Marțianul

Filmul The Martian a fost nominalizat la Globurile de Aur, la categoria muzical sau comedie. A fost regizat de Ridley Scott, recunoscut pentru meticulozitatea cu care tratează fiecare cadru (vă amintiți,  probabil, de filmul The Duellists, din 1977, celebru pentru frumusețea imaginilor și răbdarea regizorului, care a așteptat luni de zile să pătrundă o rază de soare într-un beci, printr-o fereastră îngustă, și să lucească pe lama unei săbii).

Nu voi povesti filmul. E vorba despre două momente legate de religie.

Aflat pe Marte, eroul principal are nevoie de apă și, ca să o producă,  recurge la niste compuși chimici, care nu intrau in reacție decât încălziți la flacără.  Ca să obțină flacăra, avea nevoie de lemn și singurul pe care l-a găsit a fost un crucifix, cu Hristos răstignit pe el. Sper să mă ajuți de data asta, i-a spus Matt Damon Isus-ului de lemn. Apoi, i-a dat foc.

Al doilea moment „religios”, intr-un film unde numai despre religie nu era vorba, s-a petrecut pe Pământ,  în sala de control al zborurilor spațiale de la NASA. La un moment dat, situația a devenit disperată și  unul din directori l-a întreabat pe altul dacă are credință în Dumnezeu.  Tata e hindus și mama e creștină,  a spus tipul, rânjind.  Cu alte cuvinte, așteptăm ajutor din două părți.

Hristos arzând pe Marte și sincretism pe Terra,  două mesaje clare, într-un film de duzină, nominalizat la Globurile de Aur de anul acesta.

 

 

Hagigadar. Un peștișor de aur numit Dumnezeu

Duminică am văzut două fete intrând, în genunchi, pe poarta mănăstirii armenești Hagigadar.

Nu le-am întrebat dacă sunt de etnie armeană. Oricum, nu mi-ar fi răspuns. Minunea, ca să se petreacă, necesită respectarea unui ritual. Tăcerea făcea parte din el.

Religia armeană este monofizită și e considerată eretică de foarte mulți. Ei nu acceptă decât primele trei concilii ecumenice. Cel de-al patrulea, de la Calcedon, nu face parte din meniul lor dogmatic.

Nu știu dacă fetele care se târau în genunchi pe alee aveau habar să fi existat vreodată vreun conciliu ecumenic. Ele aveau alte necazuri, mult mai mari și mai presante.

Biserica din mijloc e supranumită a împlinirii tuturor dorințelor. Dumnezeu devine pentru credincioși un peștișor de aur pe care îl prinzi dacă urmezi un anumit parcurs, în genunchi, rugându-te tot timpul și convingându-l să te ajute.

Aici nu se țin slujbe duminică. Asta nu pare să-i încurce pe unii:

Cum de ce suntem aici? Ca să ne rugăm pentru voi, netoților! Așa Își linișteau rudele, pe smart, niște moldoveni ortodocși, nădușiți de urcarea dealului lui Bulai, la trei kilometri de Suceava.

Preotul vine de două ori pe săptămână, joi și vineri, să sfințească apa. Slujbe se țin de două ori pe an. La cină se ia numai vin, nu și pâine.

Se spune că puțini creștini au văzut biserica pe dinăuntru.

Am avut acest privilegiu, pe care eu îl numesc minune, fără să împlinesc ritualul fetelor din curte. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta.

Mai multe imagini de la Hagigadar voi pune pe facebook.

biserica 7

 biserica 5

biserica 6

biserica 4

biserica 2

Învățături pascale (3) Comunismul ca un diavol

”Boala mea este în esență o boală diabolică, totdeauna așa o simt. Pentru că de fapt ea nu există, de fapt toate organele sunt în ordine.”

Și Aleksander Wat, cel care a afirmat cele de mai sus, pomenește despre o filozofie e durerii, a durerii sau a disperării.

”Dar, o, Doamne, aceasta nu este o invenție a timpurilor noastre.”

Lovit, în tinerețe, de această molimă numită comunism, a rămas marcat de ea (de el), ca de un blestem, deși s-a lepădat și a pătimit.

