un brazilian bătrîn: miersî!

 

Copacabana (9) Portarul lui Dumnezeu

Schimbările de planuri, trecerile de la perspectiva aeriană la cea de la firul ierbii, cu imaginea uşor deformată a chipurilor, din anumite incidenţe, îţi lasă impresia că asişti la un joc de fotbal pe calculator.

E vorba de filmuleţele cu rezumatele meciurilor pe care le oferă FIFA, scutindu-ne, astfel, de chinul urmăririi unor partide anoste, mult dincolo de miezul nopţii “noastre”.

Iluzia de joc construit pe baza unui soft e întărită de tehnicizarea unor faze fixe, a dispunerii exacte a echipelor în atac şi apărare, a replierilor organizate şi a contraatacurilor stereotipe.

Ca şi în jocurile pe calculator, golurile au o anumită logică intrinsecă, care ţine de distanţa de la care şutează fotbalistul, de valoarea lui şi de îndemînarea portarului advers.

Jocul e gîndit în aşa fel încît să dea satisfacţie şi celui care se apără, dar şi celui care atacă. Are, cu alte cuvinte, limitele şi deschiderile sale. Softul imită fotbalul real, inspirîndu-se din el, din gloriile şi din umbrele sale.

În acest context, portarul Mexicului, Guillermo Ochoa, face parte din softul lui Dumnezeu. Perfecţiunea lui ar omorî, efectiv, softul uman. Proiectat pe calculator, el ar scoate mingea din orice poziţie. Orice jucător ai folosi, de la orice distanţă de poartă ai expedia mingea, Ochoa ar respinge-o fără să clipească. Ar fi un joc fără ieşire, un joc etern de 0-0. Asta nu şi-ar permite să construiască niciun creator de soft, pentru că jocul nu s-ar vinde.

Or, tocmai asta a făcut Dumnezeu cu Ochoa:  portarul perfect, într-un joc cu spectacol de comandă, care s-a cumpărat de la primul pînă la ultimul bilet.         

Copacabana (8) Fotbal bun de dat la mîţe

Eram în deltă, cu mulţi ani în urmă. Locuiam la un hahol. Era muncitor pe un remorcher. Aducea lotcile cu peşte de la gura Dunării. Le remorca pînă la cherhana. Acolo, lipovenii descărcau peştele. În restul timpului, omul făcea copii şi bea pe rupte.

În deltă, oamenii au viaţă scurtă. Îi doboară alcoolul, munca grea şi clima aspră. Unii se îneacă. O parte orbesc: de la  luciul sclipitor al apei, de la briza sărată a mării şi de la nisipul de sub pleoape. 

Eram bun amic cu marinarul meu. Sîngele apă nu se face. O rupeam pe ruseşte.  E o vorbă:  peştele nu înoată în apă decît cînd e viu. Cumpăram bere cu căldarea. Evident, n-o beam numai noi.  O căram, plină ochi, legănînd-o prin nisipul fierbinte şi fin de pe uliţă.  Rădeam şi eram tineri. 

În restul timpului, pescuiam. Puiet şi albitură. La masă, haholul aducea peşte de soi: şalău, somn, anghilă, calcan, crap, ştiucă şi, uneori, cîte o cegă sau păstrugă. L-am rugat să mă lase să prăjesc plevuşca pe plită, afară.

Ce vrei să faci cu ea? Să o mănînc dimineaţă, la micul dejun, i-am răspuns. Măi, zice, tu nu eşti sătul de peşte? Dacă nu-ţi ajunge,  îţi  mai aduc! Aproape că-i venea să plîngă. Se simţea umilit. Ştii, mi-a spus, noi nu mîncăm din ăsta mic. Ăsta e pentru găini şi mîţe… 

Aşa e şi cu fotbalul de la mondiale. Toată luna viaţa are gust de fotbal.  Dar, în afară de peştii cei mari, de Italia, Anglia, Germania, Spania, Franţa, Olanda sau Brazilia,  mai apare şi cîte un chitic Iran-Nigeria.  Parafrazînd pe Chima, omul meu, haholul, care poate că e mort demult, îmi zic:  fotbal din ăsta mărunt nu-i de mîncat!  E bun de dat la mîţe.

