Pentru Barthimeu și nu numai…

Dragul meu Barthimeu, i-am cerut prietenia, pe facebook, pastorului de la Providența, în ziua în care am scris postarea. Omul nu mi-a răspuns. E dreptul lui să facă ce vrea, dar eu am încercat.
Am vrut să-l întreb, pe mesagerie, de ce a luat hotărârea aceea, care mie mi s-a părut provocatoare și greu de gestionat, fiind vorba de Alin Cristea, om nu mare de stat, dar degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat, ca să vorbim după… Ureche.    🙂
Când am spus că nu e înregimentat, m-am gândit la unii jurnaliști de pe la noi, care sunt plătiți de unii sau de alții. Or, Alin Cristea face jurnalism, dacă vrei, într-un sens mai larg, dând cu bâta în dreapta și în stânga, pe gratis, lăudând pe unul și că(l)când pe altul, după o grilă proprie, invocând lupta de idei și nu atacul la persoană, deși, pentru mine, cel puțin, lucrurile nu stau chiar așa.
După ce facebook-ul a devenit o ”față” a noastră, într-un sens mai larg, m-am gândit să fac un exercițiu, să văd cum aș putea să-l prezint pe Alin Cristea unor prieteni care nu au timp să citească sute de pagini despre el și incidentul respectiv. Să-l privesc cu un ochi proaspăt, complet detașat de trecut. Am scris un text sec, zic eu, de câteva rânduri, fără să mă implic sentimental în poveste.
Optica mea a rămas aceeași, referitor la Iosif Țon. Am aruncat din bibliotecă toate cărțile pe care le cumpărasem (și citisem) de-a lungul anilor, scrise de el. N-am mai făcut asta cu nimeni, deși, te rog să mă crezi, am o bibliotecă frumușică, cu autori laici pe care îi detest mai mult decât pe Iosif ( Visarionovici) Țon.

Anunțuri

Dune. Împietrirea lui Dănole

Dănole, acuzat, ani de zile, pentru poziţia greşită pe care a adoptat-o în diferite împrejurări, de o bucată de vreme este mai precaut: nu a mai adoptat nicio poziţie. 

Iată ce scria în Jurnalul său:

“M-au rugat penticostalii să lămuresc ce şi cum cu abuzurile sexuale din Asia de Sud-Est. L-am trimis în junglă pe Dămbrînci, să arhiveze statuile din Templele din Angkor şi să dea o notă explicativă în faţa comitetului bisericii. Ce a urmat, se ştie: prietenul Dămbrînci a luat cu el toate poziţiile şi cînd a ajuns la avion, erau să-l aresteze pentru instigare la trafic de carne vie. Atunci le-am spus: de acum, băieţi, evitaţi orice poziţie!”

“Am fost somat, apoi, să iau o poziţie în faţa acuzaţiilor de incompetenţă pe care i le-au adus lui Jemniţă, după ce biserica l-a trimis cu fonduri noneuropene să facă scufundări în lacul Ciric, iar el s-a folosit de sumă fără să găsească Atlantida. Cercetările continuă.”

“I-am căutat lui Momo o fată care să ştie limba coptă, pentru că l-am văzut tînăr şi neliniştit că nu are cu cine să vorbească. Singura pe care am găsit-o a fost o mumie moartă în urmă cu o mie şi ceva de ani. I-am arătat-o, iar acum Momo mă acuză că am vrut să-l mituiesc cu antichităţi.”

“A apărut povestea cu anglicanii şi căsătoria lui Ion cu Gheorghe. Ce puteam să fac? Mi-a înţepenit coloana infinitului şi am împietrit cu ochii beliţi, în poziţia domnişoara Pogany! Pentru pasărea măiastră sunt prea scund!”

Fila din jurnal se încheie într-o notă ceva mai optimistă:

“Alţii, în schimb, o duc mai greu ca mine! Am aflat că prietenul meu Brânzilsson a fost acuzat că a ciupit-o pe una de mînă în timp ce predica. Aia a arătat vînătaia la toată biserica, procuraturii, judecătorului de instrucţie, curţii de casaţie şi justiţie, indienilor din rezervaţie, şi, în general, confuzilor de pe tot globul. Eu zic că Brânzilsson a greşit ciupind-o de acolo pe doamnă şi nu din altă parte. Cred că pozele adunate cu migală de Dămbrînci, de la Angkor, i-ar fi de folos şi l-ar putea inspira într-o tentativă viitoare.”  

NOTĂ: Dămbrînci nu e Dobrincu, Jemniţă nu e Jemna, Momo nu e Conţac, Brânzilsson nu e Brînzei şi, în general, Dănole nu e cine credeţi voi că este Dănuţ Mănăstireanu.  

