Ultimul vis

E o generație care se stinge. Ici, colo, mai licărește câte unul, octogenari amestecați în vârtejul unei lumi care refuză să-i mai înțeleagă. Se sting, de cealaltă parte a miezului vieții, și uită să se mai plângă de dureri, de boală și singurătate. Nu vorbesc despre comunism și nu-i interesează politica. Calcă, nesiguri și uitați, pipăind ulița care duce spre cer. Am avut privilegiul să vorbesc cu unuii din ei. 

”Sunt o femeie credincioasă. N-am avut visuri mari, dar ce mi-am propus, Dumnezeu mi-a ajutat. N-am fost o femeie conflictuală. Tot timpul am fost premiantă la școală,  (a făcut șase clase, n.m.), dar acuma uit. Uneori aud, dar nu înțeleg.

Am avut o viață tare spinoasă, dar am fost o luptătoare. Nu mi-a zis nimeni hai, dar nici nu mi-a zis nimeni stai. Mă resemnez așa cum sunt. Acum uit pâinea lângă mine și caut pâinea.

Am luptat cu viața, am făcut casă, dar nu am fost datoare nici cu o sută de lei. Am fost țărani, dar puțin mai emancipați. Moral, am fost mulțumită. Nu m-am exteriorizat, poate de-asta m-a durut mai tare. Am oftat și am plâns, dar n-am plâns la nimeni, numai mie.

Cu soțul nu am avut niciun punct comun. L-am respectat, dar eu i-am spus ca mine și a făcut ca el și asta m-a durut. Și spun, că el ar fi fost bun pentru altă femeie. A fost un om tare bun, dar îi trebuia o persoană potrivită, iar mie un om ca mine. Mie mi-a plăcut așa, când m-am uitat la om, să mă înțeleagă, și eu să înțeleg, fără cuvinte. Asta pe mine m-a durut, m-a săpat, dar nimeni n-a știut, n-am spus la nimeni.

N-am copiat pe alții, am făcut în limita posibilității. Îmbătrânim toți, și eu, și copiii noștri. N-am putut suporta minciuna, nu mi-a plăcut să flatez omul, pentru că eu răspund cu cuvintele mele în fața lui Dumnezeu. De-asta mi-am făcut numai dușmani. Am mințit numai ca să ajut pe cineva, nu mi-a intrat în reflex. Prietenul adevărat este cel care îți arată defectul, nu cel care îl încurajează.

Când o veni clipa, să mă găsească în picioare, nu la pat. Cum o vrea Domnul! Sunt ortodoxă și am deprins ritualul. N-aduce anul ce aduce clipa și destinul împărțit de la Dumnezeu nu se poate schimba. M-a iubit un om și mi-a trimis din armată o poezie. (Mi-a recitat-o, e foarte lungă… n.m.). Eu m-am căsătorit cu altul și viața celuilalt a fost un chin și m-a blestemat să fiu la fel de fericită ca el.

E viața mea, prin câte am trecut și câte am avut eu, tot ce am văzut în ochi, orice am făcut. Numai lemne n-am putut să tai. N-am avut dexteritate, da-ncolo, orice… Dumnezeu ne lasă pe toți egali, goi și fără minte, dar fiecare ia ceva din viață, nu-l lasă Dumnezeu. Omul degeaba are materie cenușie, dacă nu știe să o exploateze.

Eu am putut să învăț, dar n-am avut posibilitatea. Am rămas de la un an fără tată, mama avea treizeci de ani, cu șase copii, bolnavă de inimă când l-a găsit pe tata mort. Și atunci, câți produceau și câți consumau? Cu munca în mână m-am trezit, cu asta vreau să mor, muncind! Nu mi-a plăcut, am urât omul care caută lux, dar nu știe să muncească, nu știe să prețuiască și nu știe să țină respect.

Caracterul omului este cât tezaurul din lume. Nimeni nu iese cu șifonierul în spate, nici cu vila, nici cu cecul sau mai știu eu ce. Când deschide gura se vede ce e în el și ce poate să dea. Că bine faci, bine găsești! Binele…! Dumnezeu întârzie, dar tot El plătește.

