Războiul și corupția

Cărțile americane de medicină sunt lipsite de poezie. Pragmatice, mereu puse la punct cu ultimele noutăți, tratatele lor sunt o bucurie pentru studiu.

Printre puținele excepții pe care le-am întâlnit sunt câteva vorbe despre boala canceroasă.

Dacă o stenoză aortică se complică cu insuficiența cardiacă, speranța de viață e de opt luni.

Dacă ai cancer de pancreas, supraviețuirea e tot de opt luni.

Dar, în timp ce un bolnav cu stenoză aortică trage speranțe să păcălească boala, trăind liniștit în societate și famile, bolnavul de cancer se simte trădat de propriul organism și se retrage, distrus, într-un colț. E invadat, bombardat, terorizat.

Cancerul ucide la fel ca stenoza. Vestea că ai cancer e cumplită. Faptul că ai stenoză e un fleac.

De război ne temem, cu corupția trăim. 

iRealitate

Copila are șaisprezece ani. E mică și slăbuță, cu mâinile roșii de ger și de muncă, brațe subțiri, gât arcuit, cu mușchi pronunțați, ca de o cumplită și permanentă povară.

E mama unui copil de un an și ceva.

Are ochii albaștri-verzui, fața pistruiată, părul cânepiu. Râde ușor. E grav? Mă întreabă. Să nu mă speriați. Nu o sperii.

Mîinile vinete îi stau liniștite în poală. Câțiva ganglioni, ici și colo. E de la dinți, e de la măsele, mă liniștește ea. Nu e grav, nu? Să nu mă speriați! Nu o sperii.

Arcuirea gâtului mă duce cu gândul la picturile lui Modigliani. Fetița arată ca o lebădă frântă. Am fost la părintele. Am vise urâte, cu animale din curte. Sunt toate pline de sânge. M-au obligat să le cresc. Visele n-au dispărut nici după ce i-a citit popa din carte.

Urechile? Nici cu ele nu aud prea bine. Într-o seară, mă dureau așa tare că le-am turnat ulei cald. Să nu mă speriați! E ceva cu ele? Nu o sperii.

Să bei multe lichide, îi spun, ca să mă aflu în treabă. Oh, da. Am la mine o sticlă cu aghiasmă de la părintele. O întreb de soț. E soțul de-al doilea. Muncim amândoi ca să strângem bani pentru cununie și pentru o casă. El are treizeci de ani. Amețești? O întreb. Oh, da, de mai multă vreme. Dar se vede că nu știe cuvântul. Are șase clase, nouă frați și o mamă care n-o mai primește. Am ceva? Vă rog să nu mă speriați! Nu o sperii.

Nu știu dacă e realitate sau e doar coșmar, cu animale însângerate, de curte, pe care ne-a obligat cineva să le visăm noaptea, în gardă.

Un caz de masturbare

(O postare pentru oamenii cu plămâni tari.)

Terorismul poate îmbrăca forme din cele mai neașteptate. Așa s-au petrecut lucrurile și în urbea noastră.

Pe scurt, un cetățean, mai mult sau mai puțin onorabil, s-a masturbat în piață.

Nu este clar, până la această oră, dacă actul s-a petrecut pe maidanul nămolos  agro-alimentar sau în rondul din centru, sub nasul de piatră al lui Ștefan cel Mare și Sfânt, la cinci metri de troița din lemn, sculptată,  pe cheltuiala primariei, de un brâncuşi local,  colț cu Răreșoaia, motelul care va aminti, veșnic, relația caldă a numitului domn cu străbunica cucoanelor din târgul nostru.

Actul a fost abominabil. Practic, este greu de explicat cum ajunge un om, înecat în băutură, să intre așa ușor la apă.

Faptul este, însă, fapt, și trebuie consemnat ca atare.

Populația a fost scandalizată. Au fost chemați, la fața locului, doi milițieni comunitari, care au umflat masturbatorul și l-au adus, cu forţa, la spital. De ce la spital și nu la secție, e greu de spus. 

Organul, mă refer la cel public, a insistat ca, înainte de întocmirea unor documente, medicina să fie cea care să-și spună, prima, punctul de vedere.

