CE FACEM ÎN NECAZURI ?

Doi prieteni minunați s-au intalnit intr-un spațiu la fel de minunat. Pentru că unde e mai bine decât în Casa Domnului?

Au adus slavă lui Dumnezeu cu muzica pe care au interpretat-o. Apoi a urmat predica lui Marius Cruceru. Ce putea fi mai minunat pentru o zi de sarbatoare? Pentru o zi de duminică?

Vorba lui Carmen: ce-ar fi să vindem tot și să mergem si noi acolo? În Biblie, lururile astea au fost rezolvate foarte simplu.

Mulțumesc lui Marinel Blaj pentru postare. A fost un regal de la Împărăție.

Sursă: CE FACEM ÎN NECAZURI ?

Sacrificiul. Despre ultimul film al lui Cristi Ţepeş

Scopul artei, scria Andrei Tarkovski, în cartea sa „Sculptând în timp”, este acela de a-l pregăti pe om pentru moarte, de a-i curăţa şi de a-i afâna sufletul, de a-l face capabil să devină mai bun.

Cristi Ţepeş a murit de prea multă inimă, la volanul maşinii cu care voia să ajungă acasă, la soţie şi copii. Cristi Ţepeş a murit de oboseală.

Petru Lascău, pastor penticostal din Arizona, scria, pe 13 decembrie 2015, că a vorbit cu realizatorul TV, Cristi Ţepeş, de mai multe ori, în ultimele două săptămâni:

În utimile două săptămâni cred că am vorbit cu el de mai multe ori la telefon. Priveam la ceas și constatam că la el, la București, era ora 3 noaptea. Îl rugam să se ducă la culcare. Nu putea să doarmă de pasionat ce era pentru ceea ce lucra.

Pentru Petru Lacău era bine: fusul orar lucra pentru el.

Cristi Ţepeş a fost un copil mare:

N-am întîlnit bărbat mai sensibil! Niciodată!”,

scria Marius Cruceru, după aflarea veştii că cineastul evanghelic a murit subit.

Om mereu cu sufletul la gură, Cristi Ţepeş îţi vorbea, în primul rând, despre Isus:

Zîmbea și mă acoperea ca o dună. Apoi vorbea de Domnul Isus. Mai înainte de orice.” (Marius Cruceru, în “Bocet pentru Cristi Ţepeş”).

Zguduit de drama familiei Bodnariu din Norvegia, Cristi Ţepeş s-a pus în situaţia lor, creştineşte:

Dragule, şi eu am şase copii şi nu pot să-mi imaginez ce ar însemna să râman fără ei…”,

i-a mărturisit lui Daniel Bodnariu, fratele lui Marius Bodnariu, românul naturalizat în Norvegia, căruia Serviciul de Protecţie al copilului i-a luat cei cinci copii, pe data de 16 noiembrie 2015.

Suferind creştineşte cu cei care suferă şi bucurându-se cu cei ce se bucură, Cristi Ţepeş a fost un artist de o mare sensibilitate, căutând să tragă cu ochiul la lucrarea lui Dumnezeu pe pământ, cu florile şi oamenii:

Îmi povestea cum petrecea nopţi în şir pentru a prelucra diferite materiale: interviuri, călătorii, evenimente printre oameni sau natură (a petrecut ore şi zile în şir pentru a surpinde minunea transformării bobocilor în flori)”,

scria Ligia Seman, în “Cristi Ţepeş, o viaţă de nemurire”.

Petru Lascău a fost cel care i-a sugerat lui Cristi Ţepeş să plece în Norvegia şi să facă un reportaj cu familia Bodnariu:

Când i-am sugerat să plece în Norvegia să le ia un interviu mi-a spus că este gata oricând.” (Petru Lascău, în “La revedere, dragule Cristi”, din 13 decembrie 2015).

Petru Lascău l-a informat pe Cristian Ionescu:

Zilele trecute, discutând cu pastorul Petru Lascău, m-am bucurat când mi-a spus de posibilitatea unui documentar filmat de Cristi Țepeș în Norvegia.” (Cristian Ionescu, în “Cristi Țepeș: Ultimul documentar”, din 13 decembrie 2015).

Interviul se transformase, deja, într-un documentar.

Despre intenţia lui Cristi Ţepeş de a pleca în Norvegia a aflat şi Daniel Bodnariu, care se întreba de unde ştia cineastul de telefonul său:

M-a sunat la telefon, nici nu stiu de unde a aflat numarul meu si imediat s-a oferit sa ne ajute, sa plece in Norvegia, sa faca un film.” (Daniel Bodnariu, în “Cristi Ţepeş a fost un balsam pentru rănile noastre”, din 13 decembrie 2015).

Documentarul ajunsese, deja,  film.