La sfârșitul vieții, îi mărturisește lui Czeslaw Milosz:

”Toată apropierea mea de ideea comunismului, întreaga mea familiaritate cu această idee este de fapt o legătură demonică ale cărei roade se resimt abia astăzi, în forma bolii de care sufăr. (O durere cumplită de cap și o depresie de care nu putea scăpa, indiferent de tratament. N.m.). Eu îmi resimt boala într-un mod extrem de demonic.”

La Vorona am întâlnit un călugăr care le povestea oamenilor despre patriarhul Teoctist.

Acolo, zicea el, și arăta cu degetul spre un punct nevăzut, din spatele bisericii, se găsește chilia în care a trăit sfinția sa.

Chilia era, de fapt, o ditamai casă cu cerdac, vopsită și lustruită ca un kitsch de la artizanat.

Ceea ce nu spunea călugărul era că în timpul lui Toader Arăpașu, alias patriarhul Teoctist, s-au dărâmat cele mai multe biserici ortodoxe din România. Altele au fost mutate, la cererea puterii comuniste de atunci.

Pe 17 decembrie 1989, Teoctist Arăpașu  îi trimitea o scrisoare dictatorului Nicolae Ceaușescu. Se pare că a fost de susținere. După 23 decembrie, Teoctist a fugit la mănăstirea ”Sfânta Treime” de la Sinaia, unde a stat ascuns 112 zile. De frică.

Teoctist a fost un om sfânt, continuă călugărul. Biblia ne învață să nu-l judecăm pe aproapele. Masonii, spunea el, l-au omorât pe Teoctist, cu o injecție, la vârsta de 92 de ani. Putea să mai trăiască mulți înainte, a afirmat el cu convingere.

Oamenii se îmbulzeau să afle istoria și să asiste, cu sau fără voie, la înfiriparea legendei.  

Din umbră, prin cotloane, diavolul comunismului își freca mâinile, satisfăcut, dar nimeni nu avea ochi să-l vadă.

Pentru că ce să caute diavolul la mănăstire, oameni buni?  

CALUGAR

Învățături pascale (2) Mănăstirea noastră cea de toate zilele

Veniți la sfântul Onufrie! Așa suna invitația pe care o făcea un călugăr durduliu, miop, cu ochelari cu rame groase, negre, de baga sau din altceva, unui grup de creștini veniți la schit.  

Onufrie nu se mai afla de multișor printre cei vii. Nevoise într-o gaură făcută în stâncă, la trei kilometri de schitul Vorona. Acum, tot ce mai rămăsese din el zăcea într-o raclă din sticlă, pusă în pronaos. Din cutie, se zărea o tigva maronie, ce părea făcută din carton presat.

Călugării nevoiau în clădiri noi, cu lac în curte, sere, stupi și gard din lemn de mii de metri.

De la mănăstirea de maici de la Vorona, aflată cu patru kilometri mai jos, un călugăr, care părea desprins din filmul lui Tarkovski, făcea reclamă lui Onufrie, bisericii inexistente din lemn și altor lucruri demodate.

Cu mătreața cernută pe umeri, cu barba hirsută și ochii vicleni, omul părea scăpat de undeva. Mirenii căscau gura la bancurile lui. Avea din belșug o vorbă pentru fiecare. Mie mi-a spus-o pe aia cu pușcăriașii care cântau, pe vremea răposatului, noi suntem mândria țării.

Era a doua zi de Paște și distracția sfântă în toi. Pământul era îngrijit, trei biserici stăteau cuminți una lângă alta, deschise pe rând, poporul era credincios și copacii în floare.

Alături, un lac plin de broaște, stupi, livadă, un izvor cu troiță și gardul din lemn, forfotă și corul măicuțelor cântând cu spor Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând,  în timp ce altele, mai vioaie, erau la un pas să calce oamenii pe alee, cu mașina, ca în filmele de demult, cu Louis de Funes. 1 2 3 4

Culorile lui Dumnezeu

Mai aveţi cartea de colorat cu Dumnezeu? Maica i-a arătat raftul unde o puteau găsi. Băiatul, în jur de zece ani, a luat cartea şi a arătat-o fratelui său ce părea cu un an sau doi mai mic. Amîndoi străluceau de bucurie. I-au arătat maicii broşura şi s-au interesat de preţ. Nu era scumpă. Hai să mergem la tata şi să-i cerem banii! a hotărît cel mare şi au ieşit în fugă pe uşa prăvăliei, făcîndu-şi loc cu greu printre oamenii care căscau gura la icoane, cruciuliţe şi poze cu schitul Durău. Tatăl i-a văzut alergînd şi s-a temut că li s-a întîmplat ceva rău. Cînd s-a lămurit despre ce era vorba, i-a îmbrăţişat şi i-a sărutat pe  creştet. Omul era înalt, gras şi îmbrăcat sărăcăcios. Copiii s-au întors în magazin, de unde au ieşit cu cartea şi cîteva lumînări în fiecare mînă. Apoi s-au întors şi i-au spus tatălui că s-au rugat pentru toţi oamenii.