Eu, dacă am blestemat pe cineva, am spus așa: ce-mi dorești tu mie, să-ți dea Dumnezeu ție! Altă armă n-am avut, cu ce să mă apăr, și au avut mari necazuri cei care mi-au făcut rău. Pe urmă, am regretat că am zis așa (începe să plângă… n.m.), ei au suferit, și eu cu ce m-am câștigat, ca să-l văd pe altul că suferă?

Nu știu, așa m-a lăsat Dumnezeu, dar eu cred că și acolo, moartă, mama mea se roagă pentru mine, că am avut multe accidente, dar Dumnezeu mi-a ajutat, și numai prin credință. Am ținut post de trei ori patruzeci de zile, când soțul meu a fost bolnav. Cu rugăciuni mergeam la Sfântul Ioan, iar a treia oară am afumat veșminte în altar. Era la Sfântul Ioan și la icoane, și m-am rugat, nu mâncam din seara asta până mâine seară, nici apă nu beam, pe niște călduri tropicale. Și ochii mi se uscau!  A murit la nouăzeci de ani. Numai credința…

Sunt bătrână, (are peste optzeci de ani, n.m.), dar să știți că a face rău stă pe limba oricui, tot prostul știe să facă rău. Dar un bine, nu știi cine are nevoie de el. Un bine, când l-ai făcut, acela Dumnezeu îl scrie, și nimeni nu ia cu el decât faptele bune, aia e averea lui.

Câtă lume pe fața pământului, n-a venit nimeni să spuie… Mai e și câte un vis…, că eu mă certam cu soțul: măi, nu minți!, pentru că tu spui minciuni, și nu-ți ia nimeni locul, iar dacă spui adevărul, nu-ți dă nimeni un premiu, dar pentru cuvintele tale răspunzi tu, nu eu, în pacea lui Dumnezeu. Gândește-te că, dacă te culci și adormi, ai un vis, și vine un câine, sau se cască o râpă, sau altceva, de spui, când te-ai trezit, cât de mulțumit ești că visul s-a terminat cu bine. Așa e omul, când doarme, pe jumătate e mort, dar sufletul umblă prin viață, ca prin vis.”

 

Fratele meu, Ionatan (6)

Așa mi-l aduc aminte, era neliniștitor și intens. Dar, ceea ce cred eu sau simt are mai puțină importanță. Dacă nu descopeream scrisorile, cu totul întâmplător, căutând niște desene de-ale mele din perioada respectivă, n-aș fi scris niciodată rândurile de față. În treacăt fie spus, desenele lipseau.

Ionatan Piroșca a fost botezat pe 6 octombrie 1974. Pe 24 noiembrie îmi scria: ”Deseară mă voi urca la amvon cu fratele Ștefănuț.  Am ceva emoții, poți să-ți închipui. Subiectul pe care l-am pregătit tratează un text din Evrei 4:16.” Ionatan avea doar 16 ani.

După câteva luni, în aprilie 1975, presimțindu-și, parcă, viitorul, a intuit corect ce va urma. ”Doar El, prin mila Sa, ne poate readuce lângă Sine”… Nu mă pot despărți de Ionatan, fără aceste rânduri, la final:

Vreau să fiu bun și îndrăgit de toți, și, la rândul meu, să iubesc pe toți, să mulțumesc pe toată lumea, să fiu cum a fost Domnul Isus care s-a jertfit pentru noi… Dacă ai să continui să-L și cauți cu mintea, faci o mare greșeală: ajungi într-un punct atât de departe de adevăr încât o întoarcere este practic imposibilă. Doar El, prin mila Sa te poate readuce lângă Sine. Dumnezeu trebuie căutat cu inima, cu sufletul.

ionatan final

Fratele meu, Ionatan (5)

Dar iată că, pentru prima dată îmi exprim în cuvinte starea sufletească… Mi-am deschis sufletul, ca celui mai intim prieten.

M-am gândit că, de atunci, prietenii săi intimi au devenit iubitorii de poezie, care vor fi dornici să afle începutul acestei minunate povești.

