Mielul turbat

În a treia zi de Crăciun,  domnul Samy Tutac, vicepreședinte cu pastorala Cultului Baptist din România, s-a adresat Președintelui țării,  domnului Klaus Iohannis, ca de la șef de cult la șef de stat.

Nu l-a somat pe Klaus, e adevărat, dar „i-a cerut insistent” domnului Președinte să o cheme la ordine pe ambasadoarea Norvegiei la București și să-i frece ridichea că ei, adică el, Tutac și restul trupei, vor fapte, nu vorbe. Să o lase cu vrăjeala cu politicul corect, pentru că ei s-au săturat.

Apoi, să facă bine și să-l trimită la Oslo pe ministrul de externe al României,  care și așa freacă menta de sărbători pe coclauri, cu o solie desprinsa din vremea otomanilor, când dădeam tribut de prunci la înalta poartă: ne vrem copiii înapoi!

„Domnule Președinte, nu-mi permit să vă somez, dar vă cer insistent, chemați-o pe doamna ambasador a Regatului Norvegiei și transmiteț-i (sic!) că așteptăm fapte concrete, nu expicații în spiritul corectitudinii politice. Trimiteți-l pe domnul ministru de externe la Oslo, să transmită direct guvernului norvegian că ne vrem înapoi copiii ținuți departe de părinții lor. Stă în puterea lor să facă acest lucru. Ei au creat Barnevernetul, nu Barnevernetul a creat statul norvegian.”

După ce a rezolvat problema cu oul sau găina, barnevernetul sau Norvegia, Samy Tutac îl termină pe Presedinte în nota optimistă de la început: noi te-am votat, noi te dezvotăm:

„Am cerut în schimb altora să vă susțină în rugăciune, să vă voteze și să aibă încredere în dumneavoastră… Domnule Președinte, ați vorbit în campanie despre recăpătarea demnității și despre recăpătarea respectului ca și națiune. Domnule Președinte, o țară care își abandonează copiii nu va fi niciodată o țară respectată.”

(De ce Samy scrie „ca și națiune” și nu „ca națiune”, numai profesoara lui de română ne poate lămuri…)

Copiii familiei Bodnariu sunt născuți și educați în Norvegia și n-am fi auzit de ei în România, dacă n-ar fi trecut prin tragedia de acum. În acest context, e greu de zis ce înțelege domnul Samy Tutac prin „acasă”, din moment ce aceștia aveau căminul în vecinătatea cercului polar:

„Aducerea înapoi acasă, a copiilor Bodnariu (sic!), nu este doar obiectivul unei familii, este obiectivul unei națiuni care merită respect și care își dovedește demnitatea.”

Trimiterea la națiune și la demnitatea ei mă duce cu gândul la o epocă protocronista de tristă amintire. Nu știu dacă limbajul de lemn și greșelile gramaticale se transmit în familie, în biserică sau în societatea pe care o frecventezi, dar un lucru e sigur: domnul Samy Tutac n-a rămas corigent la traforaj: combate bine în placaj.

Anunțuri

KLAUS ridicând moralul trupei

Dacă stai mulți ani între munți și dealuri și ajungi brusc la câmpie, ai senzația că-ți lipsește ceva. Așa am  pățit eu, cu ani în urmă,  când eram la o răscruce de drumuri, pe șosea: unul ducea la Brăila,  altul la Galați.  Aveam impresia că văd două orașe deodată,  atât de plat era terenul.

La fel e și cu Klaus.

Eram militar în termen. E adevărat,  din cel redus. Toți eram viitori studenți la medicină.  Oricum, armata părea lungă.  Pentru orice eventualitate, ne puneau în ceai bromura. Așa mergea vorba. Până ne-am prins și,  din acel moment, toată lumea freca ness-ul. Nu puteai să otrăvește apa unui oraș întreg,  ca să stăpânești o grupă de bărbați adevărați.  Nu pentru că am fi avut neapărat nevoie de ceva, dar faptul în sine, nădejdea,  cu alte cuvinte, ne întărea moralul zilnic.

La fel a fost cu Klaus.

