Poveștile luminii

IMG_4902

Nu știu dacă Walden iese din tipar sau e alunecos ca un… țipar. Despre documentele primite și comentate de Marinel Blaj e așa cum am spus: pe unele le știu, pe altele nu. E bine că le pune pe blogul lui.
Marinel cunoaște mai bine decât mine lumea evanghelică. Era normal să știe mai multe și să poată stăpâni subiectul mult mai bine decât aș fi făcut-o eu.
Din punctul meu de vedere, cea mai mare enigmă legată de Anei Valentin este dacă a avut sau nu un rol determinant în destinul lui Wurmbrand și al lui Traian Dorz.
Walden încearcă să (ne) spună că da. Aici e punctul cheie al întregii demonstrații. Dacă nu are suficiente dovezi, doar simpla argumentare logică nu e suficientă și construcția se poate prăbuși oricând peste el.
Richard Wurmbrand a spus că-i iartă pe torționarii săi și nu i-a pomenit pe nume pe niciunul din ei. Nici măcar pe acest Anei Valentin.
Un cercetător pasionat, profesionist și liber de orice constrângeri de religie sau interese de grup, ar fi putut descâlci întreaga afacere, dacă ar fi avut acces la dosarele de la CNSAS.
Nici rolul lui Mike Olari nu mi se pare ușor de demonstrat. Sunt subiectiv și nu pot face judecăți de valoare în ceea ce-l privește. Aș putea să-l acuz de toate relele, inclusiv de manipularea unui document audio, dar numai el știe cum arăta interviul în totalitate.
Când am postat articolul din presa românească în care Anei Valentin îi acuza pe evrei de pogromul de la Iași (!), după 60 de ani de la tragedia respectivă, avocatul din oficiu Mike Olari s-a făcut nevăzut, pentru că devenea, brusc, politic incorect și apărătorul unui individ criminal, cinic și dezaxat. Or, exact de asta nu avea nevoie gruparea de albire a lui Iosif Țon, a cărei portavoce pare să fie Mike, fostul bancher falimentar din anii 90, mai ales după vara fierbinte în care a promovat un misionar inexistent, ajutat de alt aventurier al amvonului, Cristian Barbosu, fostul vameș capacitat de Harvestul american, mult lăudat de Daniel Brânzei pentru că umple România cu biserici ciudate numite Metanoia.
Supoziția lui Walden că ar exista o conspirație a răului, oricând capabilă de crimă, pentru a-și ascunde trecutul și afacerile cu multe zerouri, pare de domeniul fanteziei. Dacă biserica catolică a ajutat naziștii să emigreze în Americi, de ce n-ar fi făcut și evanghelicii același lucru pentru temuții securiști? Este aceasta o temă de meditație sau un subiect de roman polițist, în genul celor scrise de marele semiolog medieval italian, Umberto Eco? Mă îndoiesc că vom găsi prea curând un răspuns la această întrebare.

(În fotografie: Versuri din Poemele luminii ale lui Lucian Blaga pe taraba unui gospodar din comuna Costești, județul Iași. ”Eu nu strivesc corola de mununi a lumii și nu ucid cu mintea tainele…”.  Ca să încapă pe lemn pirogravura, gospodarul a mai ”lucrat” versul, dar esența e aceeași: Blaga merge cu roșiile și cu mustul nou.)

Împielițatul sau sinonimele diavolului

Împielițatul e în sens de dracul gol. Știu, nu e o plăcere pentru un creștin să citească despre necuratul. Nu e deloc recomandabil să-l stârnești pe neghiniță. Sfinții din vechime ne-au lăsat scris în Filocalie cât de dramatică e lupta cu bată-l vina.

Nu poți nega pe scaraoțchi, așa cum nu-l poți nega pe Dumnezeu. Nefârtatul contemporan este la fel de important astăzi, ca și în vechime. În vremurile din urmă, el va fi dezlănțuit. Sărsăilă nu doarme. Nichipercea e cu noi, e în preajma noastră și, cu cât crezi că ești mai tare, cu atât procletul te atacă mai rău.

Pe michiduță îl poți întâlni și în vise. Vi s-a întâmplat să vă luptați cu belzebut în somn? Mie da și vă pot spune că nu există un coșmar mai mare decât să ai de-a face cu spurcatul.