Dune. Moda (hidro)bicicletelor

S-a confirmat îmbarcarea pe hidrobiciclete a unei înalte delegații de susținători ai cauzei palestiniene. Ei vor duce mesajul lui Dănole, băgat într-o sticlă de ceas, în care sunt adunate semnături de felicitare pentru terminarea la timp a tunelelor prieteniei, pe care evreii, în avîntul lor demolator, le-au dărîmat, răpind civilizației orientale a opta minune a terorismului.
Bicicletele au fost confecționate după model estic, cu ventilul vestic, la care au fost adaptate butoaie de la o sifonărie veche din Sărărie, umplute cu aer evanghelic vetust.
Din delegație făceau parte fostul rector al ITPB, condamnat la regrete silnice pe viață și Momo, crescător de guguștiuci, obținuți prin încrucișarea sălbatică a privirilor cu crislamiștii.
Momo se întorsese dintr-o ședință prelungită de hipnoză cu Ionașcu, prin care s-a stabilit că între ei există o relație imposibil de defint în cuvinte.
La plecare, au primit invitația să facă o escală în Alaska, unde era la răcoare Barzilai, dar și-au amintit de pățania cu harta lui Dyo, cînd au luat-o prin Grecia, din insuliță în insuliță, și în loc să ajungă la Vatican, au ajuns la Cannes, așa că au preferat drumul cel mai scurt, prin Insula Șerpilor.
La plecare, în timp ce Momo și cu rectorul lipăiau veseli, cu lacrimi în ochi, prin apa călduță de la mal, adîncă de trei mii de metri, Dănole le-a urat, ca de la El Nino, să scrie pe blog: Cînd vă umpleți de impresii, burta-n jos și dați depresii!

NOTĂ: Nu exsită o legătură directă între Dănole și Dănuț Mănăstireanu, Momo și Emanuel Conțac, Rectorul ITPB și Rectorul ITPB, Ionașcu și Cristian Ionescu, între Dyo și Dyo. Deși trebuia să facă parte din postare, Teofil a fost dat la topit de Ioan8,  împreună cu ediția Volf editată de el, și a ratat plecarea. 

Dune. Cum a început povestea

Cum am ajuns la Dune şi cine sunt personajele care o populează? Povestea e lungă şi nu vreau să vă plictisesc.

Dunele le scriu pentru mine. E un mijloc de exorcizare a ideilor negative, a urmelor pe care mi le lasă în suflet oamenii reali, în toată complexitatea lor.

Nu pot pătrunde în tainiţele minţii lor şi nici nu-mi propun aşa ceva. Viaţa personală, cu tot cortegiul de relaţii, gesturi, controverse, prietenii de moment sau clanuri organizate, fie pe credinţă, fie pe interese comune, nu ajung în Dune.

În Dune nu se reflectă decît o imagine, o poveste, o fata morgana, o oază care nu există, dar care are darul să nască alte poveşti.

Pornind de la un fapt concret, de la un amănunt fără semnificaţie (ce poate fi mai banal decît o plimbare cu bicicleta a unui tînăr îmbrăcat în costum sport, pe care îl cheamă, în viaţa reală, Emanuel Conţac, dar care, în Dune, a primit numele de Momo şi o aventură în plus?…), pe care îl observ şi căruia alţii nu-i dau importanţă, inventez o poveste.

De fapt, pentru mine povestea devine mult mai reală decît realitatea însăşi. Oameni cu care n-aş putea dialoga în viaţa reală, devin, în Dune, prietenii mei. Aşa e Dănuţ Mănăstireanu, care se numeşte Dănole Păr Sur, un personaj al cărui caracter primeşte ingrediente de la mine. El e comis, iar numele familiei lor se trage de la o biserică din Iaşi, Străjerii, care aduce cu Jderii, o carte pe care am iubit-o mult în tinereţe.

Majoritatea personajelor, oricît de plimbate prin lume vor fi, păstrează aroma locului de unde provin. Dămbrînci este inspirat de foarte seriosul domn Dobrincu. În Dune, el e de meserie arhivelnic, în viaţa reală a fost directorul arhivelor naţionale. Cu alte cuvinte, Dămbrînci a fost, şi în Dune a continuat să fie, arhivelnicul domnesc.

Toţi sunt moldoveni şi o spun asta cu mare drag. Oricît de voiajaţi ar fi, oricîte diplome şi lauri ar primi, ei nu şi-au pierdut parfumul de gutuie de la Medeleni.

Aşa e în Dune: luminile şi umbrele se joacă pe faţa acestor oameni care nici nu-mbătrînesc şi nici nu se-nrăiesc şi care vor muri odată cu mine.

Jemniţă e Dănuţ Jemnea, care a intrat în Dune conferenţiar la universitate şi va ieşi, probabil, academician în cea reală.