Uneori, oamenii se joacă, în adolescență, cu cuvinte mari. Ceea ce presimțea, însă, Ionatan, când îmi scria, la șaisprezece ani, rândurile de mai jos, s-a împlinit, punct cu punct, până în cele mai mici amănunte:

Nu știu ce am. Simt existența unui ‘ceva’ care mă atrage. Simt în perpectivă golul acesta care mă pipăie cu degete oarbe. Simt că, ori voi fi sorbit de el, ori îl voi sorbi. Deocamdată încă nu înțeleg bine ce înseamnă aceasta. Problema sufletului constituie pentru mine, pot spune, o obsesie.”

ionatan a

Presimte că acel ceva nu se desoperă decât unora și se întreabă dacă ”totul sunt eu, sunt ceilalți…, natura, cosmosul, dragostea, visul, oare n-am sufletul lor?”

ionatan b

O frământare în plus era că cei din jur așteptau să se realizeze social, să facă o facultate, să se înregimenteze, cu alte cuvinte, în cenușiul vieții de zi cu zi, în timp ce el știa că nu putea să facă nimic din toate astea. Încă din primii ani, Ionatan a trăit exclusiv pentru scris. Era speriat de ceea ce simte, dar nu se putea desprinde de ceea ce îi modela, tiptil, existența. Toate ar fi fost vorbe în vânt, dacă n-aș fi citit cele de mai jos:

Pentru mine poezia are un ‘suflet’ al ei pe care îl caut și care nu se găsește în concret, nu în imagini sensibile, căci sensibilitatea este tocmai principala proprietate a acestui suflet al poeziei. Pentru mine, acest ‘suflet’ al artei este cu totul altceva. Ceva ce încă nu înțeleg, dar care există, care se face simțit doar intuitiv, discret excitând cu atingerea-i parfumată sufletul meu. Ceva grandios și abia perceptibil, ceva în fața căruia înțelegerea se oprește, deocamdată, și așteaptă o ‘verigă de legătură’.

ionatan c

Îmi revine în minte o imagine amară, a anilor în care Ionatan a dus-o greu,  și-mi povestea, în serile acelea în care bântuiam, fără țintă, pe străzi și prin port, cum se face. Ulterior, Ionatan a găsit ”veriga de legătură” și a devenit marele poet al ultimilor ani.

Fratele meu, Ionatan (4)

”Mă alungă stelele… Mă alungă și mă atrag.”, scria Ionatan, îndrăgostit, la 16 ani. Trecerea prin icoană era încă departe. Exista o iubită în carne și oase, care, evident, nu avea de unde să știe ce vulcan de poezie a trezit.

Iar eu mă înalț și cad, și iar mă înalț și iar cad. Aș dori să smulg o stea, să scot un cui din palmele spațiului crucificat pe crucea eternității și să mi-l împlânt în suflet. Apoi, să-l înfig, așa plin de dor și dragoste în sufletul iubitei…

Iubita, cerul și stelele au fost făcute special pentru adolescenții îndrăgostiți de literatură, de pictură și de muzică.

În sufletu-mi imens, rămas abis/ De dragoste și zări acum golit/ A mai rămas un strop de-albastru vis:/ Privirea-ți l-a cuprins și-a înflorit.

Rămâi mereu tăcută și măreață/ Un sfinx îndepărtat, de neatins…/ Am strâns în suflet minunata-ți față/ Și peste ea cu dragoste am nins.

Te cheamă sufletul cu strigăte și șoapte/ Iar gându-mi s-a ascuns în ochii tăi…/ Să fie zi vreau, fiecare noapte,/ Ca soare-n munți când ceața e în văi.

Nu vreau să am din tine doar o clipă/ Ci veșnicia ta aștept să-mi dărui/ Și-apoi să pot în tine să mă nărui.

Nu înțeleg de ce nu-ți lași privirea/ Să cadă în oceanu-mi de furtună/ Se va-nălța apoi ducând iubirea/ Pe valuri mângâiate-n vreme bună.

Sau vom pluti în miez adânc de mare/ Feriți de cerul sfărâmat în valuri/ Noi vom avea un soare nou, și-o zare/ Ce se va odihni pe alte maluri.”