De un astfel de scaloi am avut parte în ultimele zile. El s-a dat drept altul. Ducă-se pe pustii a pus ochii pe blogul meu încă din perioada când scriam în fiecare zi despre falsul misionar Titel Maghiar.

I-am simțit mirosul de pucioasă și înainte: când am avut o serie de postări despre exorcizarea unui pârlea la o biserică baptistă din Sibiu.

Ucigă-l crucea apare când e rost de pradă. Bucuria sa cea mare  e să strice pacea din biserici. Din pricina lui, am scos butonul de apreciere de la blog și am schimbat aspectul. Asta nu înseamnă că am scăpat de bedă.

Mi-a promis că se va ocupa de mine imediat după ce am scris despre Samy Tuțac și Cristian Ionescu. Evident, mamona nu ține cu ei! Dracul a hotărât că trebuie lăsați să-și rupă gâtul. Șotcă urăște pe neo-protestanți, la fel cum îi urăște pe ortodocși, pe catolici și pe anglicani. Cum s-a ivit prilejul, ucigă-l toaca mi-a spus că face un blog doar pentru mine.

Până una-alta, și-a luat o haină nouă. A văzut că streagul Norvegiei cu zvastică în mijloc e o chestie care mă calcă pe nervi? A folosit simbolul în loc de gravatar și mi-a dat like, cu nume de prieten, la postări. A devenit nepriitorul.

Păcatul se teme de tămâie și de blog… când nu e blogul lui, împielițatul!

 

 

Marțianul

Filmul The Martian a fost nominalizat la Globurile de Aur, la categoria muzical sau comedie. A fost regizat de Ridley Scott, recunoscut pentru meticulozitatea cu care tratează fiecare cadru (vă amintiți,  probabil, de filmul The Duellists, din 1977, celebru pentru frumusețea imaginilor și răbdarea regizorului, care a așteptat luni de zile să pătrundă o rază de soare într-un beci, printr-o fereastră îngustă, și să lucească pe lama unei săbii).

Nu voi povesti filmul. E vorba despre două momente legate de religie.

Aflat pe Marte, eroul principal are nevoie de apă și, ca să o producă,  recurge la niste compuși chimici, care nu intrau in reacție decât încălziți la flacără.  Ca să obțină flacăra, avea nevoie de lemn și singurul pe care l-a găsit a fost un crucifix, cu Hristos răstignit pe el. Sper să mă ajuți de data asta, i-a spus Matt Damon Isus-ului de lemn. Apoi, i-a dat foc.

Al doilea moment „religios”, intr-un film unde numai despre religie nu era vorba, s-a petrecut pe Pământ,  în sala de control al zborurilor spațiale de la NASA. La un moment dat, situația a devenit disperată și  unul din directori l-a întreabat pe altul dacă are credință în Dumnezeu.  Tata e hindus și mama e creștină,  a spus tipul, rânjind.  Cu alte cuvinte, așteptăm ajutor din două părți.

Hristos arzând pe Marte și sincretism pe Terra,  două mesaje clare, într-un film de duzină, nominalizat la Globurile de Aur de anul acesta.

 

 

Primul Război Fundamentalist Islamic împotriva omenirii (4) Versetele satanice

Care e povestea versetelor satanice?

Mecca și Medina erau grupuri de tabere în jurul unei oaze. La început, nu aveau nici măcar un zid înconjurător.

Societatea nomadă era plină de reguli și era conservatoare. Binele grupului era mai presus decât libertatea individuală.

La început, lumea nomadă fusese matriarhală. Existau familii mari, la care se adăposteau și orfanii. A urmat un proces de transformare. Orașul a devenit patriarhal. Au apărut nedreptățile de tot felul.

La Mecca, se înălțau temple în cinstea a trei zeițe: Al-Lat, Al-Manat și Al-Uzza. Ele erau reprezentate ca niște lebede înaripate. Semnănau cu niște îngeri.

Orașul Mecca se îmbogățea de pe urma caravanelor de negustori. Negustorii se opreau și aduceau ofrandă celor trei zeițe. Cu alte cuvinte, ei plăteau o taxă.

Templele au ajuns sub controlul celor mai înstărite familii din Mecca. Zeițele înaripate erau sufletul economiei din oaza respectivă.

