S-a trezit fantoma veche

Circulă sau, mai degrabă, bântuie pe net un soi de listă, numită Lista lui Soros. Un individ pe nume Dan Enache a postat-o recent, fiind preluată de pe o revistă online, numită Justițiarul. Aceasta (sau acesta) are pe frontispiciu un slogan: este o ”Revistă de atitudine împotriva corupției și abuzurilor”.

Lista respectivă cuprinde un șir de personalități ale vieții noastre publice care ar fi ”trădat România”, fiind ”colaboraționiștii” lui Soros. Dintre cei mai cunoscuți, aș aminti pe Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici, Vladimir Tismăneanu, Teodor Baconschi, Adrian Cioroianu, Stelian Tănase, Andrei Oișteanu…, ca să nu enumăr decât pe cei ale căror cărți sau articole  le-am citit de-a lungul vremii. Cu alte cuvinte, care m-au intoxicat și pe mine, devenind, la rândul meu, trădătorul României.

Articolul prezintă ”o listă cu o parte din foștii sau actuali membri ai Grupului de Dialog Social, ai Fundației pentru O Societate Deschisă sau ai altor ONG-uri afiliate Open Society Romania Network. Datele prezentate de noi pot fi verificate și sunt publice”.

El face trimitere la o listă mai veche, din 2006, publicată în ziarul Ziua. Or, ceea ce e vechi poate deveni, cu timpul, respectabil.

Nicăieri nu se arată cum au trădat aceste persoane neamul și țara. Cuvântul ”colaboraționiști” nu înseamnă, nici pe departe, același lucru cu ”colaboratori”.

Acuzațiile sunt grave, chiar dacă nu sunt probate. E foarte vag să spui că țara  a ajuns așa cum este azi din cauza lor. Că ei sunt ”trădătorii României”. Să-i pui la stâlpul infamiei.

Din păcate, aceste ”documente” incendiare se adresează unei categorii de populație care nu citește, care nu se informează și care nu are, de cele mai multe ori, nici măcar o bază străvezie de cultură. Care gândește în lozinci, care nu suportă dialogul. Cu acești oameni nu se poate discuta, pentru că ei au, deja, un răspuns potrivit la toate întrebările.

De ce e periculos să te joci cu cuvintele? Pentru că realitatea este cuantică, ”în sensul că observatorul participă la ea și o creează”, cum spunea, mai demult, Umberto Eco, explicând semnificația profundă a romanului său ”Pendulul lui Foucault”. Ulterior, mesajul a fost reluat de el în ”Cimitirul din Praga” și în ”Numărul Zero”.

Orice interpretare a unor date din realitate își creează singură realitatea, adică are ”valoare ontologică”, după cum spunea Ioan Petru Culianu.

Exemplul unui astfel de fals au fost ”Protocoalele înțelepților sionului”, născocite de un ofițer țarist pe nume Boutmy. Acest om a formulat un document în baza căruia s-a născut o nouă realitate. El a justificat persecuția evreilor și, în final, a condus la cel mai abominabil eveniment din istorie, holocaustul, în care au fost uciși șase milioane de evrei.

Ficțiunea a devenit istorie, falsul a devenit realitate, holocaustul relevând această dimensiune cuantică de care vorbea Eco.

Tot Umberto Eco arăta că ”fiecare grup uman își are centrul său și acționează din această perspectivă”, chiar dacă, dintr-un anumit punct de vedere, totul pare o absurditate.

Nenorocirea e că, participând, prin promovarea unui fals, la fabricarea istoriei, această realitate inventată se pune în mișcare și ne distruge, în final, pe fiecare.

Emil Cioran a scris un text nefericit, în anii ’30, ”Schimbarea la față a României”. A regretat toată viața acest lucru. În corespondența către fratele său Aurel Cioran, el spunea că de trecut nu scapi niciodată, că vine peste tine când nici nu te aștepți. La fel a pățit și Mircea Eliade, care a devenit, în tinerețe, un intelectual devotat ideilor legionare. Moshe Idel se întreba, în cartea sa despre Eliade, cum a fost posibil ca un savant de o asemenea anvergură să fi avut idol pe Moța, un legionar de joasă speță.