Poezia este foarte importantă pentru că acestea ”sunt primele versuri unde nu mai folosesc versul alb…”, îmi mărturisea el.

ionatan 7

Vremea căutătorului de suflete și rime, de dragoste și sensuri, de singurătate și zări, vremea căutătorului de fiori în fiordurile cerului, de soare, de noapte, de șoapte și moarte, a celui care caută, găsește, pierde și iar caută a trecut: cu un emoticon și-un clic rezolvăm viața.

ionatan 6

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Fratele meu, Ionatan (3)

Într-adevăr, rândurile tale au fost ca o boare răcoroasă printre frunzele salcâmilor, ca un dulce susur de izvor pentru căpriorul însetat…”

Când Ionatan începea scrisoarea din preajma Crăciunului, de pe 16 noiembrie 1974, atât de exploziv metaforic, negreșit se întâmplase ceva esențial în viața lui, între timp. Exaltarea și generozitatea nu cred că l-au părăsit vreodată, nici în cele mai grele clipe ale vieții.

ionatan 3

Era atât de plin de imagini, încât, în ciuda vieții anoste de zi cu zi, căuta mereu un prilej să dea frumusețe și sens celor din jur. În vârtejul bucuriei sale, te prindea în hora metaforelor și nu te lăsa din vraja lor decât atunci când simțea că te-a purtat prea sus.

Câștigate cu greu, clipele sale de fericire trebuiau împărtășite cu cei dragi. Încă nu scria pentru sertarul cerului. Cu anii, după decepții omenești nesfârșite, diamantul dragostei sale, șlefuit cu lacrimi, l-a închinat lui Hristos.

Când deveneai prietenul lui Ionatan, rămâneai captiv, ca o paranteză în poveste, toată viața:

”Ca o paranteză: am găsit sufletul pe care îl căutam, care îmi inunda zilele și nopțile. Simt pentru ea ce n-am simțit niciodată pentru nimeni. Acum am descoperit dragostea. Dragostea adevărată. Am gustat fiorii nesiguranței și mut mi-am pierdut privirile în sufletul ei. În această stare am început să scriu ceva care se vrea un jurnal intim. Poate o să fie un simplu jurnal. Sau poate o să fie amprenta sufletului. Poate o să fie poezie și vis, sau poate n-o să fie nimic. Totuși, o să fiu mai întâi de toate, eu. Eu, poetul incurabil care-și plictisește clipele cu versuri și ucide timpul cu visul.”

ionatan 5

ionatan 4

Cine a fost fata de care s-a îndrăgostit Ionatan prima dată? Poate am știut, dar am uitat, poate n-a considerat necesar să aflu. În fond, ce importanță mai avea, când dragostea se scria, la șaisprezece ani, cu majusculă?

”I-am dedicat o poezie, ”Scrisoare ție” pe care, însă, n-am avut curajul să i-o dau. Transcriu mai jos câteva versuri…”

Poezia, scrisă de mâna lui, o vom citi împreună, în original, altă dată.

(va urma)

Fratele meu, Ionatan (2)

Simt că îmi lipsește un anumit lucru, un prieten, o prietenă altfel decât ceilalți, care să satisfacă o căutare a sufletului ce mă captează totalmente.”, îmi scria Ionatan pe 24 noiembrie 1974.

Nu știu dacă mă înțelegi ce vreau să spun. Probabil un atribut al vârstei, o problemă specifică, nu știu. La alții nu am observat acest lucru, și pot spune că am căutat și caut pe cineva cu care să-mi unesc sufletul, care să ‚sufere’ de aceeași ‚boală’ ca a mea.

Ionatan avea 16 ani și era cotropit, aproape exclusiv, de o singură pasiune: poezia.

O anumită satisfacție mi-o găsesc scriind versuri (am început să scriu și cu rimă și am descoperit o și mai mare plăcere). Dacă te interesează, am să-ți trimit și-ai să observi și în conținutul lor aceleași probleme care mă preocupă.

ionatan 1

Multe luni după aceea, într-o după-amiază luminoasă de august, Ionatan mi-a arătat un caiet dictando, de două sute de file, învelit într-o copertă maronie, din vinilin, plin cu versuri. Caietul costa zece lei. Era o mică avere. M-a tras după el, în camera din mijloc. Locuia cu părinții, fratele și sora într-un corp de casă lipit de cea a bunicilor mei, curtea fiind, oarecum, comună. Ani de-a rândul, când pleca la școală, apoi la serviciu, trecea prin dreptul ferestrelor bunicului meu, imobilizat, la rândul lui, în fotoliu. Au fost ani în care ieșea vesel pe poartă și ani în care venea acasă cu capul plecat și umerii adunați ca de o mare povară. ”L-am văzut pe Ionatan, îmi scria bunicul. Nu arăta bine deloc. Nu știu ce-o fi cu el.”, dar asta a fost mult, mult după aceea zi de august, în care am rămas încremenit într-un scaun, în camera din mijloc, scufundată, parțial, în întuneric, ascultându-l pe Ionatan recintând, febril, versuri uluitoare din acel caiet gros, de două sute de file.