IMG_4639

Ferestrele cerului

Îmi scria un prieten pe facebook că am cam exagerat cu albastrul pus la o fereastră de la Voroneţ, în care se reflecta cerul verii, într-o după-amiază însorită cum puţine au fost în acest an capricios.

Aşa cum i-am explicat şi acolo, nu am retuşat cu nimic fotografia. Pentru că, spunea domnia sa, o fi albastrul de Voroneţ cum o fi, dar acolo cerul pe care “l-am pus” eu e prea de tot.

O observaţie interesantă, pe care mi-am permis să o lămuresc aici, unde am mai mult spaţiu şi sper ca prietenul meu să citească şi să se lase, dacă nu sedus, măcar convins că în Bucovina pînă şi cerul are ceva cu totul special, comparativ cu cel texan.

După cum ştiţi, ani de zile a circulat o idee mistico-naţionalistă, după care albastrul de Voroneţ a fost obţinut printr-o formulă de mare taină, că e unic în lume şi că vom afla abia la Judecata de Apoi (de altfel, amplu reprezentată pe peretele de apus al bisericii), despre cum au lucrat meşterii ca să facă să arate peretele cu luciri o perlă colorată.

Adevărul, odată aflat, e ca şi cu Moş Crăciun: ţi-e ciudă că ai crezut că există, dar parcă mai ciudă îţi este cînd ai realizat că nu mai e. Aşa e şi cu albastrul de Voroneţ. (Mă refer la cel de pe pereţi, pentru că de cer s-a ocupat şi se va ocupa întotdeauna Dumnezeu.).

Culoarea a fost obţinută cu pigmentul numit azurit, care este un carbonat bazic de calciu. Din cauza faptului că a fost aplicat pe un fond negru, obţinut din cărbune de lemn, culoarea albastră a fost accentuată.

O problemă tehnică deosebită, pe care meşterii moldoveni au rezolvat-o cu succes, a fost să izoleze pigmentul de varul tencuielii, var care l-ar fi albit, prin uscare, şi i-ar fi răpit din strălucirea pe care o admira, deunăzi, prietenul meu din America.

Cu alte cuvinte, interesant (şi slavator) a fost liantul, materialul care a legat coloarea de perete, conservînd-o pînă în ziua de azi. El a conferit mortarului duritatea şi a dat peretelui o rezistenţă deosebită la intemperii, iar culorii, smalţul.

Aşadar, pe tencuiala insuficient uscată s-a aplicat un liant proteic, reprezentat de cazeină, care, în combinaţie cu calciul dă cazeinat de calciu. De fapt, a fost un amestec de var cu brînză prospătă de vaci din Bucovina. Chiar şi aşa, datorită oxidării, în unele locuri albastrul a virat în verde malachit.

Nu-i aşa că era mai frumosă legenda? Nu mai spun că azuritul era conoscut încă din antichitate… Splendoarea şi unicitatea rămîn de căutat în altă parte şi asta ţine de sufletul fiecăruia şi de lumina cu care (le) reflectăm la vremea potrivită.

Albastrul perlat al cerului a suferit aceeaşi transformare, atîta doar că i-a lipsit liantul, fiind depus direct pe geam, ca un vitraliu. Interiorul întunecat a ţinut loc de cărbune. Un alt miracol, din păcate, banal de dezlegat. 

NOTĂ. Lectură suplimentară în Ioan Istudor, “Detalii tehnice ale picturii de la Voroneţ”.  

fereastra la voronet

Pridvoarele deschise de la Suceviţa

Moartea călăreşte pe un stîlp. Cei patru cavaleri ai Apocalipsului nu sunt departe. 

