Halama (9) Nikonofilia şi Canonizarea

Papagalul ne ridică justificate semne de întrebare (dacă mai ştie cineva dintre voi cum se pune semnul ăsta, îl rog  să mă aştepte după postare, pentru că şi ştiinţa de carte e începutul mîndriei).

Gurile rele spun că papagalul stă ascuns, în copacul lui de la etajul nouă, la zeiţa Flora, căreia i se închină cu o nedisimulată Nikonofilie, de cum începe primăvara, şi Canonizează florile.

Noi ştim că halamaua evanghelică are sute de specii, dar în timp ce toate au o limită, florile lui n-au.

Propun o floricidare necruţătoare pentru că şi buruienile proaste au dreptul la replică. Fără ele, gardurile dintre noi s-ar prăbuşi în paragina peluzelor.

Am propus trimiterea lui pe calea aerului, în colivie secretizată, în peninsula Kamciatka, dar fraţii şi surorile noastre din rezistenţă ne-au spus că e de pomană, deoarece el va face în prostie şi în continuare nikoane şi canoane cu flori de gheaţă, divulgînd secrete pe care numai Dumnezeu şi ruşii le ştiu.

Aşa încît recomandăm revenirea la vatră şi intensificarea luptei cu subiectele vii.

Reclame

Halama (8) Apoplexii de primăvară

Băbuţa Heloisa se mişca repede prin casa de borangic, elucubrînd printre borcanele cu murături de rădăcină de bonzai şi fotografiile de vînătoare ale răposatului, cu trofeele cu coarne de cucută şi şipurile  umplute cu aroma tinereţii, crispate de praf şi năclăite de oftat şi junghiuri dulci.

În cerdac atîrna la uscat, printre castravanţi, un şirag de plombe vechi care mai purtau amprenta ultimei muşcături pofticioase din fructul oprit. Vremurile apuneau devreme, în timp ce ziua se golise golăneşte de mult.

Heloisa fusese distribuitoare de adevăruri eterne la domiciliu, acum cu pensie mică, de-a dreptul chirilică. Cică se inventase o limbă nouă, mai generoasă, dar nu se prea găsea de învăţat, iar pentru ea şi aşa era prea tîrziu s-o mai încalţe,  că-i crescuseră monturi la vorbele mari şi nu-i mai încăpeau în gură nici desculţe.

Cît despre semnele de punctuaţie, mai agita din cînd în cînd sifonul cel vechi, care dădea cîte un firicel apoplectic de salivă plată în praful textual al drumului unde dispărea de-îndată că, deh!, lumea era însetată după adevăr.

„Apoi, nici gazele de azi nu mai sunt cum erau pe vremuri”, marmură baba, mîngîind  capul de metal încărunţit şi burdăhanul de sticlă albastră şi groasă prin care o privea miop ultimul sifon din halama neexplodat în viaţă.

HALAMA (7) Lume-n iarmaroc

Halamaua se stoarce de sete cu 1200 de rotaţii pe minut.

Ca să nu-i înece praful, oamenii au început să stropească colbul din uliţă cu tulburel.

Pătrunjelul s-a întins pe gard ca iedera, hreanul este cît aracul, iar rochiţa rîndunicii a înflorit a noua oară, semn că vom avea la anul  primăvară de două ori. Citește în continuare „HALAMA (7) Lume-n iarmaroc”

HALAMA (6) Liberalul dumirit

Peste halama ninsese cu gîşte dolofane, din cele de zestre, cu puful cît perna.

Nea Cîrlan ţinea de discurs un muşteriu, venit în halama să vîndă la fier vechi cîteva idei în cheie fixă:

-Ţichindină beulină, carmaţîc din cur dă nuc, clondură de bare dure, durencioc de turme fure, de tîmpit în cur mă ţuc. Ai prins ideea, Mîrlenciuc?

Deh, nea Cîrlan, nu prea, doar că m-ai făcut cur de două ori şi tîmpit o dată. Şi nu mă cheamă Mîrlenciuc, ci Stuf.

Eu am spus curdă şi curmă, iar tîmpit era în context de ţuc. Stufule, tu n-ai uzanţa dialogului social cu boierii, asta se vede de la o poştă, că ai capul de ghetou, de ţopandur.

Stuf, după cum îi arăta şi numele, se înclină după vînt şi plecă în direcţie opusă. Citește în continuare „HALAMA (6) Liberalul dumirit”

Halama (5) Car cu boi

A venit vara în halama.

Pe uliţă, nici ţipenie: soare şi boleşniţă ca după o predică lungă şi proastă.

Deodată, de după colţ, apăru un bărbat mărunţel, îndesat, călcînd prin colb cu nădejdea că cineva-l va alunga ca să mai apuce şi el să-şi scuture opincile. I se spunea MumiaBună pentru că de fiecare dată te înfăşura cu un tulpan rău.

La douăzeci de paşi în urma lui, se strecura pe marginea uliţei o femeie deşirată, ducînd în spate tastatura şi calculatorul soţului, din cele de tip vechi, cu tub catodic şi ecranul de cinci inci. Citește în continuare „Halama (5) Car cu boi”

Halama (4) Mîncarea de peşte, un meniu (la) fix

În halama nu se nasc legende. Cel mult să moară unele din ele. Un pîntec vesel, social şi pestriţ nu te visează, cît te vizează.

El nu se satură cu icrele negre ale teoriilor, cu cega cartilaginoasă a stilului sau cu smochinele uscate ale doctrinelor (des)orientale.

El are nevoie de un borş autohton de babuşcă plus plevuşcă la primul fel, cu bucăţi mari de capete de peşte dulce şi somn cît încape, din cel spiritual, înotînd în vorbe concentrate şi acrite cu borş de putină minte.

Apoi, un miez de ştiucă din cele răpitoare şi plină de ace, dată prin maşina de tocat vorbe, făcută pastă şi amestecată cu bîrfe proaspete de vară, verzi şi parfumate, umplută la loc tot în pielea ei, ca să vadă toată lumea  ce soi de peşte a mîncat la felul doi. Citește în continuare „Halama (4) Mîncarea de peşte, un meniu (la) fix”

Halama (3) Povestiri din cartierul de vest. Homşula

În halama s-a înfiripat, de-a lungul timpului, o aglomerare de case cu un etaj, înconjurate de grădini cu iarba rară, fără gard şi cu trăsură la poartă.

Locul era numit uliţa americană şi cei din halama se mîndreau cu ea:

„Ei sunt chinezii noştri!”-

spuneau vînzătorii de floricele, iar copiii ţipau pînă ce căpătau cîte un creiţar, doi, din cei adevăraţi, cu capul preşedintelui Lăbuş pe o parte, şi o gulie turtită cu un ochi în vîrf, pe cealaltă. Citește în continuare „Halama (3) Povestiri din cartierul de vest. Homşula”