Fratele meu, Ionatan (6)

Așa mi-l aduc aminte, era neliniștitor și intens. Dar, ceea ce cred eu sau simt are mai puțină importanță. Dacă nu descopeream scrisorile, cu totul întâmplător, căutând niște desene de-ale mele din perioada respectivă, n-aș fi scris niciodată rândurile de față. În treacăt fie spus, desenele lipseau.

Ionatan Piroșca a fost botezat pe 6 octombrie 1974. Pe 24 noiembrie îmi scria: ”Deseară mă voi urca la amvon cu fratele Ștefănuț.  Am ceva emoții, poți să-ți închipui. Subiectul pe care l-am pregătit tratează un text din Evrei 4:16.” Ionatan avea doar 16 ani.

După câteva luni, în aprilie 1975, presimțindu-și, parcă, viitorul, a intuit corect ce va urma. ”Doar El, prin mila Sa, ne poate readuce lângă Sine”… Nu mă pot despărți de Ionatan, fără aceste rânduri, la final:

Vreau să fiu bun și îndrăgit de toți, și, la rândul meu, să iubesc pe toți, să mulțumesc pe toată lumea, să fiu cum a fost Domnul Isus care s-a jertfit pentru noi… Dacă ai să continui să-L și cauți cu mintea, faci o mare greșeală: ajungi într-un punct atât de departe de adevăr încât o întoarcere este practic imposibilă. Doar El, prin mila Sa te poate readuce lângă Sine. Dumnezeu trebuie căutat cu inima, cu sufletul.

ionatan final

Fratele meu, Ionatan (5)

Dar iată că, pentru prima dată îmi exprim în cuvinte starea sufletească… Mi-am deschis sufletul, ca celui mai intim prieten.

M-am gândit că, de atunci, prietenii săi intimi au devenit iubitorii de poezie, care vor fi dornici să afle începutul acestei minunate povești.

Uneori, oamenii se joacă, în adolescență, cu cuvinte mari. Ceea ce presimțea, însă, Ionatan, când îmi scria, la șaisprezece ani, rândurile de mai jos, s-a împlinit, punct cu punct, până în cele mai mici amănunte:

Nu știu ce am. Simt existența unui ‘ceva’ care mă atrage. Simt în perpectivă golul acesta care mă pipăie cu degete oarbe. Simt că, ori voi fi sorbit de el, ori îl voi sorbi. Deocamdată încă nu înțeleg bine ce înseamnă aceasta. Problema sufletului constituie pentru mine, pot spune, o obsesie.”

ionatan a

Presimte că acel ceva nu se desoperă decât unora și se întreabă dacă ”totul sunt eu, sunt ceilalți…, natura, cosmosul, dragostea, visul, oare n-am sufletul lor?”

ionatan b

O frământare în plus era că cei din jur așteptau să se realizeze social, să facă o facultate, să se înregimenteze, cu alte cuvinte, în cenușiul vieții de zi cu zi, în timp ce el știa că nu putea să facă nimic din toate astea. Încă din primii ani, Ionatan a trăit exclusiv pentru scris. Era speriat de ceea ce simte, dar nu se putea desprinde de ceea ce îi modela, tiptil, existența. Toate ar fi fost vorbe în vânt, dacă n-aș fi citit cele de mai jos:

Pentru mine poezia are un ‘suflet’ al ei pe care îl caut și care nu se găsește în concret, nu în imagini sensibile, căci sensibilitatea este tocmai principala proprietate a acestui suflet al poeziei. Pentru mine, acest ‘suflet’ al artei este cu totul altceva. Ceva ce încă nu înțeleg, dar care există, care se face simțit doar intuitiv, discret excitând cu atingerea-i parfumată sufletul meu. Ceva grandios și abia perceptibil, ceva în fața căruia înțelegerea se oprește, deocamdată, și așteaptă o ‘verigă de legătură’.

ionatan c

Îmi revine în minte o imagine amară, a anilor în care Ionatan a dus-o greu,  și-mi povestea, în serile acelea în care bântuiam, fără țintă, pe străzi și prin port, cum se face. Ulterior, Ionatan a găsit ”veriga de legătură” și a devenit marele poet al ultimilor ani.

Fratele meu, Ionatan (4)

”Mă alungă stelele… Mă alungă și mă atrag.”, scria Ionatan, îndrăgostit, la 16 ani. Trecerea prin icoană era încă departe. Exista o iubită în carne și oase, care, evident, nu avea de unde să știe ce vulcan de poezie a trezit.