Ca să-l poată face, Cristi Ţepeş a trebuit să plece în Norvegia, să schimbe trei avioane şi, de la ultimul aeroport, Bergen, să meargă  5 ore cu maşina, pe drumuri cu serpentine, foarte frumoase, dar pe distanţe foarte mari,  după cum mărturisea el, pe data de 9 decembrie 2015, într-o emisiune de la Radio Vocea Evangheliei. Ultima sa misiune (şi emisiune), de altfel.

În drum spre familia Bodnariu, Cristi Ţepeş a trimis un mesaj lui Petru Lascău, din Arizona.  Îl ruga să se roage pentru el. Îl copleşise oboseala:

Duminică dimineața mi-a trimis un mesaj din drumul spre familia Bodnariu: ”Te rog să te rogi și tu să ajung cu bine. Acum plec spre casa din vestul Norvegiei (Bergen). Sunt foarte obosit. Mulțumesc! Cristi”. (Petru Lascău, 13 decembrie 2015)

Cristi Ţepeş a petrecut 31 de ore în Norvegia. Nici la întoarcere, drumul nu a fost mai bun:

Călătoria lui Cristi Țepeș nu a fost lipsită de peripeții, mai ales la întoarcere când legăturile de zbor au făcut să călătorească vreo 12 ore mai mult decât s-a anticipat.” (Cristian Ionescu, în matrialul citat anterior).

Imediat după întoarcere, Cristi Ţepeş s-a apucat de lucru:

A început imediat să lucreze la editare și ne-a oferit primele imagini cu Marius și Ruth lângă cei cinci ciorapi de Crăciun, în fața unui șemineu trist ca privirile din ochii lor.” (Cristian Ionescu)

Pe 12 decembrie, Cristi Ţepeş a vorbit la telefon cu Daniel Bodnariu:

Ieri am vorbit cu el la telefon de trei ori, îmi spunea că mai aşteaptă de la Marius nişte poze cu copiii lui.” (Daniel Bodnariu, în 13 decembrie 2015)

Cristi Ţepeş adusese cu el un material bogat, rezultat din

orele de mărturii filmate cu vecini, cunoscuți, prieteni, imagini ale soților Marius și Ruth Bodnariu”. (Cristian Ionescu)

Emoţiile şi oboseala s-au adunat în inima mare şi bună a lui Cristi Ţepeş şi, în drum spre casă, aceasta a cedat.

La câteva ore după ce inima artistului a încetat să bată, din Chicago s-a auzit vocea îngrijorată a lui Cristian Ionescu, care se întreba cine va duce treaba până la sfârşit:

Încă nu este timpul să întrebăm de secvențele filmate în Norvegia și cine va continua editarea acestui material, dar considerând că este ultima cauză pentru care s-a consumat neobositul său suflet, putem declara că fratele nostru drag, Cristi Țepeș și-a încheiat alergarea pe acest pământ la fel de demn și nobil după cum a trăit!” (Cristian Ionescu, pe 13 decembrie 2015).

Într-o pagină de o zguduitoare frumuseţe,  Marius Cruceru, copleşit la aflarea veştii că prietenul său nu mai este, a dat un strigăt lung:

NUUUUUU, NUUUUUU, Doamne, nu pe Cristi!”,

(Marius Cruceru, Bocet pentru Cristi Ţepeş)

amintindu-mi de un tablou celebru al pictorului expresionist norvegian Edvard Munch.

Mergeam pe strada cu doi prieteni. Soarele apunea şi am simţit o urmă de melancolie. Dintr-o data cerul s-a făcut roşu sângeriu. Când mă uitam mai atent la norii în flăcări, am auzit un ţipăt puternic, nesfârşit, trecând prin natură„. (Edvard Munch, despre Strigătul, “The Scream”)

Tabloul se află expus la Oslo, în capitala Norvegiei.

Strigătul lui Cristi Ţepeş pluteşte în noi şi printre noi, ca un afinţit roşu, sângeriu.

The_Scream

(Sursa fotografiei: Wikipedia)

Gardul

Cînd se întîmplă să ies duminică dimineaţă din gardă nu mai ajung la biserică. Or, o duminică fără biserică nu mai e duminică. Mă apasă, ca pe vremuri, în liceu, cînd chiuleam de la ore, un sentiment de vinovăţie. Nu contează cîţi oameni vin, nu are importanţă ce spune pastorul sau ce fac ceilalţi. Important e să fiu acolo. Nu e cazul să insist din ce motiv. Citește în continuare „Gardul”

Jurnal

Denumirea blogului mă încurcă din ce în ce mai mult. L-aş schimba cu cea mai mare plăcere. Cred că un titlu simplu, “Jurnal”, mi s-ar potrivi cel mai bine. Cu timpul, am reuşit să erodez ambele semnificaţii ale “vindecătorului”: aceea de a fi vindicativ şi, pe de altă parte, de a vindeca. Practic, le-am trădat pe amîndouă, în acelaşi timp sau pe rînd. Ideea de Jurnal îmi este mai la îndemînă. Citește în continuare „Jurnal”

Ţara de dincolo de Schengen (1) Totul despre vămi şi Vamă

Îmi spunea (adică îmi scria) bunul meu amic şi confrate Barthimeu că revenirea la blog ca struţul la nisip ar avea conotaţii cu Mamaia lui Mazăre, adică cu bordelul legumei politice.