În cetrul orașului Mecca era o clădire, cunoscută sub numele de Cubul, sau Ka’aba. Acolo se găseau întruchipările a sute de alți zei. Nu exista o specializare a fiecărui zeu în parte: unul cu ploaia, altul cu războiul, etc., ceea ce le-a scurtat existența.

Ofrandele erau aduse cu un scop precis: sănătatea copilului, viitorul afacerii, secetă, scandal sau vreo poveste de amor.

Cea mai importantă zeitate din Cub era Al-Lah și era un soi de bărbat al zeiței Al-Lat. Al-Lah devenise foarte popular.

Mohamed ibn Abdullah era un orfan, din familia Banu Hasim. Avusese o copilărie grea și fusese crescut de unchiul său, numit Abu Talib.

Când a ajuns la adolescență, Mohamed l-a însoțit pe unchiul său în călătoriile negustorești. Așa a ajuns cu el în Siria.

În timpul acestor călătorii, Mohamed a întâlnit creștini, adepții sectei nestoriene. De la ei a aflat istoriile din Vechiul și Noul Testament. După capul acestor nestorieni, Hristos s-a născut într-o oază, sub un palmier. Mohamed a preluat tema și a pretins că i-a insuflat-o arhanghelul Gabriel. În sura Maryam, el a scris că Maria l-a născut pe Isus sub un palmier, într-o oază.

Mohamed a devenit un negustor dibace și cinstit. La vârsta de 25 de ani s-a căsătorit cu o femeie bogată și mai bătrână decât el, pe care o chema Khadjia. Timp de 15 ani a avut parte de fericire conjugală și prosperitate în afaceri.

La 40 de ani, l-a lovit dorul de ducă și s-a retras într-o peșteră de pe muntele Hira, să trăiască ca un pustnic. Acolo pretinde că s-a întâlnit cu arhanghelul Gabriel, care i-a poruncit să recite niște versuri.

Crezând că i-a luat mintea foc, Mohamed a luat-o la fugă, dar nevasta și prietenii l-au întors din drum, ca să verifice ce vrea Dumnezeu de la el.

Așa a devenit Mohamed mesagerul lui Dumnezeu și a fost prigonit. A fost nevoit să plece la Medina. Acolo a devenit un conducător militar priceput, a făcut legi și a condus treburile orașului.

Sistemul de valori al Coranului reprezenta codul pe cale de dispariție al arabilor nomazi. Teologia propovăduită de el, deși era, în esență, conservatoare, a fost îmbrățișată de săraci și de mulțimile deziluzionate. În acest fel, din conservatoare, ea a devenit, paradoxal, de-a dreptul revoluționară.

Există mai multe culegeri de legende despre viața profetului Mohamed. Ele se numesc hadith. Una din aceste povestiri este de-a dreptul fascinantă și ne lămurește ce a fost cu versetele satanice.

Într—o bună zi, profetul a coborât de pe munte, recitând  în gura mare sura 53, numită an-Najm, sau Steaua. Această sură conținea următoarele cuvinte:

”Ce credeți despre Al-Lat și Uzza și Manat, a treia după ele? Acestea sunt lebede, ce zboară sus și în mijlocirea lor să se nădăjduiască.”

Ulterior, după un timp, care putea să fie zile, săptămâni sau luni, profetul s-a întors de pe munte rușinat și a cerut să se înlocuiască versetele din sura 53, cu altele, complet opuse:

”Ce credeți despre Al-Lat și Uzza și Manat, a treia după ele? Acestea sunt numai numiri pe care le-ați numit voi și părinții voștri. Dumnezeu n-a trimis asupra lor împuternicire.”

Mohamed a pretins că prima variantă a surei i-a fost insuflată de diavol, care i-a apărut sub chipul arhanghelului Gabriel. De aici le vine numele de versetele satanice.

Care a fost adevărul?

Templele celor trei zeițe erau importante din punct de vedere economic, așa cum am arătat. Ca să înceteze prigonirea musulmanilor și Mohamed însuși să capete un loc în consiliul orășenesc, a pus în Coran prima variantă, cea în care Mohamed vorbea frumos despre zeii potentaților.