Iar eu mă înalț și cad, și iar mă înalț și iar cad. Aș dori să smulg o stea, să scot un cui din palmele spațiului crucificat pe crucea eternității și să mi-l împlânt în suflet. Apoi, să-l înfig, așa plin de dor și dragoste în sufletul iubitei…

Iubita, cerul și stelele au fost făcute special pentru adolescenții îndrăgostiți de literatură, de pictură și de muzică.

În sufletu-mi imens, rămas abis/ De dragoste și zări acum golit/ A mai rămas un strop de-albastru vis:/ Privirea-ți l-a cuprins și-a înflorit.

Rămâi mereu tăcută și măreață/ Un sfinx îndepărtat, de neatins…/ Am strâns în suflet minunata-ți față/ Și peste ea cu dragoste am nins.

Te cheamă sufletul cu strigăte și șoapte/ Iar gându-mi s-a ascuns în ochii tăi…/ Să fie zi vreau, fiecare noapte,/ Ca soare-n munți când ceața e în văi.

Nu vreau să am din tine doar o clipă/ Ci veșnicia ta aștept să-mi dărui/ Și-apoi să pot în tine să mă nărui.

Nu înțeleg de ce nu-ți lași privirea/ Să cadă în oceanu-mi de furtună/ Se va-nălța apoi ducând iubirea/ Pe valuri mângâiate-n vreme bună.

Sau vom pluti în miez adânc de mare/ Feriți de cerul sfărâmat în valuri/ Noi vom avea un soare nou, și-o zare/ Ce se va odihni pe alte maluri.”

Poezia este foarte importantă pentru că acestea ”sunt primele versuri unde nu mai folosesc versul alb…”, îmi mărturisea el.

ionatan 7

Vremea căutătorului de suflete și rime, de dragoste și sensuri, de singurătate și zări, vremea căutătorului de fiori în fiordurile cerului, de soare, de noapte, de șoapte și moarte, a celui care caută, găsește, pierde și iar caută a trecut: cu un emoticon și-un clic rezolvăm viața.

ionatan 6

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Fratele meu, Ionatan (3)

Într-adevăr, rândurile tale au fost ca o boare răcoroasă printre frunzele salcâmilor, ca un dulce susur de izvor pentru căpriorul însetat…”

Când Ionatan începea scrisoarea din preajma Crăciunului, de pe 16 noiembrie 1974, atât de exploziv metaforic, negreșit se întâmplase ceva esențial în viața lui, între timp. Exaltarea și generozitatea nu cred că l-au părăsit vreodată, nici în cele mai grele clipe ale vieții.

ionatan 3

Era atât de plin de imagini, încât, în ciuda vieții anoste de zi cu zi, căuta mereu un prilej să dea frumusețe și sens celor din jur. În vârtejul bucuriei sale, te prindea în hora metaforelor și nu te lăsa din vraja lor decât atunci când simțea că te-a purtat prea sus.

Câștigate cu greu, clipele sale de fericire trebuiau împărtășite cu cei dragi. Încă nu scria pentru sertarul cerului. Cu anii, după decepții omenești nesfârșite, diamantul dragostei sale, șlefuit cu lacrimi, l-a închinat lui Hristos.

Când deveneai prietenul lui Ionatan, rămâneai captiv, ca o paranteză în poveste, toată viața:

”Ca o paranteză: am găsit sufletul pe care îl căutam, care îmi inunda zilele și nopțile. Simt pentru ea ce n-am simțit niciodată pentru nimeni. Acum am descoperit dragostea. Dragostea adevărată. Am gustat fiorii nesiguranței și mut mi-am pierdut privirile în sufletul ei. În această stare am început să scriu ceva care se vrea un jurnal intim. Poate o să fie un simplu jurnal. Sau poate o să fie amprenta sufletului. Poate o să fie poezie și vis, sau poate n-o să fie nimic. Totuși, o să fiu mai întâi de toate, eu. Eu, poetul incurabil care-și plictisește clipele cu versuri și ucide timpul cu visul.”

ionatan 5

ionatan 4

Cine a fost fata de care s-a îndrăgostit Ionatan prima dată? Poate am știut, dar am uitat, poate n-a considerat necesar să aflu. În fond, ce importanță mai avea, când dragostea se scria, la șaisprezece ani, cu majusculă?