Nae Ionescu a explicat, într-o discuție povestită de Mihail Sebastian în Jurnalul său, că ei, legionarii, nu îi vor ucide cu plăcere pe evrei, cum făceau nemții, ci cu milă, doar din necesitate. Mihail Sebastian se întreba, săracul, evreu fiind, ce mai contează pentru un mort dacă a fost ucis cu milă sau cu bestialitate.

Scrierile lui Nae Ionescu, Mircea Eliade și Emil Cioran au contribuit la creearea unei alte realități. Existau și pe vremea aceea liste cu ”trădători de țară”. Nicolae Iorga a fost ucis de legionari din greșeală, pentru că savantul nu-i iubea deloc pe evrei.

Naționalismul și panslavonismul, marca Putin, mascat de excesul de ortodoxie, sunt la rădăcina acestor inițiative ”patriotice”, cum e documentul despre care vorbesc azi. Vor mai apărea și altele, sunt convins de asta. Prin lume bântuie iar vechea stafie.

Un prieten de pe facebook, Mișu Croitor, a preluat lista și a pus-o pe pagina lui. L-am întrebat de ce-a făcut-o. Pentru că convins că e adevărată. Probabil că știe Mișu și de ce. Din cauza lui am scris această postare.

În fotografie:  o specie de document care creează o falsă realitate, care a circulat printr-un orășel de provincie în timpul ultimelor alegeri prezidențiale. 

IMG_4904

Duda pe tort

IMG_0368

Când un împuțit de comunist a dat o lege și un alt împuțit de comunist a luat moara bunicului meu, naționalizată la timpul istoric potrivit, n-am zis nimic. Eram prea mic.

Am spus că așa e la comuniști, că suntem o generație sacrificată, dar nu știam la care să mă opresc, la a mea sau a bunicului meu.

Au venit alți împuțiți de comuniști care au spus că am dreptul la proprietate, dar trebuie să-mi aleg alt loc, cât mai aproape de apă, poate așa ne va lua viitura, pe mine și pe bunicul meu, care nu e decât amintirea bunicului meu.

Apoi, îmupuțitul de comunist, care a luat moara bunicului meu și a luat moara mea după legea împuțitului de comunist care a dat legea, a trecut la partidul liberal, care e un împuțit de partid comunist.

Am înțeles că generație sacrificată e atunci când un împuțit de comunist îți ia moara, altul ți-o ia a doua oară și al treilea ți-o ia defefinitiv, bunul bunului meu, în veacul veacului.

Am înțeles că regele și familia regală nu sunt o generație sacrificată, pentru că lor li s-a dat totul, cu excepția coroanei, pe care a luat-o un împuțit de comunist și a pus-o pe capul altui împuțit de comunist. La trecutul mare, micul viitor.

(În imagine: România pe un drum european fără întoarcere.)

Viața bate filmul

DSC03481

Se întreba un comentator: care cancer e mai bun? ăla de care ai scăpat, sau ăla de care suferi în prezent? De cine să te temi mai mult: de ”întovărășirile” staliniste sau de ”sovromurile” capitaliste? Din moment ce eticheta de ”democrație” era lipită pe ambele borcane, una zisă populară, cealaltă originală, ambele fiind fabricate sub licență politică și încapsulate la vid sfânt, nu e o pierdere de vreme să cauți potcoave de cai morți, când armăsarii celor patru cavaleri ai apocalipsului galopează prin biserică?

Cu alte cuvinte, e frumoasă istoria și condamnabile personajele ei, dar cu ochii după cer, ni se strecoară omul negru printre degete. Dacă ai schema, matrița jocului, o poți repeta la infinit, modificând numai culorile: din verde, faci roșu, din roșu, albastru, portocaliu, etc. Dacă știi regulile, știi să muți piesele, iar dacă știi piesele, le aranjezi pe tabla lumii și te dai în scânciob cu evanghelia prosperității.

Într-un film de Tarantino, genial în felul său, personajele nu se mai oboseau să poarte nume de oameni, ci de culori, ca pionii de la jocurile copilăriei: noi nu jucam jocurile foamei, noi chiar făceam foamea. Harvey Keitel, Tim Roth, Michael Madsen și Steve Buscemi erau Mr. White, Mr. Orange, Mr. Blonde și Mr. Pink. Drăguț, nu? Atâta doar că tipii erau criminali, iar jocul era pe bani mulți.