Care a fost cauza care a dus la schimbarea surei nu se știe. Mohamed a dat-o cotită cu ispitirea diavolului. El a mărturisit că a fost ispitit și s-a lepădat de ispită: ”Am inventat lucruri împotriva lui Dumnezeu și i-am pus în gură cuvinte pe care El nu le-a rostit.”

Salman Rushdie a auzit povestea în copilărie și a fost fascinat de ea. Ulterior, când a devenit scriitor, a exploatat magistral tema într-un roman pe nume ”Versetele satanice” (1), din care partea a doua, ”Mahound”,  merită citită cu atenție.

În cartea sa de memorii (2), el face un rezumat al poveștii, din care am luat și eu ideile principale de mai sus.

Ce a urmat?

Salman Rushdie a fost condamnat la moarte de un lider islamic, ayatollahul Khomeini, pentru că a luat numele profetului în deșert. Au urmat ani de prigoană, în care scriitorul a fost ascuns de serviciile secrete britanice în diverse locații, cărțile sale n-au mai fost publicate decât cu mare teamă și întârziere, iar viața sa de familie a fost, practic, distrusă.

Mai trist a fost felul în care s-au lepădat de el contemporanii, cunoscuții, criticii de artă, editorii. O lume de lași, așa cum sunt și cei care au condus Uniunea Europeană de ani buni încoace, tolerând toate mofturile, agresivitatea și intoleranța indivizilor care au musulmanizat Europa.

Oamenii care l-au admirat înainte au ajuns să-l condamne pe Rushdie pentru curajul său de a gândi cu voce tare.

Închei cu un pasaj amar din cartea sa de memorii, în care scrie despre sine la persoana a treia:

”Rushdie era un câine. Rushdie, conform comentariilor făcute în particular de multe persoane de vază- inclusiv prințul de Wales, care a emis aceste comentarii la un prânz cu prietenii lui…-, nu inspira prea multă simpatie. Rushdie merita tot ce pățise și trebuia să facă ceva ca să șteragă marele rău pe care-l comisese. Rushdie trebuia să înceteze să mai insiste cu ediții de buzunar, cu principii, cu literatura și cu faptul că avea dreptate. Rushdie era profund urât și prea puțin iubit. Era o efigie, o absență, ceva subuman. Singurul lucru pe care Rushdie-această creatură- trebuia să-l facă era să-și ispășească păcatul.”

Iar toate astea se petreceau în Anglia Elisabetei, nu la Teheran…

  1. Salman Rushdie, Versetele satanice, pag. 111-157, ed. Polirom, 2007.
  2. Salman Rushdie, Memorii, pag. 53-58; 280-281, ed. Polirom, 2012.

 

 

 

Primul Război Fundamentalist Islamic împotriva omenirii (3) Războiul sfânt

Mahomedanii se întâlnesc în adunările lor în patru moduri diferite, scria Elias Canetti (1) în celebra sa carte, ”Masele și Puterea”, pentru care a primit premiul Nobel pentru literatură, în 1981.

Am convingerea că acum nu l-ar mai fi primit. Vremurile s-au schimbat, adevărul nu se mai spune ca pe vremuri. Doctrina politicului corect ne-a sucit mințile sau, pur și simplu, ni le-a șters de tot.

Așadar, mahomedanii se întâlnesc 1. în grupuri mici, pentru rugăciunea zilnică, când se îndreaptă cu fața către Mecca. O dată pe săptămână, Vineri, se adună în grupuri mari și se roagă, cu fața tot spre Mecca. 2. Se adună în vederea războiului sfânt împotriva necredincioșilor. 3. Se adună la Mecca, la marele pelerinaj. 4. Se adună la Judecata de apoi.

Mai mult decât în alte religii, scria Elias Canetti, islamicii împart oamenii în două categorii: credincioșii și necredincioșii.

După o moarte fără vise și fără amintiri, morții se trezesc la sunetul trompetei și se așează în cele două tabere, așteptând judecata. Fiecare știe exact ce-l așteaptă: pentru unii, speranța, pentru alții, spaima.

Împărțirea lumii în două categorii este obligatorie și esențială pentru islam. Credincioșii și necredincioșii reprezintă grămezi distincte de oameni.

Soarta celor două grupuri este lupta reciprocă. Războiul are un caracter sfânt, pentru că de el depinde în ce grupă te vei trezi la sunetul trompetei.