”I-am dedicat o poezie, ”Scrisoare ție” pe care, însă, n-am avut curajul să i-o dau. Transcriu mai jos câteva versuri…”

Poezia, scrisă de mâna lui, o vom citi împreună, în original, altă dată.

(va urma)

Fratele meu, Ionatan (2)

Simt că îmi lipsește un anumit lucru, un prieten, o prietenă altfel decât ceilalți, care să satisfacă o căutare a sufletului ce mă captează totalmente.”, îmi scria Ionatan pe 24 noiembrie 1974.

Nu știu dacă mă înțelegi ce vreau să spun. Probabil un atribut al vârstei, o problemă specifică, nu știu. La alții nu am observat acest lucru, și pot spune că am căutat și caut pe cineva cu care să-mi unesc sufletul, care să ‚sufere’ de aceeași ‚boală’ ca a mea.

Ionatan avea 16 ani și era cotropit, aproape exclusiv, de o singură pasiune: poezia.

O anumită satisfacție mi-o găsesc scriind versuri (am început să scriu și cu rimă și am descoperit o și mai mare plăcere). Dacă te interesează, am să-ți trimit și-ai să observi și în conținutul lor aceleași probleme care mă preocupă.

ionatan 1

Multe luni după aceea, într-o după-amiază luminoasă de august, Ionatan mi-a arătat un caiet dictando, de două sute de file, învelit într-o copertă maronie, din vinilin, plin cu versuri. Caietul costa zece lei. Era o mică avere. M-a tras după el, în camera din mijloc. Locuia cu părinții, fratele și sora într-un corp de casă lipit de cea a bunicilor mei, curtea fiind, oarecum, comună. Ani de-a rândul, când pleca la școală, apoi la serviciu, trecea prin dreptul ferestrelor bunicului meu, imobilizat, la rândul lui, în fotoliu. Au fost ani în care ieșea vesel pe poartă și ani în care venea acasă cu capul plecat și umerii adunați ca de o mare povară. ”L-am văzut pe Ionatan, îmi scria bunicul. Nu arăta bine deloc. Nu știu ce-o fi cu el.”, dar asta a fost mult, mult după aceea zi de august, în care am rămas încremenit într-un scaun, în camera din mijloc, scufundată, parțial, în întuneric, ascultându-l pe Ionatan recintând, febril, versuri uluitoare din acel caiet gros, de două sute de file.

A găsit Ionatan acel suflet pereche de care-mi scria în noiembrie? O fată de care să se îndrăgostească? Iar, dacă l-a găsit, sau a găsit-o, de câte ori l-a pierdut, sau a pierdut-o? La prima întrebare am să încerc să răspund mâine.

(va urma)

Fratele meu, Ionatan (1)

ionatanAcum șase ani, Ionatan s-a despărțit, fizic, de noi. Mulți l-au numit cel mai mare poet evanghelic român. Titulatura ar putea să ne sperie. Pentru unii, a fi evanghelic este sinonim cu a fi eretic. Cu alte cuvinte, pentru ei, Ionatan Piroșca a fost cel mai mare poet eretic român.

Ionatan a devenit membru al Uniunii Scriitorilor foarte târziu. A fost recunoașterea oficială a ”profesiunii” sale de mare poet, într-o societate plină de nulități notorii. Nu s-a bucurat prea mult de această onoare.

Nici poezia lui nu a avut o soartă mai bună, fiind rareori recitată în biserică. Versurile erau atât de rafinate, încât poporul nu înțelegea mai nimic din metaforele sale. Mistuit de dragoste și ostenit de suferință, el a fost frate de cruce cu Iov.

Cele trei scrisori pe care le-am descoperit în ultimele zile m-au pus pe gânduri. Pe cine interesează un Ionatan la 16 ani în lumea de azi, adolescența unui poet de frontieră, a cărui viață a rupt tiparele exemplelor de școală duminicală? Poate ar trebui să mă întreb, mai întâi, dacă o literatură mare nu se naște, în mod necesar, din păcatul trăit și iertat.