În lumea așa-zis evanghelică neo-protestantă lucrurile nu au stat deloc diferit, pe principiul ”viața bate filmul”. Și-au schimbat numele, culorile, țările, religiile, dar afacerile au mers strună. Când s-a îngroșat gluma, au sărit în nădragii de duminică, și-au tras un juvăț de gât numit cravată și au intrat pe poarta mare a bisericii baptiste și penticostale. Pentru că unde găsești o apă bătută în piuă mai proaspătă, o iertare mai fragedă și un creier mai ofilit decât la noi?

Va urma un nou capitol din viața lui Walden. Invocația lui din final mi-a amintit de procesele din Africa de Sud, după căderea cortinei apertheid-ului, când s-au întâlnit, față în față, torționarul și victima. Unul a mărturisit, celălalt a iertat. A fost singurul mod prin care s-a restabilit pacea într-o țară. Și, pentru că am vorbit de film, de revăzut, în acest sens, Country of My  Skull, cu Juliette Binoche și Samuel L. Jackson

În biserică, de la masa tratativelor, lipsesc ambele tabere și, mai ales, victimele, cele care pot să spună, să povestească, să arate cu degetul pe criminali: fie că au fost monștrii în uniformă, care le-au torturat sau ucis rudele, fie că erau turnători ”de drept comun”. Atunci, vă întreb: ce fel de pace s-a lăsat între noi? Sau, mai bine să ne ierte Dumnezeu pe noi… amândoi?

(În fotografie: un miel între două cârtițe, scăpat de masa de la Paște, pe o pajiște lângă Ozana, la câtiva metri de casa lui Creangă Ion.)

Egiptul, invers

IMG_2828

După cum stau lucrurile, mulți creștini din biserică n-au învățat nimic din trecut, iar prezentul a venit peste noi și ne-a găsit nepregătiți.
Biserica nu are mijloace, nu are anticorpi să lupte împotriva trădării din mijlocul ei.
Securitatea comunistă a fost înlocuită cu alte organisme interesate să afle și să manipuleze credincioșii din adunare. Interesele financiare și politice sunt imense, iar românii risipiți pe tot pământul se simt băgați în seamă dacă ridică glasul pentru una sau alta din temele zilei.
Să nu-mi spună cineva că au plecat de prea mult bine! Mulți o duc ca sclavii în țările unde muncesc fizic din greu. Copiii sunt crescuți de bunici, iar soțiile sunt departe de soți, irosindu-și tinerețea. E un Egipt altfel, un exod invers.
Ce căuta un individ ca Poplacean, prietenul lui Iosif Ton, care făcea naveta Sibiu-Barcelona, să le predice evanghelia căpșuniarilor români din Spania? Securitatea veche s-a împletit cu interesele de azi: „Vorbește așa de frumos!”
Politicienii au apărut in biserici și au fost acceptați fără probleme.
„Frate, de ce să nu ne conducă unul de-al nostru, credincios și cinstit?”
Partidul oamenilor de afaceri din Ardeal, așa și-au spus profitorii scripturii.
„E văr cu Faragau, fratele nostru!” spunea individul, acum câțiva ani, cerșind oamenilor să semneze hârtii, înainte să plece acasă de la biserică.
Ei au trecut, dar vor veni alții, mai răi, pentru că au văzut că le merge.
Tipi vulgari, inculți și plini de bani, smecheri de tot felul, demagogi la colț de stradă au luat locul vechilor structuri.
Minciuna a procreat în continuare, iar noua paradigmă e lupta pașnică din piață, cu componentă socială. Biserica e pradă sigură.

VA URMA UN EPISOD DUR DIN AMINTIRILE LUI WALDEN. Recomand moraliștilor de serviciu sa nu citească postarea care va urma, iar dacă o vor citi, să țină pentru ei predicile moralizatoare.

(În fotografie, o măicuță de la mănăstirea Războieni, muncind din greu pământul, la un pas de locul bătăliei lui Stefan cel Mare de la Podul Înalt.)

Împielițatul sau sinonimele diavolului

Împielițatul e în sens de dracul gol. Știu, nu e o plăcere pentru un creștin să citească despre necuratul. Nu e deloc recomandabil să-l stârnești pe neghiniță. Sfinții din vechime ne-au lăsat scris în Filocalie cât de dramatică e lupta cu bată-l vina.