Pelerinajul la Mecca este un element important în viața unui musulman. Masa de credincioși se adună lent, din toate țările lumii, peleinajul putându-se prelungi, în funcție de distanța pe care trebuie să o străbată credinciosul, săptămâni sau luni.

Masele de pelerini sunt pașnice. Dar, această stare nu durează mult, războiul religios reintrându-și în drepturile sale.

Canetti scria, negru pe alb, următoarele (citez integral pasajul, pentru a nu fi înțeles greșit):

”Coranul, cartea Profetului, inspirată de Dumnezeu, nu lasă nicio îndoială în această privință. După ce au trecut lunile sfinte, ucideți-i pe necredincioși, oriunde îi veți găsi prindeți-i, împresurați-i și împotriviți-vă lor oriunde s-ar ascunde.”

E vorba nu doar de răspândirea credinței, ci și a zonei lor de putere, care este sfera de putere a lui Allah.

”Pentru luptătorii islamului, importantă nu este atât convertirea necredincioșilor, cât supunerea lor.”

Nu văd ce-aș mai putea adăuga la toate astea. Cred că vă răsună, deja, în urechi, strigătele de luptă ale demenților din ISIS, care urmează, pas cu pas, ideile principale ale doctrinei de mai sus, pe care a descris-o, magistral, Canetti, într-o vreme când, încă, se mai putea spune adevărul.

Cu alt prilej vom vorbi despre versetele satanice și despre autorul lor, Salman Rushdie (2), care a fost condamnat la moarte de liderii religioși islamici.

Fatwa:

”Îi informez pe musulmanii mândri din lume că autorul cărții Versetele Satanice, care este împotriva Islamului, Profetului și Coranului, precum și toți cei implicați în publicarea ei și care au avut cunoștință de conținutul acesteia, sunt condamnați la moarte”.

Așa începea vânătoarea, de ziua îndrăgostiților, pe 14 februarie 1989. Subiectul este pilduitor pentru zilele pe care le trăim.

Nu știau liderii europeni toate astea? Ba bine că nu! Dar nu le-a păsat, sau, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Romani, Dumnezeu i-a lăsat in voia minții lor blestemate, iar tragedia de la Paris este consecința acestei orbiri.

BIBLIOGRAFIE

  1. Elias Canetti, Masele și puterea, pag. 186-189, ed. Nemira, 2009.
  2. Salman Rushdie, Joseph Anton-Memorii, ed. Polirom, 2012.

Cristian Tudor Popescu-Turbatu

Bine zice Daniel Costache când zice ce zice!. Și nu se poate să nu-i răspund, cu dragostea mea de frate mai mare. 

Am văzut și eu noile ”perle” ale îndrăcitului (fost îndrăgitului… vezi, suntem la o iotă între rai și iad, între drac și dragoste… frumoasă, miezoasă și periculoasă limbă avem, frate Daniel…) și primul gând mi-a zburat la tine.
Și ți-am dat dreptate. Să știi că omul ăsta are un program (nu progrom, progrom văd că vor alții, pe facebook).

Nu degeaba a făcut facultatea de informatică, pe vremuri, CTP-ul. Automatizări și calculatoare. Omul ăsta a fost creat cu declic întârziat.
Îl mănâncă la degete în postul mare, înaintea celei mai mari sărbători creștine.

Cred că trebuie să respectăm învățăturile apostolului Pavel, dragă Daniel, și să ne scuturăm încălțările de praful locurilor unde pixelii noștri nu au fost primiți. Și să trecem mai departe.
Dar să nu tăcem! Iarăși, ai dreptate.

Încă o chestie ciudată cu omulețul ăsta, deghizat iezuit inchizitor. Când au fost uciși ăia de la Charlie Hebdo, la Paris, CTP-ul i-a acuzat, într-un fel, că prea au întins coarda. A povestit despre un soi de înțelegere, între el și marinarul bețivan Traian, să nu-i jignească pe arabi. Ca să-i jignească pe creștini cu cine s-o fi înțeles? De la cine-a primit liber? Că de la Iohannis, protestantul meu, mă cam îndoiesc…  

Spre deosebire de falsul profet Mahomed, gratulat cu trandafirii tăceri țepoase,  Isus a avut parte din plin de scuipatul lui Cristian Tudor Popescu-Turbatul.