Viața materială a lui Ionatan Piroșca nu a fost ceea ce numim noi, omenește, o poveste de succes. Dar, măsurată în unități de dragoste pentru Hristos, viața lui Ionatan a fost cea a unui om foarte bogat, care a dat toată avuția sa celor flămânzi și însetați de poezie. Despre înmugurirea acestui destin voi încerca să scriu în zilele următoare. Despre cum gândea el arta, despre primele poezii ”cu rimă”, despre prima dragoste, despre prietenie și credință, despre singurătatea de care se temea și care l-a urmărit toată viața.

Spunea cineva că unii oameni sunt prezenți și după ce se duc de lângă tine. Că poți vorbi cu ei în gând, fără cuvinte. Să fie asta cauza pentru care vă scriu toate astea?

(În fotografie, Ionatan Piroșca, în 1989. Filmul l-am descoperit, alături de scrisorile sale din 1974-75, în urmă cu câteva zile, și l-am scanat.) 

(va urma)

Sacrificiul. Despre ultimul film al lui Cristi Ţepeş

Scopul artei, scria Andrei Tarkovski, în cartea sa „Sculptând în timp”, este acela de a-l pregăti pe om pentru moarte, de a-i curăţa şi de a-i afâna sufletul, de a-l face capabil să devină mai bun.

Cristi Ţepeş a murit de prea multă inimă, la volanul maşinii cu care voia să ajungă acasă, la soţie şi copii. Cristi Ţepeş a murit de oboseală.

Petru Lascău, pastor penticostal din Arizona, scria, pe 13 decembrie 2015, că a vorbit cu realizatorul TV, Cristi Ţepeş, de mai multe ori, în ultimele două săptămâni:

În utimile două săptămâni cred că am vorbit cu el de mai multe ori la telefon. Priveam la ceas și constatam că la el, la București, era ora 3 noaptea. Îl rugam să se ducă la culcare. Nu putea să doarmă de pasionat ce era pentru ceea ce lucra.

Pentru Petru Lacău era bine: fusul orar lucra pentru el.

Cristi Ţepeş a fost un copil mare:

N-am întîlnit bărbat mai sensibil! Niciodată!”,

scria Marius Cruceru, după aflarea veştii că cineastul evanghelic a murit subit.

Om mereu cu sufletul la gură, Cristi Ţepeş îţi vorbea, în primul rând, despre Isus:

Zîmbea și mă acoperea ca o dună. Apoi vorbea de Domnul Isus. Mai înainte de orice.” (Marius Cruceru, în “Bocet pentru Cristi Ţepeş”).

Zguduit de drama familiei Bodnariu din Norvegia, Cristi Ţepeş s-a pus în situaţia lor, creştineşte:

Dragule, şi eu am şase copii şi nu pot să-mi imaginez ce ar însemna să râman fără ei…”,

i-a mărturisit lui Daniel Bodnariu, fratele lui Marius Bodnariu, românul naturalizat în Norvegia, căruia Serviciul de Protecţie al copilului i-a luat cei cinci copii, pe data de 16 noiembrie 2015.

Suferind creştineşte cu cei care suferă şi bucurându-se cu cei ce se bucură, Cristi Ţepeş a fost un artist de o mare sensibilitate, căutând să tragă cu ochiul la lucrarea lui Dumnezeu pe pământ, cu florile şi oamenii:

Îmi povestea cum petrecea nopţi în şir pentru a prelucra diferite materiale: interviuri, călătorii, evenimente printre oameni sau natură (a petrecut ore şi zile în şir pentru a surpinde minunea transformării bobocilor în flori)”,

scria Ligia Seman, în “Cristi Ţepeş, o viaţă de nemurire”.

Petru Lascău a fost cel care i-a sugerat lui Cristi Ţepeş să plece în Norvegia şi să facă un reportaj cu familia Bodnariu:

Când i-am sugerat să plece în Norvegia să le ia un interviu mi-a spus că este gata oricând.” (Petru Lascău, în “La revedere, dragule Cristi”, din 13 decembrie 2015).

Petru Lascău l-a informat pe Cristian Ionescu:

Zilele trecute, discutând cu pastorul Petru Lascău, m-am bucurat când mi-a spus de posibilitatea unui documentar filmat de Cristi Țepeș în Norvegia.” (Cristian Ionescu, în “Cristi Țepeș: Ultimul documentar”, din 13 decembrie 2015).

Interviul se transformase, deja, într-un documentar.