Copacabana (7) Un laş de geniu

Cum ajungeau ziariştii sportivi în Occident, în vremurile în care nici musca nu pleca şi nu venea din lagăr, fără să ştie partidul şi braţul lui armat, securitatea?

Este singura întrebare pe care mi-o mai pun cînd recitesc, în zilele cupei mondiale, pagini din cărţile lui Ioan Chirilă.

N-am găsit nicăieri vreo umbră de teamă că s-ar putea să nu i se aprobe deplasarea. Cărţile lăsau impresia că ziaristul nostru trăieşte într-un mediu perfect liber, compatibil cu cel din ţările capitaliste.

Abia în 1990, în „Italia 90”, maestrul Ioan Chirilă începea cu totul altfel relatarea.

Ca autor de cărţi despre Campionatul mondial, am fost mereu un paria al lumii presei…

După care, cîteva cuvinte uluitoare, pentru un om care a văzut lumea în timpul „amar al istoriei”:

În Casa Poporului totul e doar un ecou amar al istoriei… Dacă nu mă înşel, regizorul Andrei Şerban s-ar fi exprimat că vrea să monteze acolo „Troienele”. Sper că e o glumă… Nu va veni nimeni… Sunt încă vii suferinţele meşterilor aduşi din toate colţurile ţării întru înfăptuirea unei munci comparabile cu truda felahilor care au urcat, treaptă cu treaptă, blocurile de piatră în vîrful Piramidelor…

Era o frază spusă cam tîrziu, după părerea mea. Am cunoscut omeni care au fost pe cît de talentaţi, pe atît de laşi. Cu multă durere a recunoscut asta Octavian Paler, în al său monolog desăvîrşit, scris „în apărarea lui Galilei”. N-am avut nimic din vîna cehilor sau polonezilor.

Monica Lovinescu consemna în Jurnalul ei că regimul se folosea de unele valori, folosite la export, ca să mascheze drama în care trăiam restul. Să mimeze, cu alte cuvinte, deschiderea. Ce lovitură a fost pentru ei cînd a venit la Paris Noica şi apărea ca spălat pe creier!

Adrian Marino îl acuza pe Nicolae Manolescu că a fost lingăul regimului, din moment ce a făcut naveta est-vest. Marino, la rîndul lui, a fost acuzat de Manolescu că a fost omul securităţii. Nimeni nu ştie cît adevăr şi cîtă minciună se ascund în spatele noianului de vorbe de ocară.

Într-un fel, toate cărţile scrise în anii aceia ar trebui zvîrlite la coş. N-ar trebui să recitesc „Franz, uber alles”, „Espania 82” sau „Argentina!” de Ioan Chirlă. Din păcate, tinereţea mea şi a multor microbişti din ţara asta a fost marcată de „nea Vanea”, un laş de geniu.  

2014-06-16 13.45.40

Copacabana (6) Jocul ca o agonie

Sportul, sportivii şi pasiunea pentru sport nu vor fi niciodată privite cu îngăduinţă de către puritani. Puritani într-un sens mai larg, de purişti, de perfecţionişti în cele sufleteşti şi chiar lumeşti. 

Aici avem reprezentanţi din toate taberele (luna asta le-aş numi echipe, ca să fim în ton cu lumea).  Niciun ultras, din nicio parte a arenei creştine, nu va accepta ca 22 de indivizi, alergînd în izmene după o bucată rotundă de piele umflată cu aer, să monopolizeze atenţia unei planete întregi. 

Intelectualii fini vor strîmba şi ei din nas: timpul pe care ni-l petrecem în faţa televizoarelor, privind la meciuri pînă-n zori, ar fi putut fi mult mai bine folosit.

Oare aşa să fie? Au şi ceilalţi dreptatea lor? Suntem o masă de troglodiţi manipulaţi, de păcătoşi fanatici, robiţi unor iluzii dezbrăcate?