Sucevita pridvor deschis 1

Culoarea era aplicată pe un strat preparat din var armat cu paie şi pleavă şi adaos de nisip şi cărămidă pisată. Era aşternută, în cea mai mare parte, pe tencuiala umedă, dar sunt locuri unde ea era uscată. 

sucevita pridvor deschis 3

Duritatea suportului şi pigmenţii minerali ai culorilor nu sunt singurele elemente care au ajutat pictura să reziste atîţia ani, în condiţiile unei clime aspre. Meşterii au adăugat un liant organic, un soi de clei, care se pare că a fost cazeinazul de calciu, avînd la bază brînza proaspătă de vaci. 

Culorile nu au pătruns în profunzimea stratului de tencuială, ci au format o peliculă dură, de grosime variabilă, datorită procesului de carbonatare. 

sucevita pridvor deschis 5

Şi aici, turbanele au locul lor „de cinste”.  Să nu uităm că musulmanii erau ameninţarea creştinilor din fiecare zi. 

sucevita pridvor deschis 7

În pridvorul de nord, timpul, în loc să mutileze,  a transformat fresca într-un fragment de artă modernă de un desăvîrşit rafinament. Timpul a lucrat ca un adevărat… Matisse, la o ie de piatră românească. Pe de altă parte, se spune că unul din meşterii care lucrau la faţada de nord ar fi murit, căzînd de pe o schelă, la altă mănăstire, şi lucrarea de aici a rămas neterminată, arătînd ca o eboşă. 
OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Cu toate astea, frescele au avut de suferit, de-a lungul vremii, datorită umidităţii, care a contirbuit la dezlipirea straturilor de culoare şi la măcinarea tencuielii. Unele culori s-au exfoliat, altele au devenit pulverulente, au apărut lichenii şi ciupercile. În unele locuri, la Voroneţ, de exemplu, porţiuni de albastru-azurit au suferit un proces chimic ireversibil.  Albastrul s-a transformat în verde-malachit. 

La intrare te întîmpină Învierea lui Hristos, fără de care, pentru noi,  nimic pe lumea aceasta n-ar fi avut sens.  Cerul se desăvîrşeşte între arcuri şi bolţi, dar veşnicia e în altă parte. 

sucevita pridvor deschis 8

 

Gravity la Suceviţa

Dificil lucru e să urci o scară obişnuită, iar cînd vine vorba despre cea a Raiului sau a dumnezeiescului urcuş (vezi NOTE) lucrurile se complică de-a dreptul (meta)fizic. 

La Suceviţa, aceasta e imaginea care m-a fascinat de la bun început. Se poate observa că partea cea mai veselă a frescei e şi cea mai tristă, totodată. Oamenii care se ţin drept pe scară şi ajung cu bine la capătul ei sunt plictisitori şi asemănători unii cu alţii. 

sucevita perete 5

Altfel e cînd cazi! Cînd te uiţi la plutirea păcătoşilor din secolul al XVI-lea, îţi dai seama că filmul Gravity e poveste cusută cu aţă albă.  La Suceviţa,  bătrîneilor li se ridică poalele în cap, barba li se răvăşeşte, se dau cu cracii-n sus şi sunt traşi din toate părţile de draci de toate culorile. 

sucevita scara ingerilor 4

De sobrietatea meşterilor zugravi s-a ales praful. Imaginaţia a fost lăsată slobodă. Peretele este colosal, nu atît prin mărime, cît prin savuroasa pierdere a veşniciei. Să mai spună cineva că dracul nu e nostim! Pentru că dacă n-ar fi… cu toţi ne-am pocăi.  

sucevita scara ingerilor 2

NOTE:  Mai multe imagini, ca de obicei, găsiţi pe facebook. 

Despre Scara raiului puteţi citi lucruri interesante la adresele de mai jos:

1. „Scara raiului“, Mănăstirea Sucevița (sec. XVI) Icoana „Scării raiului“ este reprezentarea sau ilustrarea iconografică a conținutului cărții Sfântului Ioan Scărarul, cunoscută la noi sub numele de Scara dumnezeiescului urcuș. 

2. Există și o icoană a Scării Raiului. Aceasta prezintă mai mulți oameni (de regulă monahi) care urcă pe o scară; la capătul de sus al scării se găsește Domnul Iisus Hristos, gata să îi primească în Rai pe cei care urcă. De asemeni, apar îngeri care îi ajută pe cei aflați pe scară și diavoli care aruncă înspre ei săgeți sau încearcă să îi tragă jos, aruncându-i în iad (adesea reprezentat ca un balaur cu gura deschisă). Aproape în toate reprezentările apare cel puțin o persoană care cade.