A fost sezizată și primăria și televiziunea (postul local), care s-au arătat viu interesate de caz. Bârfele nu s-au lăsat nici ele aşteptate, gurile rele afirmând că bețivul în cauză s-ar fi înrudit cu jumătatea… bună din oraș. Rușinea trebuia ascunsă la Socola.

Deși nu era o mitralieră Kalașnikov sau altă armă cu repetiție, morala publică a fost culcată la pământ.

Faptul s-a produs pe fondul unei depresii reale, nu atât economice, pentru că de economie nici nu poate fi vorba de un sfert de secol încoace, cât de una psihică.

Eșecul lui Ponta la alegeri a fost cu atât mai grav, cu cât onorabilii noștri cetățeni au atins recorduri istorice de simpatie pentru candidat.

Ceața care vine dinspre est și se cerne, de zile bune, peste mulțimea garajelor care au sufocat orașul, lipsa unei librării și gropile fără fund din drumul european care ne leagă, sau, mai degrabă, ne dezleagă de Botoșani și Iași, au concurat la proasta dispoziție locală pe care nici uluitorul muzeu al vinului şi viei nu a avut căderea s-o anihileze în vreun fel. Actul terorist a fost picătura care a umplut paharul. 

Așa cum am văzut și la Paris, totul are o limită. Oricât de discriminat, de beat, religios sau nereligios ar fi, nu e corect să-l lași pe cetățean să-și facă singur, cu mâna lui, dreptate.  De-asta s-a inventat statul de drept. 

Portretul unei doamne

Lipsa locurilor de muncă atrage după sine bătaia de joc. Omul devine o vită de povară. Când cade, este îmbrâncit la o parte și vine altul mai tânăr să-i ia locul.

Nimeni nu plânge după cel bolnav. Poate doar familia. O armată care nu-și ajută răniții e sortită pieirii. E situația multor oameni din România, pe care îi văd intrând în cabinet, cu stigmatul înfrângerii în ochi.

Oboseala e mai pronunțată la femei. Agârbiceanu nu a fost un scriitor mare, dar Fefeleaga a rămas nemuritoare. Femeia aceea slăbănoagă, care-și mâna calul, ajuns și el schelet.

Femeile din România nu arată ca fufele de la televizor. Nu sunt nici pe departe gata să alunece cu fundul pe pârtiile de schi. Nu se înghesuie la cozi în magazine, să umple coșurile cu daruri de Crăciun, cum ne mint patronii media.

Femeile din România pe care le știu eu arată jigărite, flămânde și îmbrăcate ponosit. Feminitatea lor distrusă nu mai atrage ochiul nimănui. Încărunțite înainte de vreme, în mare parte știrbe, cu cearcăne și fața ca lipia, alunecă pe lîngă pereți, ca niște umbre.

La cinci dimineața pleacă la servici. La nouă au pauză de masă. Apoi, stau în picioare, pînă la ora șase-șapte.

Am cunoscut o astfel de femeie care călcase cu abur fierbinte  15 ani, în picioare, ostășește, zilnic, mereu același lucru, cinci zile pe săptămână, plecând noaptea de acasă și întorcându-se tot noaptea. Totul pentru o mie de lei: nu pe zi, nu pe săptămână, să fim serioși! Pe lună! Echivalentul a trei sticle de coca-cola, băute în Dubai, de președintele partidului de stânga, Victor Ponta.

Boala, insidioasă, se strecoară tiptil. Le dă tîrcoale, apoi mușcă: cancerele de tot felul, ovariene, de sân și uterine, fac ravagii. Iar ele sunt mulțumite că au un loc de muncă. Și tac, de frică să nu îl piardă și pe ăla.

Destinul ca o boală rea

Femeia are 26 de ani, dar arată mai bătrână. Vine dintr-un sat îndepărtat, dintre dealuri, uitat de Dumnezeu și de oameni. Vara drumurile sunt pline de colb, iarna nu poți intra de nămeți, iar toamna e mai rău: totul e înecat în noroaie.

Femeia are patru clase. Probabil că a uitat deja să scrie și să citească.