Omul a făcut o vizită la baza de antrenament a trupelor noastre care vor pleca în împuțitul ăla de Afganistan. Prilej cu care neamțul le-a turnat bromura. E adevărat,  nu in ceai, ci în urechi.

„După o masă ostășească, la care am mâncat alături de militari, le-am urat succes în Kandahar și să slujească sub drapelul României și al aliaților cu aceeași demnitate de până acum.” 

Președintele, precaut, a mâncat,  dar n-a bătut cu militarii.  Măcar la noi era o vorbă: Hai liberare! Dar astia, bietii, ce să frece? 

Klaus. Și protestanții au un Dumnezeu

Nu știu dacă mutarea lui Klaus a fost cea potrivită. Cum tot atât de bine, nu știu dacă a făcut-o din capul lui sau a primit-o în plic de la alții.

Priviți cu atenție lucrurile care vă înconjoară. E imposibil să nu observați cât de urâte sunt toate. Și locurile, și oamenii.

Ce mai contează că a ales Klaus o femeie în fruntea unui partid istoric? Se răsucește Brătianu în mormânt? O să-i treacă.

Trăiesc de parcă mi-ar fi teamă să privesc în jur. O lume pocită și pe dinăuntru și pe dinafară.

Cristoiu a spus că Iohannis ar trebui să se teamă de Dumnezeul protestanților, pentru că:

… și protestanții au un Dumnezeu deasupra lor, care-i vede cînd calcă strîmb…”

și a asemănat-o pe Alina Gorghiu cu Elena Udrea:

Spre deosebire de Traian Băsescu, care s-a prostit la bătrînețea mandatului de președinte, Klaus Iohannis a făcut asta în debutul mandatului… Mult mai important și-a tras și o Elena Udrea.

Tot  minte de activist împuțit ai rămas, nene Cristoiule!.

Eram doctor la țară. Erau vremuri grele. M-a vizitat un prieten din copilărie, jurnalist la Viața Studențească. Cristoiu devenise șeful lui.

E unul nou, prieten cu prințișorul, nu-l știi”, mi-a spus amicul meu, nepot al unui mare actor de comedie român, mort tânăr și demult uitat.

Nu e băiat rău” a continuat el, ”dacă știi cum să-l iei. E foarte schimbător. E mare la partid.” Prințișorul era Nicu Ceaușescu.

Prietenul meu a oftat.

Am să fac facultatea de istorie. M-am săturat să fiu ziarist! M-am săturat să fiu slugă la ăștia.”

Scria un articol despre eroii căzuți la Oarba de Mureș.

Și se ridica un abur cald din pământ și din cănile noastre de lut. Ne-am aprins o țigară ”Carpați”. Erau din cele bune, fără bețe, de la Sfântul Gheorghe. Orașul, nu sfântul. 

Stăteam în cerdac, era iarnă, și beam un vin fiert de buturugă, dres cu mult zahăr și cu scorțișoară.

La nici doi ani după aceea, începea revoluția în direct. Prietenul meu a terminat istoria, Cristoiu și-a făcut un ziar democrat. Au venit minerii. Când am vrut să plec la capătul lumii, afară se făcuse devreme, iar în mine devenise târziu. 

Klaus. S-a întregit neamțul

Nu știu dacă a mai zis Klaus ceva atât de frumos de când a fost ales. E ceva acolo, din fibra lui de om al credinței. Un om cu gard înalt la poartă și cu inimă cinstită dincolo de el.

E la al doilea elicopter care se prăbușește în România, de la alegerea lui ca președinte. Primul a fost militar, al doilea a fost unul medical. România e în război cu ea însăși. România înseamnă și oameni buni, dar și oameni de nimic. De 25 de ani, ne conduc cei din urmă. Nu e momentul analizei. Jelim. Cuvintele grele nu zboară nicăieri. Se prăbușesc singure. 

Klaus a spus:

Vă chem să fim alături prin rugăciunile și gândurile noastre.”

Astăzi, Klaus a fost, într-adevăr, Klaus Iohannis. A fost un neamț dintr-o bucată. Un român care unește. 