Sportul nu mai reprezintă demult un act de cultură. O spunea Johan Huizinga, în superba sa carte, „Homo Ludens”. Dintr-o bucurie nevinovată şi deplină a unor mase vesele de cetăţeni şi cetăţence, care alergau, fericite, pe iarbă sau pe gheaţă, după un ghemotoc de cîlţi sau piele, totul s-a transformat în meserie. 

Trupe de adevăraţi profesionişti au omorît în oameni jocul. A rămas doar dorul după joc. Tradiţionala confruntare dintre cetăţi şi sate, adunaţi în  gaşcă cîmpenească sau turniruri, s-a transformat în lupta surdă dintre oameni fără bucurie. 

Este, parafrazînd pe Huizinga, un campionat al agoniei după fotbal. Mingea, cu cît a devenit mai mare, a reuşit să se impună şi mai tare.

Născut ca sportul, prin excelenţă, de echipă, fotbalul a atins perfecţiunea în Anglia de secol XIX. Insularii au cultivat echipa, izolarea şi unicitatea confruntării. Islazurile largi de iarbă, păscute cu migală de turmele de oi, udate din belşug de ploaie, au devenit trerenuri ideale pentru sportul rege. 

Bucuria s-a transformat în record. Recordul era liniuţa pe care o trasa patinatorul olandez, cînd ajungea cu marfa, pe canale îngheţate, de la un negustor la altul. Era ca un răboj. Record după record, liniuţele arătau cu cît mai iute e un om, comparativ cu altul. 

Sub zodia recordului a fost posibilă înfrîngerea „armadei” spaniole.  În timp ce conchistadorii îşi numărau victoriile, trofeele şi  minutele jucate fără gol, „patinatorii” olandezi le-au scrijelit, pe stîlpul porţii, record după record. 

Copacabana (5) Vreau spor de mondial

Singurul care a reuşit să reziste, dintre toţi prietenii mei, şi la repriza a doua din meciul Chile-Australia a fost Marinel Blaj. Dimineaţă am găsit un comentariu de-al lui de la meci. Nu e somnambul. Pierdusem doar un gol. 

În pauză, la 2-1, am adormit butuc, aşa cum eram. Am prins două ore de somn. Fiind de gardă, statul o să mi le plătească şi pe alea. 

Nu era destul cîte bube avea spitalul ăsta, ne-am pricopsit cu ciori. Cred că sunt zeci. După voce, par să fie de  vîrste diferite. Puberii ţipă ascuţit şi scurt. Nu ştiu care e rata lor de înmulţire, dar bănuiesc că mare. Nu disting cioara de cioroi. Se ceartă tot timpul.

Nu vă gîndiţi că am termopane şi aer condiţionat. Într-o zi, mi-au scos un ochi de geam şi mi-au pus un petec de plasă, prin care nu trece nimic, nici măcar  aerul. Are efect placebo.  Dacă le închid de tot, mă sufoc ca ăia la Pompei. Dacă le las vraişte, îmi intră viespile, care şi-au făcut cuib în pod. L-am suit pe unul să analizeze situaţia  şi era să-l coborîm  cu targa.  

În aceste condiţii, în mijlocul acestor  croncăneli cumplite, am văzut primele meciuri. Vreau spor de cioară şi de mondială! 

Copacabana (4) Alcool, politică şi pronosticuri

Cupa Mondială este un prilej ca să bei zdravăn. Marii producători de bere din lume investesc mari sume de bani în sponsorizarea unor echipe de fotbal. În prima ligă a campionatului englez, de exemplu, doar două formaţii nu sunt sponsorizate de producătorii de spirtoase.

La actuala Cupă Mondială, FIFA, care era habotnică precum Quatar-ul la consumul de alcool, a autorizat vînzarea de bere în preajma arenelor sportive.

În Anglia, în timpul Cupei Mondiale din 2010, datorită consumului crescut de alcool din timpul meciurilor în care juca echipa engleză, numărul victimelor prin violenţă a crescut cu 37,5%.  (Sursa: „L’Equipe”.)