Nu poți nega pe scaraoțchi, așa cum nu-l poți nega pe Dumnezeu. Nefârtatul contemporan este la fel de important astăzi, ca și în vechime. În vremurile din urmă, el va fi dezlănțuit. Sărsăilă nu doarme. Nichipercea e cu noi, e în preajma noastră și, cu cât crezi că ești mai tare, cu atât procletul te atacă mai rău.

Pe michiduță îl poți întâlni și în vise. Vi s-a întâmplat să vă luptați cu belzebut în somn? Mie da și vă pot spune că nu există un coșmar mai mare decât să ai de-a face cu spurcatul.

De un astfel de scaloi am avut parte în ultimele zile. El s-a dat drept altul. Ducă-se pe pustii a pus ochii pe blogul meu încă din perioada când scriam în fiecare zi despre falsul misionar Titel Maghiar.

I-am simțit mirosul de pucioasă și înainte: când am avut o serie de postări despre exorcizarea unui pârlea la o biserică baptistă din Sibiu.

Ucigă-l crucea apare când e rost de pradă. Bucuria sa cea mare  e să strice pacea din biserici. Din pricina lui, am scos butonul de apreciere de la blog și am schimbat aspectul. Asta nu înseamnă că am scăpat de bedă.

Mi-a promis că se va ocupa de mine imediat după ce am scris despre Samy Tuțac și Cristian Ionescu. Evident, mamona nu ține cu ei! Dracul a hotărât că trebuie lăsați să-și rupă gâtul. Șotcă urăște pe neo-protestanți, la fel cum îi urăște pe ortodocși, pe catolici și pe anglicani. Cum s-a ivit prilejul, ucigă-l toaca mi-a spus că face un blog doar pentru mine.

Până una-alta, și-a luat o haină nouă. A văzut că streagul Norvegiei cu zvastică în mijloc e o chestie care mă calcă pe nervi? A folosit simbolul în loc de gravatar și mi-a dat like, cu nume de prieten, la postări. A devenit nepriitorul.

Păcatul se teme de tămâie și de blog… când nu e blogul lui, împielițatul!

 

 

Primul Război Fundamentalist Islamic împotriva omenirii (4) Versetele satanice

Care e povestea versetelor satanice?

Mecca și Medina erau grupuri de tabere în jurul unei oaze. La început, nu aveau nici măcar un zid înconjurător.

Societatea nomadă era plină de reguli și era conservatoare. Binele grupului era mai presus decât libertatea individuală.

La început, lumea nomadă fusese matriarhală. Existau familii mari, la care se adăposteau și orfanii. A urmat un proces de transformare. Orașul a devenit patriarhal. Au apărut nedreptățile de tot felul.

La Mecca, se înălțau temple în cinstea a trei zeițe: Al-Lat, Al-Manat și Al-Uzza. Ele erau reprezentate ca niște lebede înaripate. Semnănau cu niște îngeri.

Orașul Mecca se îmbogățea de pe urma caravanelor de negustori. Negustorii se opreau și aduceau ofrandă celor trei zeițe. Cu alte cuvinte, ei plăteau o taxă.

Templele au ajuns sub controlul celor mai înstărite familii din Mecca. Zeițele înaripate erau sufletul economiei din oaza respectivă.

În cetrul orașului Mecca era o clădire, cunoscută sub numele de Cubul, sau Ka’aba. Acolo se găseau întruchipările a sute de alți zei. Nu exista o specializare a fiecărui zeu în parte: unul cu ploaia, altul cu războiul, etc., ceea ce le-a scurtat existența.

Ofrandele erau aduse cu un scop precis: sănătatea copilului, viitorul afacerii, secetă, scandal sau vreo poveste de amor.

Cea mai importantă zeitate din Cub era Al-Lah și era un soi de bărbat al zeiței Al-Lat. Al-Lah devenise foarte popular.

Mohamed ibn Abdullah era un orfan, din familia Banu Hasim. Avusese o copilărie grea și fusese crescut de unchiul său, numit Abu Talib.

Când a ajuns la adolescență, Mohamed l-a însoțit pe unchiul său în călătoriile negustorești. Așa a ajuns cu el în Siria.