Intră în panică și cade la pământ, după care nu mai știe nimic. O oră, două, își pierde cunoștința. De doi ani, crizele se repetă tot mai des. Psihiatrii i-au spus că nu are nimic: nu e de la nervi. Neurologii, de asemeni. Când ai patru clase și trăiești la marginea lumii, isteria nu există.

Bărbatul ei e cioban la stână. E om bun și muncitor. Acum nu știe că a ajuns la spital și nu poate să rămână.

Femeia a avut 19 frați. Mai trăiesc șapte. Restul, au murit până la vîrsta de 18 ani. O fetiță fusese violată de tată, la șase ani și a murit la șapte.

Tatăl îi lega cu funia, ca pe vite, și îi bătea. Ei a încercat să-i taie sânii. Avea 14 ani. A fugit în sat și a fost luată de milă de doi bătrâni. I-au rămas de la ei o casă mică de lut și o palmă de țărână.

Ne-a dat și la televizor, mai demult, îmi spunea ea. Tata ne bătea în fiecare zi, și pe noi, și pe mama, cu pumnii și picioarele. În burtă, în cap, pe unde se nimerea. Nu ne dădea de mâncare. Cerșeam prin sat. El umbla tot timpul beat. N-a făcut pușcărie nici măcar o zi. Când am fugit de acasă, aveam paisprezece ani și jumătate.

Acum are o fetiță. A ținut sarcina greu, cu tratament.  A născut-o prin cezariană. Când vorbește de copil, i se luminează fața și râde, fericită. Are dinții rari și ieșiți în afară, stigmatul rahitismului din primii ani.  

Otrava răului, bătăile, foamea, groaza și moartea celorlalți au pus-o la pământ. Bolnavă de destin, suferința ei nu se codifică. 

Vinerea neagră

Există regula tăcerii. Dacă vorbești, zbori. Nu știu cine a inventat-o. Cine a aplicat-o prima dată în România. Săptămânal, vin în gardă tineri drogați sau în stare avansată de ebrietate. Uneori în comă. Fetele, mai ales, sunt greu de privit. Însoțite de prieteni, tipii cu care se țin. La 15 ani nu e ceva de privit. Nici la 17. Nu e ca la film. Nu ciugulești din punga de floricele. Una a vrut să se sinucidă. Părinții i-au luat smartul. Fata a intrat într-un anturaj rău. Așa spunea mama. Părea distrusă. Întoarsă, de curînd, de afară. De la muncă. Diaspora aia de care tot vorbeam. În timp ce ea îngheța la vot,  poate că pe fiică-sa o ”făceau” golanii prin tufișuri. Apoi, o lăsau să plece, despuiată. Și desculță. Ghinion. Nu toți avem noroc. Dacă nu pe ea, pe alta. Ce gândește o mamă? Anturajul e nepotrvit. Repetă obsesiv cuvântul ăsta, ”anturaj”.  Să fie monarhie sau republică. Poate viitorul țării. Mândră de Iohannis. Se pregătește să-l cheme pe Nicolae să vină pe tron. Nimic din toate astea. Ochii femeii caută în ochii copilei alt răspuns. Ochii fetei licăresc în ceață. Înaltă, subțirică, și frumoasă. Blondă. Are 15 ani. Tace. A înghițit pastile. Din fericire, nu prea multe. Nu din cele rele. Are tăieturi la mâini. Data viitoare, cine știe? Va tăia mai adînc, mai în carne. Era mai bine fără calculatoare, fără facebook. Fără toate astea. Fără revoluție, fără diasporă. Numai noi două. Eu și cu tine. Să fim din nou în ogradă. Să ne luăm încălțări singure, una de la alta. Nu-i așa, mamă? Să fim doar eu, tu și cu smartul.

Ebola. Moartea celor cinci cercetători. Virusul care se ”mută”. Patru ambulanțe la jumătate de milion de oameni

Rezultatele cercetărilor genetice asupra virusului Ebola, publicate joi în revista ”Science”, nu sună deloc bine, fără să mai vorbim de tragedia care planează ca un blestem asupra echipei care a participat la studiu: cinci membrii au murit înainte de apariția lucrării.

Studiul lor este de pionierat. N-a mai fost pînă acum o investigație pe un număr atît de mare de bolnavi, contaminați într-o perioadă atît de lungă de timp de maladia ebola.