Klaus. Secretul cifrului

Am o veste bună și una proastă.  Vestea bună e că alesul meu, al nostru, de fapt, s-a întors în țară.  De fapt, din nou de fapt, pentru că sunt mai multe vești proaste și  bune, e că, a doua zi după ignat, Klaus depune jurământul și intră la Cotroceni și în istorie.

De ce legăm noi datele istorice de unele traditional-folclorico-religioase nu știu.  Oricum, e un punct câștigat că jurământul nu va fi de ignat.

Nu știu dacă vă mai amintiți,  dar tocmai de Crăciun ne-am ales, acum 25 de ani, să scăpăm de dictator, așa încât nu ar fi fost de mirare să ne alegem salvatorul de ignat. Faptul că evenimentul se va petrece la o zi distanță ne arată că am facut unele progrese în democrație.

Evident, și in cazul datei de 21 decembrie poate fi invocată o anumită predispoziție masono-cabalistofila, o apetenta pentru jocurile cu numere, numerele nefiind exact ce par a fi ci, mai de grabă,  invers. Jurământul va fi depus pe 21. 12, 2014, adică 3. 3. 7, dacă adunăm cifrele, separat, numere cu simbolică înaltă și simetrie nevinovată sau diabolică,  dupa cum vrem să credem sau nu că există,  în lumea asta mare, și oameni care se ocupă cu jocuri pe numărătoare.

Vestea rea a venit tot din America: Congresul Statelor Unite nu a mai ratificat bombonica pentru Ucraina și Moldova. Cele două nu vor fi considerate aliate non-NATO, cum se preconiza. Cu alte cuvinte, stia el ce stia neamțul nostru, când le-a promis ălora de peste Prut că îi vom apara economic și armat, atâta doar că a vândut blana ursului din pădure.  Cu alte cuvinte, Klaus s-a pronunțat înaintea congresului american, cand a zis că trecem Prutul. Metaforic, evident.

Putin s-a bălăcit prin marea Baltica toată săptămâna.  A băgat groaza în polonezi, care au cerut ajutor NATO, în timp ce o corveta rusească defila la 8 mile de apele teritoriale ale Lituaniei. S-ar putea să nu fie nicio legătură între demonstrația de forță a noului Stalin de la Kremlin și răzgândeala americanilor, cum tot așa de bine s-ar putea să fie.

Oricum, americanii s-au lămurit că în Moldova partidul care a ieșit învingător la alegeri a fost cel pro-rus, așa încât,  dacă basarabenii vor tătuc, au toate șansele să-l capete.

Madam Merkel, adică faza feminină a lui Klaus al nostru, a zis că o pace durabilă dându-le tot timpul rușilor la gioale nu se poate, în timp ce americanii, mai pragmatici, i-au mai tras lui Putin câteva sancțiuni economice, dacă din alea militare au văzut că nu e cazul.

Klaus doarme, în continuare, in coconul lui. Trăim în vremea în care legendele se  țes din fire de mătase artificială.

Klaus. Pe unșpe ale lunii, steaua dimineții depune jurământul

Între noi și azteci există cîteva asemănări esențiale. Prima și cea mai importantă e că mâncăm în prostie mămăligă, adică derivatul moale și fiert din porumb. A doua e că, din cauza scăderii natalității și a plecării în diaspora, suntem pe cale de dispariție. A treia, pentru că vorbim și scriem de nu ne mai înțelege nimeni.

Porumbul le-a fost dat aztecilor de zeul lor suprem, Quetzalcoatl, adică șarplele cu pene. El reprezenta steaua dimineții. Zeul era considerat un soi de creator al lumii noi, după ce de aia veche s-a ales praful.

Când a venit Cortez peste ei, aztecii stăteau bine merci, cu ochii căscați cît cepele la malul mării. Au crezut că se întoarce de peste ocean șarpele cu pene, chestie pe care o facem și noi, cu Iohannis, să ne vină salvatorul din America.

Între timp, ne-am procopsit cu purtătoarea sa de cuvânt, dna Tatiana Niculescu-Bran, element foarte important în jocul de dame pe care l-a început Klaus. Klaus a înțeles că democrația presupune două lucruri esențiale: supravegherea continuă și discretă și manipularea pe toate canalele.