Cînd Dămbrînci trecea pe strada Lăpuşneanu, lumea se dădea la o parte. Omul era marţial, avea alura unui vas cu zbaturi. În Dune e Străjderul Mititel. 

Toţi aceştia au promovat pe bloguri, la un moment dat, biserica penticostală de care v-am vorbit. Dănuţ Mănăstireanu de-abia semnase documentul de la Yale şi gestul său începuse să producă stupoare. Eram în primul an de blogărie şi i-am comentat atitudinea vis-a-vis de jertfa voievodului Brîncoveanu, care a fost decapitat de turci, alături de copiii săi, pentru că nu s-au lepădat de credinţa creştină.

Dămbrînci şi Jemniţă au sărit în apărarea comisului şi m-au făcu terci. A fost actul lor de intrare în poveste, în Dune, unde au primit o altă identitate. Fraţii Jderi au devenit Fraţii Străjderi şi tot aşa, pînă cînd s-au întîlnit cu tot felul de personaje simpatice, care au făcut cîte ceva în viaţă şi mai nimic  în Dune.

Au fost oameni care mi-au spus: nu e destul cîte se întîmplă în viaţa reală, mai lipseau şi invenţiile tale? Altul mi-a zis că “doctorul e dus cu pluta” (se referea la pluta fanteziei ca la o cale fără întoarcere spre o lume a celor cărora le filează neuronii). Cineva mi-a reproşat: frate, lucrurile stau aşa de rău în creştinătate, iar dumneata le duci pe toate în derizoriu. Ce să mai înţeleagă bieţii oameni, dacă noi, care trebuie să dăm exemplu, luăm învăţăturile Domnului în deşert? (Adică în Dune, locul iluziilor, începutul aventurilor, pentru că, pînă la urmă, fiecare poveste ascunde şi ceva care nu este.).

De fiecare dată pornesc de la ceva real, un eveniment sau un şir de evenimente care au făcut valuri în lumea noastră evanghelică. Eu zic că e o lume frumoasă, în care Dumnezeu mai are încă sens şi capătă slujire.

Dincolo de învelişul aparent de ură, de încrîncenare, există, de fiecare dată, un sîmbure de suflet, de dragoste şi de credinţă în noi. Totul e să-l cultivăm şi să-i strîngem roadele, iar Duna este locul ideal în care se coc rodiile.

Dune e inspirat dintr-un roman celebru de sf (de fapt, un ciclu de romane), în care locuitorii planetei, mîncînd mirodenie, dobîndeau sclerele şi irisul (ochii, mai pe scurt) albastre.

Aşa avem şi noi în Dune. E ceva din albastrul cerului care se reflectă şi în ochii noştri, seara, cînd stăm cu mana pe masă, depănînd poveşti în oaza din deşertul inimii şi-a lumii.

 

Dune. Puii Sfîntului Bernard

Multiubite şi stimate comis, o să intrăm direct în subiect pentru că aici lucrurile nu stau cum am plănuit.

Conaşul Momo nu s-a lăsat fotografiat decît cu toga aia de la doctorat pe el. A trebuit să-l lucrăm cu fotoşopu, să-i dezgolim puţin genunchii, ca să fie conform planului. De fapt, ca să spunem lucrurilor pe nume, alea nu sunt picioarele lui, ci ale unei doamne care face curăţenie prin campus, la care am adăugat puţin păr şi, pentru cîţiva dolari, lucrurile s-au aranjat şi toată lumea a fost mulţumită.

Noi am fost mereu în spatele lui, supraveghindu-l atent de pe bicicletele dronă. Am vrut să-i luăm un cîine, un  Sfînt Bernard pitic, dar el a zis că nu-l vrea, că nu are cu cine vorbi. Păcat, pentru că animalul are o privire inteligentă şi latră sporadic. Tare ne e teamă că am bătut drumul degeaba la Vuton şi ne taie rectorul chifla şi laptele pe tot anul şcolar.

Acasă e cum ştii: ne-a lăsat profesorul Volf un set de turbane de nuntă, cîţiva şalvari de damă şi cîteva fire din barba profetului, dar a uitat să ne spună din care şi nu se vînd neam.

Am pus ochii pe fata şeicului din Dubai, pe care am fi prelucrat-o operativ, dar Momo nici n-a vrut s-audă. Cică nu e destul de coptă pentru el. Păcat! pentru că, la cîţi bani are, fata ne sponsoriza tot institutul şi scăpam de vorbit noaptea cu Ionaşcu despre profet.

Acum te lăsăm, că s-a făcut tîrziu şi trebuie să cărăm la mansardă lada aia cu dicţionare de cîte două mii de pagini bucata. N-am mai văzut aşa ceva. Cred că au fost scrise pentru nifilimi. La ce muşchi avem, am fi lăsat din ele, dar Momo a zis că le numără şi dacă lipseşte vreunul, ne ciufuleşte tonsura şi ne trimite îndărăt.