A găsit Ionatan acel suflet pereche de care-mi scria în noiembrie? O fată de care să se îndrăgostească? Iar, dacă l-a găsit, sau a găsit-o, de câte ori l-a pierdut, sau a pierdut-o? La prima întrebare am să încerc să răspund mâine.

(va urma)

Fratele meu, Ionatan (1)

ionatanAcum șase ani, Ionatan s-a despărțit, fizic, de noi. Mulți l-au numit cel mai mare poet evanghelic român. Titulatura ar putea să ne sperie. Pentru unii, a fi evanghelic este sinonim cu a fi eretic. Cu alte cuvinte, pentru ei, Ionatan Piroșca a fost cel mai mare poet eretic român.

Ionatan a devenit membru al Uniunii Scriitorilor foarte târziu. A fost recunoașterea oficială a ”profesiunii” sale de mare poet, într-o societate plină de nulități notorii. Nu s-a bucurat prea mult de această onoare.

Nici poezia lui nu a avut o soartă mai bună, fiind rareori recitată în biserică. Versurile erau atât de rafinate, încât poporul nu înțelegea mai nimic din metaforele sale. Mistuit de dragoste și ostenit de suferință, el a fost frate de cruce cu Iov.

Cele trei scrisori pe care le-am descoperit în ultimele zile m-au pus pe gânduri. Pe cine interesează un Ionatan la 16 ani în lumea de azi, adolescența unui poet de frontieră, a cărui viață a rupt tiparele exemplelor de școală duminicală? Poate ar trebui să mă întreb, mai întâi, dacă o literatură mare nu se naște, în mod necesar, din păcatul trăit și iertat.

Viața materială a lui Ionatan Piroșca nu a fost ceea ce numim noi, omenește, o poveste de succes. Dar, măsurată în unități de dragoste pentru Hristos, viața lui Ionatan a fost cea a unui om foarte bogat, care a dat toată avuția sa celor flămânzi și însetați de poezie. Despre înmugurirea acestui destin voi încerca să scriu în zilele următoare. Despre cum gândea el arta, despre primele poezii ”cu rimă”, despre prima dragoste, despre prietenie și credință, despre singurătatea de care se temea și care l-a urmărit toată viața.

Spunea cineva că unii oameni sunt prezenți și după ce se duc de lângă tine. Că poți vorbi cu ei în gând, fără cuvinte. Să fie asta cauza pentru care vă scriu toate astea?

(În fotografie, Ionatan Piroșca, în 1989. Filmul l-am descoperit, alături de scrisorile sale din 1974-75, în urmă cu câteva zile, și l-am scanat.) 

(va urma)

Sacrificiul. Despre ultimul film al lui Cristi Ţepeş

Scopul artei, scria Andrei Tarkovski, în cartea sa „Sculptând în timp”, este acela de a-l pregăti pe om pentru moarte, de a-i curăţa şi de a-i afâna sufletul, de a-l face capabil să devină mai bun.

Cristi Ţepeş a murit de prea multă inimă, la volanul maşinii cu care voia să ajungă acasă, la soţie şi copii. Cristi Ţepeş a murit de oboseală.

Petru Lascău, pastor penticostal din Arizona, scria, pe 13 decembrie 2015, că a vorbit cu realizatorul TV, Cristi Ţepeş, de mai multe ori, în ultimele două săptămâni:

În utimile două săptămâni cred că am vorbit cu el de mai multe ori la telefon. Priveam la ceas și constatam că la el, la București, era ora 3 noaptea. Îl rugam să se ducă la culcare. Nu putea să doarmă de pasionat ce era pentru ceea ce lucra.

Pentru Petru Lacău era bine: fusul orar lucra pentru el.

Cristi Ţepeş a fost un copil mare:

N-am întîlnit bărbat mai sensibil! Niciodată!”,

scria Marius Cruceru, după aflarea veştii că cineastul evanghelic a murit subit.

Om mereu cu sufletul la gură, Cristi Ţepeş îţi vorbea, în primul rând, despre Isus:

Zîmbea și mă acoperea ca o dună. Apoi vorbea de Domnul Isus. Mai înainte de orice.” (Marius Cruceru, în “Bocet pentru Cristi Ţepeş”).