Garrincha (1933-1983), un geniu al driblingului, a devenit un soi de sfînt al brazilienilor, în ciuda faptului că a fost un mare beţiv. A murit sărac şi alcoolic. 

La noi, în timpul Campionatului Mondial din Africa de Sud, în pauzele dintre meciuri, exista o emisiune despre vinuri, extrem de profesionistă, de altfel. Dar, asocierea fotbal-alcool este periculoasă pentru mintea tinerilor, la fel cum e fumatul cu cafeaua şi lectura. Marea campanie bere-fotbal îmi aminteşte de vremurile în care cursele de automobile de formula unu erau sponsorizate de producătorii de tutun.

Politica e tot mai prezentă la acest Mondial. Stadionul Maracana este un soi de templu al fotbalului brazilian. În faţa lui se vor înălţa statuile mai multor “zei” ai fotbalului. Surprinzător, va lipsi aceea a lui Pele, considerat cel mai bun jucător din istorie. (Am vîrsta la care mă pot lăuda că l-am văzut “în direct”, la TV, la două campionate mondiale, din 1962 şi 1970.).

Cauza e politică şi ţine de oportunismul său. Între 1964-1985, Pele a fost de-a dreptul odios, susţinînd regimul militar de atunci. Acum a ţinut partea guvernului în disputa cu manifestanţii. Fiind ambasadorul cupei mondiale, era şi greu să nu o facă!

Protestatarii au dreptate, (în sfîrşit, cei 68% din brazilieni): s-au cheltuit sume enorme (în jur de 14 miliarde), pentru amenajarea bazelor sportive, bani care ar fi fost mai bine folosiţi la educaţie şi sănătate.

În meciurile de azi, Olanda eu zic că n-are şanse (apărerea prea tînără, atacul şubrezit- van Persie e lovit uşor la şold, iar Robben face scandal la vestiare).  Spania le dă două peste. Mexic- Camerun şi Australia-Chile nu ţin de fotbal, ci de globalizare. Abia acolo s-ar putea s-avem spectacol. Rămîne de văzut dacă şi fotbal. 

 

Copacabana (3) Goluri care umpleau golul

Un Mondial nu însemna numai fotbal. Pentru generaţia mea şi a celor care au trăit mulţi ani în comunism, luna petrecută în faţa televizoarelor era singura evadare din lagăr.

Imaginaţi-vă ce însemna să nu citeşti presa străină şi singurul contact cu lumea liberă să fie prin postul de radio Europa Liberă, ale cărui emisiuni erau bruiate.

În acel context, cărţile lui Ioan Chirilă erau, dincolo de talentul său de scriitor şi de cronicar sportiv de înaltă ţinută, un itinerariu de vis. Le citeam încet, să nu se termine prea repede. 

Era ca şi cum cineva te lua de mînă, te trecea graniţa de pe aeroportul Bucureşti, îţi cumpăra bilet, îţi rezerva loc la hotelul presei şi-ţi făcea cunoştinţă cu marii ziarişti “din afară” ai timpului, de dincolo de cortina de fier. Aşa l-am cunoscut pe englezul Brian Glanville, prieten cu Ioan Chirilă, autor valoros de romane şi de cărţi sportive.

E uimitor pentru mine cum puteam să mă las fascinat de scrisul lui Ioan Chirilă. Aş spune că volumele sale despre campionatele mondiale, din Argentina, Mexic sau Spania, erau o formă a rezistenţei noastre prin cultură.

Ioan Chirilă a fost, pentru sport, ceea ce a reprezentat, la un alt nivel, Nicolae Steinhardt, pentru critica literară şi Constantin Noica, pentru filozofie şi promovarea marilor valori ale culturii.

Un gen imposibil de definit, poate ca al struţului cu capul în nisip, sindrom de care au suferit şi israelienii, după războiul de Yom Kippur.

Priveam lumea aşa cum am fi vrut să fie. Din patru-n patru ani, o lună deveneam  transfugi prin fotbal. „Ierusalimul” nostru devenea etern şi se muta-n arenă.