Ar fi tare păcat, că abia ne-am obişnuit cu democraţia, cu Momo şi cu Sfîntul Bernard, cîinele, pe care, dacă îl împerechem, îţi trimitem şi matale pui.

Cu stimă, etc., etc., ai tăi mameluci supuşi… (ss. două amprente cu tuş roşu, cardinal).

NOTĂ: Orice asemănare între comisul Dănole şi Dănuţ Mănăstireanu este întîmplătoare şi revoltătoare. Cît despre Ionaşcu şi Cristian Ionescu, ce să mai vorbim… 

 

Dune. Momo la Vuton

Filă de jurnal:  

“Astăzi am fost la bibliotecă şi am sughiţat pe o pagină de manuscris din sec. XVI. Apoi, am mai descifrat cîteva cuvinte din coptă. I-am trimis şi lui Dănole cîteva prafuri din ea, să facă o prăjitură de ziua sfîntului Ioan Botezătorul, să dea la cardinali. Apoi am fost la biserica dintr-o ţeavă. Anglicanii n-au avut copaci din care s-o lucreze. M-am simţit printre fiarele alea ca-n burta chitului, cu ţevile pe post de maţe. Au ghiorăit plăcut în tot timpul crizei… ăăă… predicii. Acum mă ejectez la universitate, să mă ocup de dromader. Pe Dănole l-a lăsat cămila. Să n-ai încredere în maşină: las-o acasă!.”

Dune. Sfinţii în şalvari

NOTĂ. Nu vă gîndiţi că Dănole e tot aia cu Dănuţ Mănăstireanu, Momo cu Emanuel Conţac, Ionaşcu cu Cristian Ionescu, Dămbrînci cu Dobrincu şi Jemniţă cu Jemnea. În astfel de cazuri, gîndirea nu ajută.

dragii mei momo, jemniţă şi dămbrînci, iertaţi-mi caligrafia, dar pe tableta mea s-a defectat taciscrinul pentru literele mari, aşa încît toate le voi scrie cu litere mici şi fie ca în cer să apară cu doctorate şi cu tot ce trebuie.

despre starea mea sufletească vreau să vă spun că e îndoielnică. în primul rind, încă de dimineaţă, cămilei i s-a bătut ochiul stîng, semn de nisipuri muşcătoare. noaptea l-am visat pe tuaregul ăla de ionaşcu şurubărind pe sub cămilă. ştiţi cît de sensibilă e la om vechi!

cînd l-a văzut pe ionaşcu pentru prima dată, a chelit biata de ea. asta s-a întîmplat anul trecut, cînd a venit profesorul ăla, wolff parkinson white să-i instaleze sindromul de preexcitaţie lui momo şi toţi au zis că va rămîne supraexcitat pe viaţă şi aşa a şi fost, doar că nu acolo unde credea lumea, ci la mintea lui la fel de sensibilă ca şi a cămilei mele.

e adevărat, sunt şi avantaje şi dezavantaje să umbli cu cămila cheală prin deşert. pe de o parte, scapi de chiştii pulmonari, pe de altă parte, nici lînă de şosete nu ai, pe care să mi le fi împletit comisoaia pentru iernile grele din moldova.

asta numai dacă n-oi sta toată iarna în deşertul ăsta, la masaj cu fete morgana şi acupunctură solară, care mi-au făcut atîta bine la creierul mic. este o metodă nouă, bazată pe insolaţia controlată. după primele proceduri eşti la fel de ameţit, dar legănarea nu se mai transmite la cămilă.

m-a sfătuit cineva să-mi iau o cămilă mai uşoară, mai ales pentru deplasările scurte de dimineaţă, cînd mă duc la tratament cu băi de cactus. l-aş ruga pe momo, care pleacă la colegiul lui, la wheaton, poate găseşte una sport, un dromader cu cocoaşa decapotabilă, să mă bată şi pe mine puţin furtuna deşertului în frunte. chiar şi de la secănd, numai să nu aibă lîna prea roasă şi să pornească din prima la cheia franceză.

în rest, am numai veşti bune. am primit icoanele alea pe care le-am comandat împreună anul trecut, cu sfinţii pictaţi cu turban. pe cînd şi la noi o frescă cu cina cea de taină cu apostolii aşezaţi cruciş, în şalvari şi cu giubea? n-a spus domnul să-ndrăznim? eu nu ştiu ce mai aşteptăm! vatican III? 

acum vă salut că se închide oaza şi iar rămîn pe dinafară şi răceşte cămila. lumea e plină de şacali şi de coioţi. nu-i băgaţi în seamă. voi priviţi cu nădejde la palmierul vieţii voastre. vă doresc un cocos dulce, cu sincretitate,

dănole, comis voiajor la „Mare-i Lumea”