În timpul acestor călătorii, Mohamed a întâlnit creștini, adepții sectei nestoriene. De la ei a aflat istoriile din Vechiul și Noul Testament. După capul acestor nestorieni, Hristos s-a născut într-o oază, sub un palmier. Mohamed a preluat tema și a pretins că i-a insuflat-o arhanghelul Gabriel. În sura Maryam, el a scris că Maria l-a născut pe Isus sub un palmier, într-o oază.

Mohamed a devenit un negustor dibace și cinstit. La vârsta de 25 de ani s-a căsătorit cu o femeie bogată și mai bătrână decât el, pe care o chema Khadjia. Timp de 15 ani a avut parte de fericire conjugală și prosperitate în afaceri.

La 40 de ani, l-a lovit dorul de ducă și s-a retras într-o peșteră de pe muntele Hira, să trăiască ca un pustnic. Acolo pretinde că s-a întâlnit cu arhanghelul Gabriel, care i-a poruncit să recite niște versuri.

Crezând că i-a luat mintea foc, Mohamed a luat-o la fugă, dar nevasta și prietenii l-au întors din drum, ca să verifice ce vrea Dumnezeu de la el.

Așa a devenit Mohamed mesagerul lui Dumnezeu și a fost prigonit. A fost nevoit să plece la Medina. Acolo a devenit un conducător militar priceput, a făcut legi și a condus treburile orașului.

Sistemul de valori al Coranului reprezenta codul pe cale de dispariție al arabilor nomazi. Teologia propovăduită de el, deși era, în esență, conservatoare, a fost îmbrățișată de săraci și de mulțimile deziluzionate. În acest fel, din conservatoare, ea a devenit, paradoxal, de-a dreptul revoluționară.

Există mai multe culegeri de legende despre viața profetului Mohamed. Ele se numesc hadith. Una din aceste povestiri este de-a dreptul fascinantă și ne lămurește ce a fost cu versetele satanice.

Într—o bună zi, profetul a coborât de pe munte, recitând  în gura mare sura 53, numită an-Najm, sau Steaua. Această sură conținea următoarele cuvinte:

”Ce credeți despre Al-Lat și Uzza și Manat, a treia după ele? Acestea sunt lebede, ce zboară sus și în mijlocirea lor să se nădăjduiască.”

Ulterior, după un timp, care putea să fie zile, săptămâni sau luni, profetul s-a întors de pe munte rușinat și a cerut să se înlocuiască versetele din sura 53, cu altele, complet opuse:

”Ce credeți despre Al-Lat și Uzza și Manat, a treia după ele? Acestea sunt numai numiri pe care le-ați numit voi și părinții voștri. Dumnezeu n-a trimis asupra lor împuternicire.”

Mohamed a pretins că prima variantă a surei i-a fost insuflată de diavol, care i-a apărut sub chipul arhanghelului Gabriel. De aici le vine numele de versetele satanice.

Care a fost adevărul?

Templele celor trei zeițe erau importante din punct de vedere economic, așa cum am arătat. Ca să înceteze prigonirea musulmanilor și Mohamed însuși să capete un loc în consiliul orășenesc, a pus în Coran prima variantă, cea în care Mohamed vorbea frumos despre zeii potentaților.

Care a fost cauza care a dus la schimbarea surei nu se știe. Mohamed a dat-o cotită cu ispitirea diavolului. El a mărturisit că a fost ispitit și s-a lepădat de ispită: ”Am inventat lucruri împotriva lui Dumnezeu și i-am pus în gură cuvinte pe care El nu le-a rostit.”

Salman Rushdie a auzit povestea în copilărie și a fost fascinat de ea. Ulterior, când a devenit scriitor, a exploatat magistral tema într-un roman pe nume ”Versetele satanice” (1), din care partea a doua, ”Mahound”,  merită citită cu atenție.

În cartea sa de memorii (2), el face un rezumat al poveștii, din care am luat și eu ideile principale de mai sus.

Ce a urmat?

Salman Rushdie a fost condamnat la moarte de un lider islamic, ayatollahul Khomeini, pentru că a luat numele profetului în deșert. Au urmat ani de prigoană, în care scriitorul a fost ascuns de serviciile secrete britanice în diverse locații, cărțile sale n-au mai fost publicate decât cu mare teamă și întârziere, iar viața sa de familie a fost, practic, distrusă.