Zguduit de drama familiei Bodnariu din Norvegia, Cristi Ţepeş s-a pus în situaţia lor, creştineşte:

Dragule, şi eu am şase copii şi nu pot să-mi imaginez ce ar însemna să râman fără ei…”,

i-a mărturisit lui Daniel Bodnariu, fratele lui Marius Bodnariu, românul naturalizat în Norvegia, căruia Serviciul de Protecţie al copilului i-a luat cei cinci copii, pe data de 16 noiembrie 2015.

Suferind creştineşte cu cei care suferă şi bucurându-se cu cei ce se bucură, Cristi Ţepeş a fost un artist de o mare sensibilitate, căutând să tragă cu ochiul la lucrarea lui Dumnezeu pe pământ, cu florile şi oamenii:

Îmi povestea cum petrecea nopţi în şir pentru a prelucra diferite materiale: interviuri, călătorii, evenimente printre oameni sau natură (a petrecut ore şi zile în şir pentru a surpinde minunea transformării bobocilor în flori)”,

scria Ligia Seman, în “Cristi Ţepeş, o viaţă de nemurire”.

Petru Lascău a fost cel care i-a sugerat lui Cristi Ţepeş să plece în Norvegia şi să facă un reportaj cu familia Bodnariu:

Când i-am sugerat să plece în Norvegia să le ia un interviu mi-a spus că este gata oricând.” (Petru Lascău, în “La revedere, dragule Cristi”, din 13 decembrie 2015).

Petru Lascău l-a informat pe Cristian Ionescu:

Zilele trecute, discutând cu pastorul Petru Lascău, m-am bucurat când mi-a spus de posibilitatea unui documentar filmat de Cristi Țepeș în Norvegia.” (Cristian Ionescu, în “Cristi Țepeș: Ultimul documentar”, din 13 decembrie 2015).

Interviul se transformase, deja, într-un documentar.

Despre intenţia lui Cristi Ţepeş de a pleca în Norvegia a aflat şi Daniel Bodnariu, care se întreba de unde ştia cineastul de telefonul său:

M-a sunat la telefon, nici nu stiu de unde a aflat numarul meu si imediat s-a oferit sa ne ajute, sa plece in Norvegia, sa faca un film.” (Daniel Bodnariu, în “Cristi Ţepeş a fost un balsam pentru rănile noastre”, din 13 decembrie 2015).

Documentarul ajunsese, deja,  film.

Ca să-l poată face, Cristi Ţepeş a trebuit să plece în Norvegia, să schimbe trei avioane şi, de la ultimul aeroport, Bergen, să meargă  5 ore cu maşina, pe drumuri cu serpentine, foarte frumoase, dar pe distanţe foarte mari,  după cum mărturisea el, pe data de 9 decembrie 2015, într-o emisiune de la Radio Vocea Evangheliei. Ultima sa misiune (şi emisiune), de altfel.

În drum spre familia Bodnariu, Cristi Ţepeş a trimis un mesaj lui Petru Lascău, din Arizona.  Îl ruga să se roage pentru el. Îl copleşise oboseala:

Duminică dimineața mi-a trimis un mesaj din drumul spre familia Bodnariu: ”Te rog să te rogi și tu să ajung cu bine. Acum plec spre casa din vestul Norvegiei (Bergen). Sunt foarte obosit. Mulțumesc! Cristi”. (Petru Lascău, 13 decembrie 2015)

Cristi Ţepeş a petrecut 31 de ore în Norvegia. Nici la întoarcere, drumul nu a fost mai bun:

Călătoria lui Cristi Țepeș nu a fost lipsită de peripeții, mai ales la întoarcere când legăturile de zbor au făcut să călătorească vreo 12 ore mai mult decât s-a anticipat.” (Cristian Ionescu, în matrialul citat anterior).

Imediat după întoarcere, Cristi Ţepeş s-a apucat de lucru:

A început imediat să lucreze la editare și ne-a oferit primele imagini cu Marius și Ruth lângă cei cinci ciorapi de Crăciun, în fața unui șemineu trist ca privirile din ochii lor.” (Cristian Ionescu)

Pe 12 decembrie, Cristi Ţepeş a vorbit la telefon cu Daniel Bodnariu:

Ieri am vorbit cu el la telefon de trei ori, îmi spunea că mai aşteaptă de la Marius nişte poze cu copiii lui.” (Daniel Bodnariu, în 13 decembrie 2015)

Cristi Ţepeş adusese cu el un material bogat, rezultat din

orele de mărturii filmate cu vecini, cunoscuți, prieteni, imagini ale soților Marius și Ruth Bodnariu”. (Cristian Ionescu)

Emoţiile şi oboseala s-au adunat în inima mare şi bună a lui Cristi Ţepeş şi, în drum spre casă, aceasta a cedat.