Dumnezeu a mințit, a zis omul, aiurit. Or, prin Dumnezeu, noi înțelegem Sfânta Treime. Cu alte cuvinte, au mințit nu Unul, ci Trei, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Nu e un sofism, e teologie. Or, la teologie a zis CTP-ul că nu-l bate nici dracul. 

Acolo era locul unde trebuia să ajungă CTP-ul, să spună că Duhul Sfânt minte. De aici încolo nu mai e nimic. Sau, cum cred necredincioșii, este neantul. 

Parafrazând o lozincă veche, de la Universitate: păcat, mare păcat, pentru talentul lui vărsat.

Un primar gay, atei şi multe moschei

Ideea de crimă, făptuită cu sânge rece, premeditată şi ideologic motivată m-a determinat pe mine să spun, la câteva ceasuri de la tragedie, Je suis Charlie!

Am explicat, ulterior, că nu măscările pe care le desenau aceia au contat, nu lor mă raliasem.

Cea mai frumoasă relatare pe această temă a fost a lui Tabita. Ea este o creştină româncă, plecată de mai mulţi ani să muncească în Spania.

După cîteva zile, tot ea a mai trimis un comentariu, cel puţin la fel de interesant ca primul.

Era vorba acolo despre societatea în care trăim. Despre cea vestică. Despre homosexualitate şi ateism. Despre biserica lui Hristos care cere aprobare să funcţioneze şi nu o primeşte. Despre minaretele care au împânzit şi se ridică tot mai sus pe cerul Europei.

Cele două atricole le-am pus alături, pentru că sunt faţetele unei singure  realităţi.

I.  În zona unde stau, cea mai bună fruterie este marocanã. Nici chinezii, nici pakistanezii şi nici chiar spaniolii nu au fructe ca la ei. Cumpãr, aproape zilnic, de acolo (fructe şi legume), de când stau în zonã. Recunosc cã sunt alte fruterii mai aproape, dar de o calitate îndoielnicã.
Azi, când am ieşit afarã, mi-am pus în piept o hârtie cu: “JE SUIS CHARLIE!” Am zis cã este o nebunie ce fac, aici, într-o zonã populatã de musulmani, dar am vrut sã vãd reacţia lor.
Când am ajuns la semafor, am vãzut patru studente. Le-am ocolit, însã una îmi aruncã o privire chiorâşã. O ignor. Dupã trãsãturi, îmi pare marocancã, dar nu are portul lor.
Pe bulevard, în drum spre fruterie, lumea trece şi zâmbeşte! Sau se zbat sã desluşeascã ce scrie pe pieptul hainei. Ajung la supermarket, intru, dau ziua bunã, însã nimic. Lumea este ocupatã cu ale ei. Ies şi intru în fruterie. Aglomeraţie. Bãieţii din fruterie aranjeazã fructe. Trec pe lângã ei şi simt cã-şi feresc privirea de mine. Cu “JE SUIS CHARLIE!”, îşi dau seama cã nu sunt de a lor. Cumpãr şi ies, lipind apoi hârtia pe un stâlp.
Tãcere! Sau ignoranţã! Sau ironie! Ironie, cã mãnânc curmale şi mere de la marocani, în timp ce scriu aici:” JE SUIS CHARLIE!”

Eu sunt mai rea decât Charlie!

II.  Lupta împotriva creştinismului a devenit tot mai vizibilã în Spania şi planul diavolului este acela de a nimici sãmânţa lui Avraam, dar nu va reuşi. Cã “nuiaua” pentru noi sunt masonii, islamicii ori ateii… aceasta nu împiedicã planul pentru salvarea şi mântuirea noastrã prin Cristos.
Un exemplu:

La noi, primarul este gay şi ateu. Cei ce lucreazã la primãrie îi sunt asemenea. Contra familiei, contra bisericii, contra creştinismului
Am avut ceva probleme cu biserica, în obţinerea licenţei, iar responsabilul de la urbanism ne-a anunţat cã nu ne va da aprobare cât timp va fi acolo.

Biserica s-a smerit (Domnul sã ne punã în continuare aceastã dorinţã!) şi responsabilul a fost înlocuit. Ca sã nu mai spun cât de mult se bucurau de necazul nostru “fraţii”!