Mai trist a fost felul în care s-au lepădat de el contemporanii, cunoscuții, criticii de artă, editorii. O lume de lași, așa cum sunt și cei care au condus Uniunea Europeană de ani buni încoace, tolerând toate mofturile, agresivitatea și intoleranța indivizilor care au musulmanizat Europa.

Oamenii care l-au admirat înainte au ajuns să-l condamne pe Rushdie pentru curajul său de a gândi cu voce tare.

Închei cu un pasaj amar din cartea sa de memorii, în care scrie despre sine la persoana a treia:

”Rushdie era un câine. Rushdie, conform comentariilor făcute în particular de multe persoane de vază- inclusiv prințul de Wales, care a emis aceste comentarii la un prânz cu prietenii lui…-, nu inspira prea multă simpatie. Rushdie merita tot ce pățise și trebuia să facă ceva ca să șteragă marele rău pe care-l comisese. Rushdie trebuia să înceteze să mai insiste cu ediții de buzunar, cu principii, cu literatura și cu faptul că avea dreptate. Rushdie era profund urât și prea puțin iubit. Era o efigie, o absență, ceva subuman. Singurul lucru pe care Rushdie-această creatură- trebuia să-l facă era să-și ispășească păcatul.”

Iar toate astea se petreceau în Anglia Elisabetei, nu la Teheran…

  1. Salman Rushdie, Versetele satanice, pag. 111-157, ed. Polirom, 2007.
  2. Salman Rushdie, Memorii, pag. 53-58; 280-281, ed. Polirom, 2012.

 

 

 

Demagogia și căsătoria (3) Moscova plânge, dar nu crede în lacrimi

Presa, politicienii și opinia publică din Rusia nu au rămas indiferente la știrea că în Statele Unite Curtea Supremă de Justiție a dat undă curcubeu căsătoriilor homosexuale.

Experții  se așteaptă la reacții negative din partea reprezentanților guvernamentali, în contextul cofruntării Rusiei cu Vestul. Evient, e vorba de o ”confruntare spirituală”, cum afirmă ei.

Rușii remarcă faptul că întreaga lume a vuit, pe facebook, aflând această decizie.

Criticii ruși aparțin arcului guvernamental.

Vitali Milanov, membru al Adunării Legistlative din St. Petersburg, este cunoscut pentru atitudinea sa homofobă. El a propus, la radio, ca facebook-ul să fie blocat pe teritoriul Rusiei, pentru că aceștia au afișat  însemnele curcubeului, violând astfel  legea care  interzice promovarea homosexualității printre minori.

Biserica Ortodoxă Rusă critică hotărârea Curții Supreme Americane. Într-un interviu cu agenția Interfax, arhiepiscopul Vsevolod Chaplin, o figură proeminentă a bisericii, a spus că, după părerea lui, America e pe cale să impună lumii o imagine anti-naturală asupra căsătoriei.

De partea cealaltă a baricadei se situează un mare număr de comentatori ruși de pe facebook,  care susțin hotărârea Curții Supreme.

Astfel, Leonid Volkov, o figură reprezentativă a Coaliției Democratice din Rusia și apropiat al liderului opoziției, Alexei Navalni, a scris pe pagina sa de facebook că ”dragostea este frumoasă în toate manifestările ei, oricât de urâcioase ar apărea unele la prima vedere”. El nu împărtășeșete pesimismul  celor care cred că nu vor vedea legalizate căsătoriile homosexuale în Rusia, ”nu în timpul vieții noastre”, din moment ce în America procesul nu a durat decât 20 de ani. Volcov a fost unul din cei care a afișat, la vedere, însemnul curcubeului pe frontispiciul  său.

Senatorul Constantin Dobrinin, din regiunea Arhangelsk, se pronunță pentru un compromis între atitudinea agresivă împotriva minorităților sexuale și interesele  Rusiei, în general.

Valeri Solovei, analist politic și profesor la Institutul de Relații Internaționale de la Moscova, e de părere că reacția internațională a fost exagerată în mod artificial și manipulată de media. ”Cu excepția unui procent de 5-7% din populație, legea respectivă nu interesează pe nimeni.”