3. Scara dumnezeiescului urcuș …

 

 

Descoperirea Voroneţului. De la Columb la Preaînaltul

Cu mulţi, foarte mulţi ani în urmă, astăzi, pe 3 august, un cetăţean pe nume Cristofor Columb a ridicat ancora şi a plecat să descopere o nouă cale ca să ajungă în India.

Ca orice marinar care se respecta, Cristofor Columb  a început un Jurnal de bord şi pe prima pagină omul a scris cam aşa:

„În acest an 1492, după ce Alteţele lor au pus capăt războiului împotriva maurilor în marele oraş Granada,  s-au gîndit, ca nişte duşmani ai sectei lui Mahomed ce erau, să mă trimită în Indii. Alteţele lor mi-au ordonat să folosesc calea spre Vest, m-au înnobilat şi au decis să mă facă mare amiral al flotei oceanice şi vice-rege al teritoriilor pe care le voi descoperi. Am părăsit portul Palos”.

În mare, cam asta a fost povestea, al cărei final îl vedem cu ochii noştri în fiecare zi. Asta dacă, bineînţeles, avem bunul simţ să ne uităm spre vest şi nu spre est.

Ce s-a întîmplat, de-a lungul anilor, cu „secta lui Mahomed”, cum o numea Columb, vedem, iarăşi, în fiecare zi, iar unii, din păcate, o simt pe pielea lor. După ce au ieşit mutilaţi din holocaust, de la evrei s-a cerut şi se mai cere, încă, corectitudinea pe care alte popoare nu o au.

De ce standardele de judecată pentru evrei sunt unele, iar pentru “secta lui Mahomed” şi lumea, luată en gros et au detaile, sunt altele, îngăduitoare şi mai  joase, nu ştiu. Nici Saul Below, în Jurnalul călătoriei la Ierusalim, care şi-a pus aceeaşi întrebare, nu a ajuns la vreun răspuns concret.

Fără să am pretenţia să fiu un Cristofor Columb, am ales şi eu o cale terestră să ajung la Voroneţ. Am întîmpinat, pe uscat, cam aceleaşi necazuri pe care le-a suferit genovezul în călătoria lui pe mare.

Am fost la un pas să mi se rupă corabia în două în mijlocul oceanului de gropi.  Apoi,  ne-a ferit Dumnezeu, la puţin, să nu ne fărîme caravelele  4×4 ale băştinaşilor bucovineni, care nu respectă curentul oceanic  principal şi ies dintre  insulele laterale  fără să se asigure. În sfîrşit, am depăşit, cu grele pierderi de răbdare şi prin cuvinte imposibil de redat, porţiunea finală, îngustă, de drum, unde, în plin sezon al navigaţiei de vară, poporul băştinaş băga pe sub  asfalt conducte noi din plastic tare.

Picture 117

Dacă amiralul şi vice-regele Columb  avea de ales cum să ajungă în Indii, spre Voroneţ nu e decît un singur drum. La capătul lui,  afli, cu uimire, încă de la poartă, că e interzis să porţi cu tine trepiedul pentru poze. De ce la noi sunt alte standarde decît la alţii, nu ştiu. Am încercat să aflu şi mi s-a răspuns: “Fotografiatul cu trepiedul  se  face doar cu aprobare de la Preaînaltul.”

În mănăstire, am dat şi peste “secta lui Mahomed”, cei cu turbanele, pe un perete cu Judecata de apoi. Erau trecuţi la răi. Cerem iertare. Politic incorect şi Ştefan ăsta, cît o fi fost de Mare şi de tare!

Picture 095

Pictura, ca un păcat şters (1) Mănăstirea Humor

Pictura, ca un frumos păcat, s-a şters, demult iertată. Au mai rămas contururile vagi ale intenţiilor, liniile frînte de pe tencuiala grea de gînduri. O boală ştiută a sufletului s-a neştiut şi s-a transmis mortarului şi pietrei. Nebănită a rămas doar uimirea celor muţi, cei care vorbeau arta. 

Mănăstire cu mănăstire, perete cu perete, am adunat imagini pe care mîine s-ar putea nu le mai vedeţi. 

Picture 146

Picture 132

Picture 184