Ieri, sefa mea era îngrijoratã pentru protestele marocanilor din Andalucía. Spunea cã este justificatã atitudinea islamicilor, de vreme ce teritoriul le-a aparţinut cândva.

Şi cã guvernul îi susţine (PSOE) în recuperarea moscheelor. Dacã se extinde, Rajoy(PP) va trebui sã se limiteze la ţara lui şi nu la spaţiul Schengen.
Sigur, limitarea va veni pentru “europenii estici” şi nicidecum pentru cetãţenii ţãrilor unde aurul e negru. Pânã atunci, cât stãm în Spania, sunt datoare sã mã rog pentru fericirea Spaniei, cãci fericirea mea atârnã de a ei.

Domnul este tãria noastrã şi nu ne temem chiar de s-ar zgudui pãmântul…

Amin!  O zi binecuvântatã sã aveţi!”

Marșul robilor de la Paris

Marșul republican de la Paris nu m-a interesat. Am ajuns acasă târziu și am văzut poza de familie a masonilor care conduc Europa. În urma lor, mulțimea care bătea din picioare să intre în scenă.

Rezultatul săptămânii confuze prin care am trecut este că lumea a intrat, pe față, într-o eră nouă.

E ca în romane: Război și Pace începe la un bal, Forsyte Saga cu o nuntă. Marii autori au găsit formula cea mai simplă și verificată a prezentării laolaltă a personajelor din cărți.

Parisul și New York-ul: care din ele este capitala culturală a lumii post-moderne?

Un lucru este cert: ambele au devenit țintele cele mai mediatizate ale terorismului islamic. Nu e un titlu de glorie. E un fapt.

Masoneria a avut, încă de la început, câteva obiective majore: desființarea monarhiilor, proclamarea republicii universale, sincretismul religios, sclavia egalitaristă a celor mulți și atacul împotriva creștinismului.

Parisul a mai fost martorul unei revoluții sângeroase, cu o manarhie decapitată la propriu. Tot el a devenit gazda triumfului de etapă al celor care ne conduc, pe față, din umbră sau penumbră. Lojele de pretutindeni și-au dat întâlnire și mâna la Paris.

Charlie Hebdo e un pretext. Atacul de la magaziunul evreiesc intră în logica lucrului ”bine făcut”. (Că veni vorba: ce căuta Mahmud Abbas la sindrofie?)

Primele roade se văd: premierul Spaniei vrea să îngrădească libera circulație în spațiul Schengen, în timp ce naționalistul Viktor Orban vrea să curețe Ungaria de emigranții economici.

Din punct de vedere religios, Charlie Hebdo va continua să apară, sub un înveliș fals de martir pentru libertate, într-un tiraj de un milion de exemplare. Deocamdată.

Sclavii se bucură. Prostește. Vă mai amintiți de Corul robilor din Nabucco al genialului Verdi? Verdi a fost mason, republican, ateu și, de ce nu?  profet. Profet al celui rău. 

Doi magnaţi ai necredinţei

În ultima săptămână, doi oameni celebri au vorbit despre necredința lor. Unul este artist, Woody Allen, celălat e om de știință, Stephen Hawking. 

Necredincioșii au ceva comun cu homosexualii: aduc mereu vorba despre viciul lor. Pentru că, după opinia mea, dincolo de a fi o tară, lipsa de credință a devenit un viciu.

Se pare că cei doi sunt mândri să-şi râcâie rana. Exhibiționiști, evident, la un nivel înalt. Pentru că e la fel de rușinos să-ți expui goliciunea sufletească, ca și pe cea trupească. Mai ales în public. Exemplar.

Lipsa de pudoare a celor doi nu cunoaște limite. Nu e de mirare că au mereu succes. Mulți gândesc ca ei sau găsesc justificare să o facă. Maimuțăreala e un cuvânt care li se potrivește, în context.

Interesant e că cineastul a făcut un film recent, bine primit de critică, pe tema confruntării dintre o tipă credicioasă în ceva și un tip care nu credea în nimic.

Woody Allen este poate cel mai inteligent om din cinematografie. A recunoscut-o, într-o carte de interviuri, însuși Al Pacino. Multe din filmele lui sunt geniale. Woody Allen e unul din favoriții mei. Atunci, cum se împacă asta cu necredința lui? E greu de explicat.