Karina Pipia, sociolog la Centrul Levada, autoare a unui raport privind homofobia în Rusia, este de acord cu punctul de vedere al lui Solovei. Ea e de părere că reacția părții conservatoare a societății a fost promovată și  încurajată de autorități. Acțiunea face parte dintr-un context mai larg, a confruntării politice dintre Rusia și țările vestice, inclusiv cu Statele Unite. Ea spune că ”politicienii ruși țin să impună valorile conservatoare, în confruntarea cu vestul, pe care îl acuză de erodarea tradițiilor morale.”

Un drac în zeghe sau în frac e tot un drac

Mă gândeam, zilele astea, uitându-mă, ca prostit, la cohortele de borfaşi care se perindă pe la DNA şi sunt arestaţi pentru o zi, două sau nouăzeci şi nouă.

Mi-am amintit de vremurile vechi. De acum treizeci de ani, de pe vremea când gaşca asta abia se forma, în regimul comunist, deprinzând cunoştinţele fundamentale despre şpagă, delapidare şi minciună.

M-au trimis comuniştii să muncesc la ţară. La medicină nu mai existau examene de promovare. Cei care au rămas la oraş, au plătit sume fabuloase, au avut pile politice sau au fost copii de securişi şi turnători.

Când am plecat din Bucureştiul unde mă născusem, unde am făcut şcoală şi am trăit 27 de ani, am ajuns în fundul Moldovei, unde se pune harta în cui. A apărut o mare problemă: să nu-mi pierd buletinul.

Să ai buletin de Bucureşti era o chestie, nu ştiu dacă vă mai amintiţi de faza asta! Dar nu era un moft. Substratul era tragic.

În momentul în care părăseai casa părintească, statul, adică împuţitul ăsta de stat care s-a perpetuat, aproape neschimbat, cu obiceiurile şi oamenii lui, educaţi la şcoala şpăgii, a delapidării şi minciunii, începea să se foiască. Nu erai proprietar în locuinţa ta, aşa încât venea ICRAL-ul şi-ţi număra camerele.

Două persoane în trei camere? E prea mult! Vă băgăm un chiriaş! Aşa încât, părinţii trebuiau să dovedească că eu n-am plecat de tot, că n-am murit, că mă voi întoarce, că mai am, încă, buletin de Bucureşti.

La ţară, primarul, om cu zece clase, care ulterior şi-a omorât nevasta şi s-a spânzurat şi el de grinda casei, îmi amintea: tovarăşu medic, da cu buletinul ăla ce se mai aude? Nu-l schimbaţi? Văd că nu vă place pe la noi!

După el a venit altul, alt primar, tractorist, un imbecil cu urechi clăpăuge, care nu putea să conjuge un verb la persoana întâi. Îmi arăta prin semne: când îl schimbi, bă, când îl schimbi? Mârlanul nu suporta bucureşteanul.  

Bietul tata! Până le revoluţie, timp de nouă ani, cât am fost în exilul forţat în Moldova, a trăit cu teama asta: că-i vor băga pe cineva în casă.  Administratorii de bloc erau, fără excepţie, turnători la securitate. Dacă li se punea pata pe tine, erai terminat. Nu mai conta că eşti medic, cercetător într-un institut al academiei române: dracul te vedea.

Iar dracul ăsta a rămas acelaşi. Doar că şi-a pus o haină nouă. Acum e un drac cu frac. Şpaga, delapidarea şi minciuna sunt la loc de cinste. 

Numerele necâştigătoare la ex-tragerea de ieri

Patru bucăţi morţi şi patru răniţi grav la magazinul evreiesc. Nu sunt cam multe victime? a ricanat blonda… Domnişoară, noi luptăm cu terorismul. A la guerre comme à la guerre! a spus ionescu, popescu sau georgescu la digi24 tv, devenit un loc de promenadă al foştilor, actualilor şi viitorilor lucrători în serviciile mai mult sau mai puţin secrete.

Pe france24 tv, blonda se mira de altceva: de ce mor teroriştii?  adică de glonţ, de dronă sau de închisori volante? şi de ce nu-i prinde nimeni niciodată? Pentru că ei pun în pericol poliţia franceză, a lămurit-o javert sau jean valjean.