La câteva ore după ce inima artistului a încetat să bată, din Chicago s-a auzit vocea îngrijorată a lui Cristian Ionescu, care se întreba cine va duce treaba până la sfârşit:

Încă nu este timpul să întrebăm de secvențele filmate în Norvegia și cine va continua editarea acestui material, dar considerând că este ultima cauză pentru care s-a consumat neobositul său suflet, putem declara că fratele nostru drag, Cristi Țepeș și-a încheiat alergarea pe acest pământ la fel de demn și nobil după cum a trăit!” (Cristian Ionescu, pe 13 decembrie 2015).

Într-o pagină de o zguduitoare frumuseţe,  Marius Cruceru, copleşit la aflarea veştii că prietenul său nu mai este, a dat un strigăt lung:

NUUUUUU, NUUUUUU, Doamne, nu pe Cristi!”,

(Marius Cruceru, Bocet pentru Cristi Ţepeş)

amintindu-mi de un tablou celebru al pictorului expresionist norvegian Edvard Munch.

Mergeam pe strada cu doi prieteni. Soarele apunea şi am simţit o urmă de melancolie. Dintr-o data cerul s-a făcut roşu sângeriu. Când mă uitam mai atent la norii în flăcări, am auzit un ţipăt puternic, nesfârşit, trecând prin natură„. (Edvard Munch, despre Strigătul, “The Scream”)

Tabloul se află expus la Oslo, în capitala Norvegiei.

Strigătul lui Cristi Ţepeş pluteşte în noi şi printre noi, ca un afinţit roşu, sângeriu.

The_Scream

(Sursa fotografiei: Wikipedia)

Eclipsa noastră cea de toate zilele

 

Marţi a avut loc prima eclipsă de lună dintr-o serie de patru. Următoarele trei vor avea loc în decurs de un an şi jumătate (8.10.2014; 4.04.2015; 28.09.12014).

Intervalul atît de scurt la care au loc aceste eclipse este un fenomen rar.

Luna apare însîngerată. Culoarea roşie-purpurie este dată de trecerea ei prin umbra pămîntului.

Sigur, este un fenomen astronomic, dar sunt de notat cîteva- să le spunem- coincidenţe tulburătoare.

Toate patru eclipse coincid cu mari sărbători evreieşti: cu Paştele şi Sukkot-ul, atît pentru 2014 cît şi pentru 2015.

Paştele evreiesc comemorează exodul israeliţilor din robia egipteană.

Pentru a fi lăsaţi să plece, Dumnezeu a trimis zece urgii peste Egipt. Prima era de sînge, ultima de moarte (a primului născut).

Moartea a fost asociată mereu cu sîngele.

Interesant este că trei evenimente cruciale din istoria evreilor au coincis cu eclipsa totală de lună şi s-au însoţit cu vărsare de sînge: în 1967, Războiul de Şase Zile, cînd evreii au intrat în Ierusalim după 2000 de ani de exil; 1948, Declaraţia de Independenţă a Israelului; 1493, cînd primul mare inchizitor al Spaniei, iezuitul Tomas de Torquemada, a început prigoana sîngeroasă a evreilor. (Pentru conformitate, de consultat AICI.).

Cine a citit istoria evreilor nu găseşte nimic amuzant în temerile lor din acest an. Ironiile şi înjurăturile aparţin unei alte “culturi”, de fapt, a unei subculturi. Am întîlnit cîteva pe facebook.

Pe fondul unui antisemitism în creştere, cu un colos rusesc trezit la viaţă şi gata să înghită tot ce-i stă în cale, cu epidemii tot mai cumplite, erupţii, incendii şi cutremure devastatoare (vezi Chile, Peru), mobilizări armate şi posibil război civil în Ucraina, la graniţa cu România, isteria politicienilor noştri, total defazaţi, războiul celor două tabere de mafioţi care ne-au distrus ţara de-a lungul ultimilor ani, ne apare cu atît mai bizară, mai ruşinoasă, mai grotescă.