În The New York Times a apărut un articol în care sunt omagiați acești adevărați eroi care și-au dat viața pentru semenii lor.

Concluziile la care au ajuns ei sunt alarmante, deoarece au dovedit că există varibilitate genetică a virusului, atît în timpul infectării unei persoane, cît și în intervalul în care virusul este transmis celui cu care vine acesta în contact.

Ca să puteți înțelege mai ușor despre ce este vorba, trebuie să ne amintim de ”serul minune” despre care am vorbit data trecută și care a fost încercat cu aparent succes pe doi bolnavi ajunși în Statele Unite.

Spuneam acolo că e vorba despre un amestec de anticorpi monoclonali îndreptați împotriva unor ”zone” țintă (epitopi) de pe suprafața glicoproteică a virusului, amestec care a primit numele de Zmapp.

Învelișul virusului este fabricat prin comanda genetică primită din interior, din ARN-ul virusului.

Ca să ajungă în celule, virusul își modifică configurația spațială, forma, pentru ca anumite părți de la suprafață să vină în contact cu membrana celulei pe care o atacă și de care să se ”lipească”.

Prin acest proces de lipire, virusul se învelește într-o cămașă și este înghițit în interior. Procesul de înghițire se cheamă endocitoză, iar produsul rezultat se cheamă endozom.

Ajuns în celulă, el este atacat de niște substanțe din clasa enzimelor, numite catepsine, care îi rup învelișul și lasă liber ”miezul” virusului în citoplasma celulei afectate.

Aceasta e, de fapt, o imagine negativă, ca imaginea în oglindă a virusului, o ”înșiruire” de gene care folosește ca matriță pentru producerea în serie a nenumărate copiii (cu accentul pe prima silabă), ”înmulțirea” fiind comandată, la rîndul ei, de un ”dispozitiv” atașat de coada virusului, un ”promotor”, o ARN-polimerază.

Celula se umple de viruși, se sparge și conținutul invadează alte celule din corp.

În principiu, există mai multe căi de atac asupra virusului.

Prima îi vizează învelișul, să nu-l lași să se lipească de celule, să-i anihilezi acei spini cu care se prinde de suprafața lor.

Serul minune” cuprindea astfel de substanțe, de anticorpi. Condiția este ca suprafața să fie mereu aceeași, lucru infirmat de recenta cercetare.

Ei au observat că în genele virusului se produc mutații și că ”ambalajul” lui suferă modificări.

Consecința e că vaccinul nu poate fi universal valabil și că unele cazuri de boală pot rămîne nedepistate tocmai datorită acestor variații de structură.

A doua cale de atac ar fi blocarea catepsinelor, împiedicînd astfel degejarea ARN-ului viral din învelișul său. Din păcate, nici asta nu pare posibilă, pentru că celulele normale au nevoie de aceste enzime.

Rămîne varianta ”opririi” polimerazei, a promotorului, a declanșatorului înmulțirii virale, dar cercetările sunt abia la început.

Un virus care se modifică, oameni care mor, un peisaj de-a dreptul apocaliptic, într-o Africă în care, în Sierra-Leone, la 480 de mii de oameni există doar 4 (patru) ambulanțe!!!

O căldură sufocantă, care te împiedică să porți echipamentul de protecție mai mult de 40 de minute; o populație înspăimîntată și acuzată pe nedrept de practici funerare neobișnuite, ce sunt, în mare parte, aceleași ca la noi: spălarea mortului, îmbărcarea lui și expunerea sa în sicriu, unde, ca și în țările din restul lumii, vin rude care ”pupă” mortul de plecare.

Din toate cazurile depistate, 75% sunt femei tocmai pentru că ele îngrijesc bolnavii și pregătesc cadavrele.

Întrebarea majoră: unde este ”depozitat” virusul în perioadele de acalmie? Incriminat: liliacul, dar să fie numai el?

Ce determină izbucnirea unei epidemii? Există, oare, o transmitere înceată, ascunsă, larvară, rămasă nedepistată o bună bucată de vreme?

În Africa lucrurile sunt complicate și se confundă ușor. Sunt boli febrile care evoluează, pînă la un punct, la fel: Ebola, malaria…