A fost ca-n Butch Cassidy and the Sundance Kid, ultima fază, cînd ies Redford şi cu Newman cu pistoalele pe uşă. Cu Thelma and Louise, când se aruncă în văioagă cu maşina de tocat. Sau cu teroriştii din revoluţia română, care au ieşit după 22 şi am murit noi.

Franţa e vîrful de lance în lupta cu ISIS, a  spus javert sau jean valjean, un soi de zgonea de-al lor, (de)dat la carte. Dacă nu intram noi în Mali, cine intra?  Americanii? varză,  eşec după eşec… Irak, Afganistan…

Vive la France! De Gaulle se bucura.

Etnia noastră cea de toate zilele

Nu pot să judec lucrurile la nivel global. Măcar că e vorba de lipsa unei minime perspective istorice, și tot ar fi ceva.

Nu mai vorbesc de limitele geografice, care, în ceea ce mă privește, sunt cu desăvîrșire îngustate. Se spune că de la firul ierbii sau de la călcâiul broaștei nu poți să faci predicții.

Cu alte cuvinte, nu știu cum se simt alții, dar, în ceea ce mă privește pot spune că alegerea lui Iohannis în fruntea țării m-a bucurat și, într-un fel, m-a ajutat.

Gașca locală (asta ca să subliniez, încă o dată, implicarea sentimentală strict delimitată) a căzut într-un soi de stupoare, benefică, de altfel, pentru sănătate, mai ales că ea coincidea cu postul Crăciunului.

După un lanț de beții care păreau fără sfârșit, a urmat mahmureala. Chestia nu va dura mult. Am observat-o și după primele zile de la revoluție. Greii recuperează repede. Se adaptează noilor cerințe. În fond, nu s-a schimbat, încă, nimic.

Deja sătul până în gât de citit ziare, revenirea mea la normal, la cărțile care se tot adună și pe care le tot amân, pierzând vremea cu prostii, este un lucru de mare ajutor pentru un iohannizat ca mine.

Pentru pasionații de istorie, cred că nu mai e nevoie să insist: Lucian Boia merită citit.

Cei care s-au familiarizat, deja, cu scrisul lui Neagu Djuvara, trec de la șampania franțuzească la cognac-ul bun, de la mama lui. De la jocurile de artificii ale unuia, la rigoarea caldă, relaxată, a celuilalt. După istoria mincinoasă de pe vremuri, avem de unde alege, mulțumim lui Dumnezeu.

Dacă-mi permiteți: o singură remarcă. Comparându-i pe cei doi, Neagu Djuvara aduce vorba, acolo unde este cazul, de masonerie și de rolul Lojelor în marile evenimente prin care a trecut țara, în timp ce Lucian Boia nu suflă o vorbă despre asta. Oare de ce?

Și pentru că n-am scăpat, încă, de ecourile neplăcute ale campaniei comunist-naționaliste dusă de psd-iști, citez un mic fragment din cartea lui Lucian Boia despre ”Suveranii României”, ca să ne scoatem tâmpeniile din cap.

E vorba despre ce înseamnă a fi sau a nu fi român:

Ciudat cum judecă unii români apartenența cuiva la un grup etnic sau național, punând accentul- complet fals- pe origine, și prea puțin pe identitatea culturală… Trebuie înțeles că etnia ține de cultură, și nu de biologie. O persoană care, de la naștere, ar fi deplasată în cu totul alt mediu cultural decât cel de origine va aprține cu desăvârșire mediului respectiv.”

Ce frumos spune Boia, nu-i așa? Mărturisesc că m-a uns la inimă, știind ce amestecătură genetică imposibilă zace în mine.   🙂

Este un adevăr pe care bețivanii lui Ponta și de pretutindeni nu-l vor pricepe niciodată. Dar, din fericire, istoria n-a fost scrisă cu alcool.

Îmi amintesc ce-mi scria, cândva, prietena mea de departe, Mia Ursan: pentru generația de tineri care s-au născut și au fost educați în America, toate scandalurile legate de lichelele noastre înduhovnicite, de Țonii și Parațonii istoriei noastre comuniste, nu reprezintă nimic.

Deși români, ei au devenit, prin educație, americani. Au altă perspectivă istorică, în mare parte culturală, care i-a salvat de trecut.

De trecutul ăla urât, de care generația mea nu va scăpa, probabil, toată viața. Vorbesc de viața de aici, nu de aia viitoare.