Spun joc de dame și nu de șah, pentru că la șah nu faci prima mutare cu dama, sărind peste pioni.

Doamna respectivă a devenit celebră inimii mele, după ce am văzut filmul, după cartea pe care a scris-o Tatiana Niculescu-Bran despre Tanacu, povestea aceea nefericită cu schizofrenica crucificată de un călugăr cu părul roșu, ca să scoată dracii din ea.

În interviul pe care l-a dat în ziarul Gândul, dna Tatiana Niculescu-Bran ne-a spus că urăște limba de lemn și că arunca la coș comunicatele oficiale dictate presei de trecutele purtătoare de voci ale cancelariei prezidențiale.

Dacă mă gândesc unde a ajuns Corina Crețu, după ce a mozolit cum a putut limba de lemn a lui Ion Iliescu, cred că doar la baschet câștigi aruncând ceva la coș, și atunci e bine să fii negru și să ai peste doi metri. Ceea ce, despre dna Tatiana, oricât de rău ai fi, nu se poate spune.

Din nefericire, contrar celor afirmate, nici dna Tanacu n-a vorbit din carne, ci tot din lemn. Din lemn dulce, e adevărat, din merișor, din cimbrișor, dar tot din fibră.

Doamna a spus că Iohannis n-a fost ales ca răul cel mai mic, ci ”ca o oportunitate rară pentru România”.

De aici, ea începe să construiască mitologia șarpelui cu pene, adică a lui Klaus.

Președintele vrea să creeze un spațiu special pentru jurnaliști, care să le permită să… bla-bla…, cât mai prietenos.”

Așa cum președintele Iohannis a spus… bla-bla,… mult mai discret la vedere.”

Mica mea ambiție ar fi să contribui cumva la restaurarea demnității și a jurnalistului și a credibilității presei.”

Noi, acolo, suntem niște slujbași ai oamenilor.”

Și, parcă nesătulă de cîte a spus, a mai dat o dumă:

Ideea este ca România aceasta a bășcăliei interminabile și a resentimentului să devină- și prin presă, și prin comunicare- o Românie a comunicării și a speranței.”

Adică o Românie tebecistă, analfabetă, flămândă și tristă, citind ”Pas cu pas”.  

Gândind că a întrecut măsura, dna Tatiana Niculescu liniuță Bran a recunoscut:

Poate sunt vorbe mari, dar eu așa cred.”

Doamnă, nu doar că sunt mari, dar mai sunt și goale pe deasupra!

Închisă în țarcul de la Cotroceni, presa își va recăpăta demnitatea, va înceta cu bășcălia, va musti de speranță și va face din Klaus neamțul providențial pentru România.

Pînă să vadă minunea de peste ocean, poporul mâncător de mămăligă din porumb va aștepta trist, dar cu încredere, să revină, pe 11 decembrie, steaua dimineții, șarpele cu pene, Quetzalcoatl, Klaus să construiască noua eră.

Klaus a plecat în Zonă

Klaus e mai tare decât Omul invizibil, Misterele Parisului și Mașina timpului, luate câte una și toate la un loc.

Ce credeți că i-a scris el României, biata de ea, înainte să o șteargă?

„Începând de azi și până pe 11 decembrie, voi efectua o vizită privată în Statele Unite ale Americii.”

Atât şi nimic mai mult!

Mi-a plăcut acolo unde zice el „ale Americii”, ca să nu creadă poporul că  s-a dus în Statele Unite din Insula Paștelui.

Dacă nu ajunge în Zona 51, tot e bine. Nu de alta, dar să nu se apuce ăia să-i umble la scăfârlie și să ne strice alesul. Să-i scoată cipul lui cu „vorba dulce, vot aduce” și să i-l pună pe ăla cu „vorba multă, sărăcia țării”, cum are Basescu.

Astăzi, marinarul ne-a vorbit ca un prim ministru.

În rest, vorba cântecului.  Ce era să zică și Klaus la despărţire?  Să vedem la întoarcere cum va suna melodia… Luaţi-o ca pe o metaforă… Oricum, pe Klaus nu îl cheamă Gheorghe.