La 79 de ani, Woody e în plină formă. Nu crede în viața de apoi, nu-i pasă de ce lasă în urmă și își trăiește fiecare clipă cu intensitate. Evident, se teme de moarte, pentru că, după ea,  el crede că va urma neantul.

Nu e politicos când vorbește despre credincioși, indiferent dacă e vorba de creștini, musulmani sau budiști. Îi consideră un soi de lași, care se mint singuri, ca să nu se gândească la moarte. Sau, să o nege pur și simplu.

Asta nu înseamnă că Woody Allen s-ar simți bine în pielea lui, știind ce urmează. Ce poate să fie mai nasol decât să crezi că nu mai vine nimic după aia? Nici măcare iadul…

Noaptea, se trezește plin de angoase și aprinde televizorul, ascultă muzică sau citește o carte. Apare teama de necunoscut. Fuga de sine.

Spre deosebire de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, de exemplu, care erau agnostici, dar regretau din tot sufletul că nu pot să creadă în Hristos, Woody Allen nu are astfel de păreri de rău. La capitolul regrete, un lider a fost Octavian Paler, agnostic și el.

Woody e vesel, prolific și cu gena tare: părinții săi au atins aproape suta. El are și un zeu: norocul. Lui îi datorează totul: faptul că a făcut arta pe care a iubit-o și că a avut succes.

Filmele sale au ecou în orașele mari și, mai ales, în Europa. În cele mici și în America patriarhal-rurală, mai puțin sau deloc.

Stephen Hawking, astrofizicianul, om cu o inteligență de vârf, e necredincios. Anunță ”decesul” supremației inteligenței umane, care se va înclina, în curând, în fața celei artificiale.

Complet imobilizat, suferind de scleroză laterală amiotrofică, vorbește prin intermediul unui calculator. Vocea sa este sintetică. Spunea, zilele trecute, într-un jurnal parizian, că mulți tineri din viitor îl vor imita, preferînd vocea robotului în locul celei proprii. Anul 2015 va fi unul important în lumea inteligenței artificiale.

El spunea că evoluția biologică, rămasă de căruță, a fost înlocuită de cea a informatică, că s-a mutat de la genă, la ordinator.

În toamna aceasta a aspărut un film artistic despre viața lui. Nu l-am văzut. Nu ştiu dacă merită.

O lume. O lume cu de toate. Moda toamnei: artă şi ştiinţă multă, dar credință ioc. 

 

Ciorba cu potroace de drac

Știrea săptămînii care a trecut- sau, mai bine zis, năzdrăvănia ei- a fost șopîrla emisă de Shimon Peres, nonagenarul ex-președinte al Israelului, care, aflat în vizită la papa Francesco,o  băbătie aproape similară cu el, a afirmat că lumea ar avea nevoie de o Organizație a Religiilor Unite, ceva în genul ONU, dar mai puțin comic.
Elucubrația pare (pre)lucrată intenționat să dea apă la moară anti-semitismului, islamismului fundamentalist și panslavismului rusesc, ultimul promovat de ortodoxul de pradă și paradă Volodea Putin.
Nu are sens să analizăm, zic eu, motivațiile unui asemenea pseudo-proiect care sper că e doar utopie.
Peres a avut viziunea pieței Sfîntului Petru, plină pînă la refuz cu peste o jumătate de milion de gură-cască, veniți să asculte glumele lui Francisc, aflat în fruntea organizației dumnezeilor sans frontieres.
Nimeni altul nu poate fi în fruntea acestei monstruozități decît tine, Francisc dragă, pentru că ești tipul cel mai koscher de pe planetă la această oră- i-a gîngurit Peres, într-un text ușor modificat.
De acolo, printr-un proces de hipnoză generalizată, cetățenii din piață nu se vor duce să mai ardă o cruciadă ca pe vremuri sau să frigă vreun eretic ca mine, ca iezuiții lui Francisc din vechime, ci vor băga spaima în bandele isterice de teroriști, lăsîndu-i fără rețete compensate.
La cîte povești am citit zielele astea prin presă (inclusiv că Putin seamănă cu Hitler), nu mai lipseau decît moșnegii ăștia să pună capac la ciorba în clocot cu potroace de drac.