Despre intenţia lui Cristi Ţepeş de a pleca în Norvegia a aflat şi Daniel Bodnariu, care se întreba de unde ştia cineastul de telefonul său:

M-a sunat la telefon, nici nu stiu de unde a aflat numarul meu si imediat s-a oferit sa ne ajute, sa plece in Norvegia, sa faca un film.” (Daniel Bodnariu, în “Cristi Ţepeş a fost un balsam pentru rănile noastre”, din 13 decembrie 2015).

Documentarul ajunsese, deja,  film.

Ca să-l poată face, Cristi Ţepeş a trebuit să plece în Norvegia, să schimbe trei avioane şi, de la ultimul aeroport, Bergen, să meargă  5 ore cu maşina, pe drumuri cu serpentine, foarte frumoase, dar pe distanţe foarte mari,  după cum mărturisea el, pe data de 9 decembrie 2015, într-o emisiune de la Radio Vocea Evangheliei. Ultima sa misiune (şi emisiune), de altfel.

În drum spre familia Bodnariu, Cristi Ţepeş a trimis un mesaj lui Petru Lascău, din Arizona.  Îl ruga să se roage pentru el. Îl copleşise oboseala:

Duminică dimineața mi-a trimis un mesaj din drumul spre familia Bodnariu: ”Te rog să te rogi și tu să ajung cu bine. Acum plec spre casa din vestul Norvegiei (Bergen). Sunt foarte obosit. Mulțumesc! Cristi”. (Petru Lascău, 13 decembrie 2015)

Cristi Ţepeş a petrecut 31 de ore în Norvegia. Nici la întoarcere, drumul nu a fost mai bun:

Călătoria lui Cristi Țepeș nu a fost lipsită de peripeții, mai ales la întoarcere când legăturile de zbor au făcut să călătorească vreo 12 ore mai mult decât s-a anticipat.” (Cristian Ionescu, în matrialul citat anterior).

Imediat după întoarcere, Cristi Ţepeş s-a apucat de lucru:

A început imediat să lucreze la editare și ne-a oferit primele imagini cu Marius și Ruth lângă cei cinci ciorapi de Crăciun, în fața unui șemineu trist ca privirile din ochii lor.” (Cristian Ionescu)

Pe 12 decembrie, Cristi Ţepeş a vorbit la telefon cu Daniel Bodnariu:

Ieri am vorbit cu el la telefon de trei ori, îmi spunea că mai aşteaptă de la Marius nişte poze cu copiii lui.” (Daniel Bodnariu, în 13 decembrie 2015)

Cristi Ţepeş adusese cu el un material bogat, rezultat din

orele de mărturii filmate cu vecini, cunoscuți, prieteni, imagini ale soților Marius și Ruth Bodnariu”. (Cristian Ionescu)

Emoţiile şi oboseala s-au adunat în inima mare şi bună a lui Cristi Ţepeş şi, în drum spre casă, aceasta a cedat.

La câteva ore după ce inima artistului a încetat să bată, din Chicago s-a auzit vocea îngrijorată a lui Cristian Ionescu, care se întreba cine va duce treaba până la sfârşit:

Încă nu este timpul să întrebăm de secvențele filmate în Norvegia și cine va continua editarea acestui material, dar considerând că este ultima cauză pentru care s-a consumat neobositul său suflet, putem declara că fratele nostru drag, Cristi Țepeș și-a încheiat alergarea pe acest pământ la fel de demn și nobil după cum a trăit!” (Cristian Ionescu, pe 13 decembrie 2015).

Într-o pagină de o zguduitoare frumuseţe,  Marius Cruceru, copleşit la aflarea veştii că prietenul său nu mai este, a dat un strigăt lung:

NUUUUUU, NUUUUUU, Doamne, nu pe Cristi!”,

(Marius Cruceru, Bocet pentru Cristi Ţepeş)

amintindu-mi de un tablou celebru al pictorului expresionist norvegian Edvard Munch.

Mergeam pe strada cu doi prieteni. Soarele apunea şi am simţit o urmă de melancolie. Dintr-o data cerul s-a făcut roşu sângeriu. Când mă uitam mai atent la norii în flăcări, am auzit un ţipăt puternic, nesfârşit, trecând prin natură„. (Edvard Munch, despre Strigătul, “The Scream”)

Tabloul se află expus la Oslo, în capitala Norvegiei.

Strigătul lui Cristi Ţepeş pluteşte în noi şi printre noi, ca un afinţit roşu, sângeriu.

The_Scream

(Sursa fotografiei: Wikipedia)