E mai rău, i-am răspuns, nu pentru că expoziţia de carne vie mi-ar fi alterat   privirea, principial şi din cauza căldurii, şi m-ar fi dezgustat peste măsura ipocriziei comun împărtăşite, ci pentru că drumurile mele europene duc prin ţara de dincolo, nu de negură, ci de Schengen (şi vă mai amintiţi emisiunea aia TV, din vremea bună, cînd toţi mîncam, adică Barthimeu şi eu şi poate şi Doru Radu, salam cu soia, şi doar aleşii poporului se duceau prin lume să ne mintă la televizor că, deşi dincolo e periculos, e totuşi frumos, nu?). Citește în continuare „Ţara de dincolo de Schengen (1) Totul despre vămi şi Vamă”

Academia de Ştiinţe Social-Politice Doamne-Doamne

Românii s-au săturat de feţele politicienilor de pînă acum. Ei vor ceva nou. UCDR-ul nu s-a delimitat de politica PDL-ului. Unul din liderii lor îl consideră pe Boc un om de treabă, care nu e vinovat de dezastrul actual, aruncînd toată vina pe marinarul de la Cotroceni. Muzica asta o vom asculta tot mai des în anii viitori. Va specula UCDR-ul dezamăgirea votanţilor PDL-işti, adunînd voturi care s-ar fi dus, poate, spre USL? Le vor oferi, apoi, PDL-ului, într-o posibilă alianţă la locale şi apoi la generalele din noiembrie? Să fie UCDR-ul canalul prin care se vor scurge voturile românilor din diaspora în buzunarele PDL-ului, sub masca onorabilităţii şi a unui creştinism politic cel puţin ciudat? A ajuns biserica vie o Academie de ştiinţe social-politice Isus Cristos, pe modelul Academiei Ştefan Gheorghiu dar cu semn schimbat? Oricît de naivi am fi, e greu de crezut că într-un timp atît de scurt se mai pot impune figuri noi sau partide necunoscute care să capitalizeze  suficiente voturi să-i propulseze  în parlament sau în ecuaţia de putere. Şi totuşi… vorba lui Giordano Bruno: nicăieri nu găseşti o masă mai bună de manipulat decît printre oamenii  religioşi. Iar pentru asta, îţi trebuie un lider… Ghiciţi care… Citește în continuare „Academia de Ştiinţe Social-Politice Doamne-Doamne”

Ieşirea din criză (1) Capra

Mă socoteam cu nevasta mea că statul multe zile nu mai are şi spitalele se vor închide primele.

Oricum nu ştiu de ce le mai ţin. Poate doar să amăgească oamenii şi să le scurteze suferinţa, pentru că altfel nu le văd rostul. Ambulanţele îi vor intuba, îi vor defibrila şi-i vor purta prin ţară pînă cînd vor dori singuri deconectarea de la aparate.

Nevasta mea a strîns din dinţi şi din banii casei o sumă frumuşică din care ne putem  cumpăra deja o capră. Nu e cine ştie ce, dar am auzit că mănîncă puţin şi dă lapte mult şi gras, care e iute şi pute, dar în vremuri de criză oricum e mai bun decît coaja de copac.

E adevărat că nu ştim niciunul din noi să mulgem animale, dar asta se poate învăţa din cărţi. Deocamdată nu ne-am hotărît unde să o punem, mai ales că nu e mult de cînd am reuşit cu greu să plasăm cîinele la bunicu.

Nevastă-mea a propus să ne cumpărăm o palmă de pămînt, pe care să o împrejmuim şi să ne ridicăm o cabană de lemn în care să stăm şi să păzim recolta.

Totul e să muncim pămîntul şi să trăim din roadele pe care ni le dă el. Din acest motiv am decis să citesc literatură de specialitate şi am luat de pe internet o carte despre istoria kibbutz-ului. Deşi e în engleză, lucrurile par destul de clare.

Ideea de bază e că oricît de dezavantajat ai apărea, nu se ştie niciodată de ce forţă zace în tine. Apoi, nimic nu e mai democratic decît să-ţi trăieşti utopia, fără supraveghetori şi şefi.

(va urma)