Eclipsa noastră cea de toate zilele, ia-ne-o nouă, Doamne!

E miercuri şi suntem, încă, în Săptămîna Mare. 

 

 

Un eveniment de mare clasă

 

Emisiunea pe care o anunţase, cu o seară înainte, pe blogul său, Marinel Blaj, a avut loc la un post de radio din Arad.

Pastorul Vasi Duma şi Marinel Blaj au avut ca invitat pe distinsul muzician dr. Dorin Frandeş, dirijor şi fost director al Filarmonicii din Arad, care mi-a bucurat sufletul şi mintea cu ziceri de-a dreptul memorabile.

Din păcate, emisiunea a fost programată la o oră “toxică” (15.00).

Din fericire, a ţinut două ore, cu pauze relativ scurte şi reclame puţine.

Marinel a promis să încerce să facă rost de înregistrarea emisiunii.

Pînă atunci, am să transcriu cîteva idei, pe care le-am captat cu un reportofon, aşezat între două difuzoare, deasupra calculatorului, care nu ştie decît să stocheze, nu să şi transfere în fişiere audio de vreun fel.

Pe vremuri, fetele învăţau la clavir.

Educaţia în familiile bune trebuia să prevadă şi învăţatul clavirului. Doar aşa putea fi făcută un pic de muzică în cadrul familiei.”

Celebra soţie a lui Bach a trebuit să înveţe să cînte la pian.

Nemţii veneau cu tradiţia muzicii de cameră. Exemplul tipic de familie care îşi astîmpără nevoia de muzică este familia lui J. S. Bach, care a avut 11 copii şi care a făcut cu ei o orchestră întreagă, inclusiv Anna Magdalena Bach, celebra lui soţie, care a trebuit să înveţe să cînte la pian, lucru pentru care Bach i-a scris chiar o metodă, cunoscută în toată lumea muzicienilor şi, mai ales, a celor cu clape, sub denumirea de ‘Album pentru Anna Magdalena Bach’”.

Pe vremuri, creştinii îşi educau copiii să cînte.

În tot acest peisaj erau creştinii care-şi educau copiii nu neapărat să cînte la un instrument, cît să cînte cu vocea.

Copiii mergeau cu părinţii la biserică şi făceau parte din diverse formaţii şi, de mici, învăţau să-şi folosească vocea nu doar la vorbit şi strigat, ci şi la cîntat. Ba, mai mult, la cîntat pe mai multe voci. E un lucru important şi la receptarea muzicii, nu doar la producerea ei.”

În familia contemporană, relaţia cu copilul este marginalizată, iar copiii sunt lăsaţi de capul lor.

Îmi fac mari probleme pentru sensibilitatea acustică a noilor generaţii.

Există trei puncte obligatorii de trecere pe care le parcurge toată populaţia unei ţări: familia, şcoala şi biserica.

În cadrul familiei contemporane, unde toată lumea este extrem de ocupată, fiecare îşi are sectorul lui de activitate, relaţia cu copilul este din ce în ce mai marginalizată.

Dintre componentele persuasiunii părinţilor asupra copilului, se folosesc doar nişte rudimente pedagogice, mai ales în domeniul sonorului.

Copiii sunt cam lăsaţi de capul lor. De capul lor nu înseamnă de capul copilului, ci sub influenţa altor lideri de opinie, cum ar fi băiatul cel mai mare din clasă, cel care are o maşină mai grozavă sau are hainele la modă.”

Nici adulţii nu-s mai breji, cînd vine vorba despre muzică.

Din păcate, şi adulţii reuşesc să dedice foarte puţină vreme relaţiei cu muzica şi muzica este, din nefericire, în variantă conservată, în care asculţi un fragment din ea.

E ca şi cu o povestire din care citeşti doar primele 15 rînduri sau ultimele 20 din cuprins. Nu prea înţelegi ansamblul.

Ca să te bucuri de mesajul ei, ar trebui să asculţi muzica în întregime.”

(Sper ca Marinel Blaj să ofere fişierul audio celor care nu au putut, din diverse motive, să urmărească emisiunea. Asta, mai ales pentru că nici nu ştiţi ce pierdeţi! Ce era mai dur, abia acum începe!)